Fotograful lui Dumnezeu

 

În memoria Poetului Lucian Mănăilescu

 

 

Alerg, toată ziua, să-l fotografiez pe Dumnezeu.

Așa mi-ai spus și nu mai știu de era vară sau iarnă

tu n-aveai timp, aveai de alergat,

te mai opreai în loc doar pentru a-ți pune amprenta

pe inimile prietenilor, să le mai dedici câte-o poezie:

mie mi-a picat „Păpușa de cârpă”;

hoinăreai prin parcuri, printre lebede, crengi și pisici,

pe Dumnezeu îl aflai în tot ce îți ieșea înainte,

uneori și în oameni,

cred că era același Dumnezeu de care spuneai

că locuia la marginea satului,

dar tu îl căutai peste tot,

în parcuri, în versuri, dar – uneori – pe patul de spital,

ori în nopțile de singurătate,

singurătatea durerii care e numai a ta,

care nu se poate împărți cu nimeni.

Te trăgeai de șireturi cu moartea,

de parcă fuseserăți colegi de bancă,

împărțeați jucăriile: Ia tu coasa, i-ai spus,

eu rămân cu versul și cu prietenii.

Gata cu joaca! S-a făcut noapte,

„Și șuierul inimii cade - hârști! - într-o parte” *

 

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 04 noiembrie 2020

* Ultimul vers: din poezia „Departele” de Lucian Mănăilescu (volumul „Amurg în șoaptă”, 2019)