Mr. Metalurgie
Azi m-a sunat un bărbat, n-am înțeles prea bine de unde mă bunghise, dar nu vă gândiți la negândite, este că v-ați gândit? Lasă că vă știu eu! Corect ar fi fost să spun că m-a sunat un domn. Dar și mai corect ar fi fost pesemne - „un manager de vânzări” de pe piața noastră liberă, din ce în ce mai liberă și mai ... aici completați dumneavoastră.
Domnului în cauză, pe care-l vom numi de acum încolo „Mister (atenție la accent!) Metalurgie”, veți vedea mai departe de ce, îi cam frigea buza după niște informați tehnice legate de produsul pe care îl fabrică firma noastră (nu dau nume, nu fac reclamă), mai technically correct - informații legate de materia primă folosită la fabricarea acestuia. Și eu zic, și el notează, ori bagă la cap, îi mai scapă și câte-o prostioară și, ca să se justifice în fața mea (de fapt, în urechea mea), îmi zice că el nu e chimist, ci a terminat Metalurgia, iar acum lucrează de multă vreme pe comercial și, deci, la treburi tehnice e cam „praf”.
Eu îl contrazic, hai-hai!, nu ține, las’ că știu eu că, voi, ăștia de la Metalurgie, făceați destulă chimie la facultate, chiar îmi amintesc ce of și vai mai era pe voi și ne întrebați cum naiba om fi putând noi să înghițim atâtea chimicale. Și din vorbă în vorbă, constatăm că, fără să ne fi cunoscut, pașii ori măcar respirațiile ori vocile ni s-au împletit cândva prin același loc al Politehnicii bucureștene, Regia căminiștilor, ce mi-e P1, ce mi-e P5, în cam aceeași perioadă din „timpul ce ni s-a dat” (Annie Bentoiu), în ceața anilor 90.
Și deodată, nu știu cum, ceva s-a schimbat, în tonul meu, în respirația lui, în razele soarelui ce se întrezăreau prin jaluzelele biroului meu. Simțeam așa ca un nod în gât și, ca să-mi revin, am făcut pe dura: „A fost acum o sută de ani!” A râs, am râs, dar ceva a rămas suspendat în acel timp de demult și parcă s-a întors ca un bumerang înapoi. Anii noștri tineri au plutit în eter, în câmpul electromagnetic, naiba știe, dar a fost, așa, ca o întoarcere în timp, care ne-a amintit Tinerețea. Nu că acum am fi bătrâni, nici vorbă, dar când scriu Tinerețea cu majusculă, să se știe că eu mă refer la tinerețea absolută (cum o fi aia, un fel de zero absolut, nici noțiunea asta n-am înțeles-o vreodată, cu toată ingineria mea), tinerețea aceea care crede, care nădăjduiește, care iubește, care nu invidiază, „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (I, Corinteni, 5,6).
M-am întors la ale mele, mă iluzionasem cu-o scurtă pauză de masă în care să-mi savurez supa cremă ce ciuperci neapărat cu crutoane, doar desfăcusem jumătate din folia de deasupra, când Mister Metalurgie m-a sunat prima dată, acum am mai tras de ea un sfert, întrebându-mă pentru ce pana corbului îmi stric eu masa ca să-i dau ăluia niște informații de care doar el avea nevoie, eu nu eram obligată să… Telefonul de serviciu sună din nou, eu – musai – iar răspund, nu salvasem numărul, nu știam că e tot el, și am vrut să-i trag o-njurătură sau măcar să refuz politicos, dacă nu-mi venea înjurătura adecvată situației, când Mr. Meta m-a rugat să mă uit pe o fișă tehnică pe care mi-o trimisese pe e-mail și să-i „traduc” și lui ce zice pe-acolo, dar mi-a stat în gât, n-am putut nici să înjur, nici să refuz, oricât de politicos, când băiatul necunoscut de demult a adăugat: „Te rog, de dragul pașilor noștri de odinioară de-a lungul Dâmboviței…” de-atunci de demult, fiecare pe cărarea lui, dar sub același cer care aduna în sine bucuriile și amărăciunile Tinereții noastre și timpului ce ni s-a dat.
Nu știu ce-am vrut să spun, dar cred că ați înțeles prea bine.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 18 noiembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu