(Foto: Internet)
Atât de departe mireasma acelui octombrie
înveșmântat în culoarea iubirii...
în timpane, lovesc sonorități
aducând cu tropăitul cailor de stepă,
tu - pari că te-ai sublimat,
știi, e atunci când solidul se transformă în gaz
și acesta se duce departe, tot mai departe,
peste mări și țări,
peste răni care nu se văd,
peste cuvinte care nu se spun,
peste câmpii și munți,
nemaigăsind drumul înapoi.
Uneori, mai răzbește o șoaptă,
dar e atât de încet și-i atât de târziu,
vine numai pe șest, ori în somn,
atentă să nu mă trezească.
Apoi, în zori, vraja se risipește
ca fumul acelui foc mocnit peste sat,
în care sunt arse frunzele, toamna.
Întors în tine, găsești pe retină, atâta doar,
ca un ultim semn al unei realități de cândva,
imaginea unui octombrie roz...
prea târziu,
prea devreme,
sau prea de tot!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 25 noiembrie 2020
Hmmm! Octombrie roz... Poezie, desigur... Mi-am încercat mâna cândva, ieșea ceva, cred, dar în mare parte versul era foarte legat de concret, de real, mai puțin de imaginar. Să zic așa, era cam cum ați introdus acea explicație în legătură cu sublimarea (deformație profesională?), pentru ca fericitul destinatar al versurilor să nu creadă că a devenit sublim... Și mai zic ceva: mi-am descoperit locul (virtual, asta e...) în care mă relaxez inevitabil: plec pentru câteva minute din zonă, intru în altă lume, apoi, din păcate tot inevitabil, revin la țărâna natală. Mulțumesc pentru că existați!
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc pentru comentariul aplicat! Și, da, deformația profesională se face simțită uneori pe textele mele.
Ștergere