Mă visasem în camera de chihlimbar și nu puteam scăpa de senzația că mă aflu în interiorul soarelui. Apoi, mi-am amintit că grecii antici numeau această piatră prețioasă „elektron”, adică făcută de/ din soare, imaginând razele solare solidificate sub această formă. Chiar era un soare minunat, răspândind din toate unghiurile lumina sa auriu-roșiatică, o lumină care însă nu arde, doar încălzește și mângâie. Era o stare de fericire cum numai în vis poate fi trăită. Mă întrebam dacă insecta prinsă în rășină are aceeași senzație de bine și pentru prima dată nu mi-a mai fost milă de bietele ființe captive și am privit această închisoare ca pe ceva benefic lor, aducător de fericire. Eram și eu o insectă mai mare, prinsă în această cameră fără ieșiri, căci nu avea uși, nici ferestre, dar eram în culmea încântării, ca și cum această cușcă imensă, strălucitoare, elegantă și incredibil de valoroasă mi-ar fi fost de ajuns traiului, mi-ar fi satisfăcut orice trebuință, mi-ar fi întreținut orice vis.
Mă plimbam de-a lungul pereților, dar mersul meu nu era constituit din pași, ci era mai degrabă o plutire lină la câțiva centimetri deasupra solului. Se auzea abia perceptibil o muzică celestă, ce părea perfect asortată cu această strălucire radiantă. Sunetele cristaline și pure amplificau starea de bine, iar mersul meu s-a transformat firesc într-un dans, asemănător unui vals foarte lent. Valsul insectei fericite. Apoi, din toți pereții m-a învăluit vocea ta, înțelegând abia acum de ce mă impresionase mereu atât de mult, pentru că, în plan sonor, îi atribuisem rezonanța chihlimbarului, cu luminile sale blânde și maiestuoase în același timp. Era o voce care vorbea fără cuvinte, vorbea tăcând, mai degrabă ca un murmur, dar căreia îi percepeam cu claritate mesajul transmis în plan subtil, cuantic. Aceeași stare de bine, de plenitudine mă învăluia venind către mine din ambele planuri: vizual și sonor. Era ca și cum aș fi fost în interiorul tău, undeva între chakra inimii și plexul solar, într-o îmbrățișare definitivă.
Zburdam voioasă prin camera mea de chihlimbar, ca un copil fericit care se joacă pe marginea unui ochi de apă cu bărcuțe de hârtie. Lansasem câteva astfel de bărcuțe în copilărie, pe mici băltoace formate din ploaie, imaginându-mi-le oceane fără sfârșit. Bărcuțele mele erau ambarcațiuni glorioase plecate în lupta cu valurile, la bordul cărora se petreceau miracole și povești de iubire. Mai târziu, când n-am mai avut puterea dată de inocență, aceea de a crede în incredibil, prima bărcuță pe care am încercat s-o așez pe apă s-a înmuiat și s-a scufundat. Acesta a fost testul depărtării mele de candoare. Desigur – mi-am zis – apa înmoaie hârtia.
Argumentul științific mi-a fost fatal și în camera de chihlimbar. Mi-am amintit că această piatră e formată din zece atomi de carbon, șaisprezece de hidrogen și unul de oxigen. C10H16O. Când am rostit formula chimică, superba mea cameră de chihlimbar s-a topit, devenind curând o masă amorfă de culoare incertă, fără strălucire, fără sunete cristaline. O masă din care am reușit să mă extrag doar ieșind din vis.
Cu ochii deschiși și purtând încă pe retină frumusețea din care fusesem alungată, am realizat că „trăisem” toată viața în camere de chihlimbar. Tânjind după strălucirea aceea perfectă, sfârșisem în mase amorfe, de culori mate, „topite” la primul semn de realitate, precum bărcuța mea de hârtie așezată pe ochiul de apă, atunci când rațiunea m-a împiedicat să mai cred că ea poate fi o ambarcațiune indestructibilă, la bordul căreia se întâmplă minuni și povești de iubire. Ridicându-mă din pat, mi-au picat ochii pe colierul de chihlimbar. C10H16O.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 20 august 2023
Din volumul în lucru „Frumusețe străină”
Apărut în revista „Thymes”, ian.-martie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu