Dimineață de luni

 

 

(În revista culturală „Leviathan”, octombrie-decembrie 2020)

Era luni dimineața și mă durea capul. La naiba! Nu mă durea niciun cap. Nu, la propriu. Asta era tâmpenia de frază pe care abia reușisem s-o aștern pe pagină după minute bune de privit în gol, așteptând râzgâiata de muză să mă gâdile la idei, ca să pot încropi o proză pe care mi-o ceruse cu insistență redactorul-șef al unei reviste. Era singurul care putea să facă asta, să mă determine să scriu la comandă, și nu pentru că mi-ar fi umplut buzunarele de bani, nici vorbă, ci pentru că, în vreo două rânduri când procedase la fel, deși nervoasă, că nu suport scrisul ăsta la comandă, reușisem să scot niște texte chiar bune, de mă miram și eu de ele. Totuși, de data aceasta, simțeam că parcă n-o să iasă nimic de soi.
În realitate, era sâmbătă - ador sâmbetele, dar nu știu cum se face că mi se îngrămădiseră toate, mai ceva ca în zi de luni. Promisesem și un articol la ziar, un reportaj de călătorie, trebuia să mă pregătesc pentru un recital, să verific o traducere, să termin o piesă de teatru pentru un concurs al cărui termen se apropia, să... Telefonul suna ca în Gara de Nord, iar eu nu mă puteam aduna la gândul că am atâtea de făcut. În concluzie, admiram pereții cu grație, străduindu-mă să mă conving că sunt scriitor. Mintea îmi colinda tot aiurea, prin fața nevăzută a lumii și mă gândeam că singurul lucru care m-ar putea liniști ar fi o revedere cu Sebi, bărbatul pe care-l întâlnisem o singură dată, la o recepție, și de care credeam că m-am îndrăgostit. Credeam prost, desigur, că eu nu mă mai puteam îndrăgosti, decretasem asta demult și așa rămăsese. La ce bun îndrăgosteala asta, când totul se transformă până la urmă în scrum?
Mă obseda sintagma rostită recent de cineva: „fotografii care nu au fost făcute niciodată”. Așa se întâmplase cu Sebi, îmi dorisem mult o fotografie cu el, eram pregătiți, având un splendid decor în spate, îmi pare că mă și luase ușor pe după mijloc, fotograful își pregătise aparatul, dar, până să apuce să facă „țac”, ceva s-a-ntâmplat, un acel ceva care se întâmplă mereu ca să strice lucrurile perfecte. Nu mai știu exact, poate venise acel cineva din familia încurcă-lume, care pică exact la țanc, în momentul cel mai nefavorabil, nevinovatul perfect, căruia nici măcar nu-i găsești motive să-i verși cafeaua în poală, să te mai răcorești. În orice caz, fotografia aceea n-a mai fost făcută, iar eu am rămas cu o mare nedumerire, dacă nu cumva o fi fost vreun semn. Nu sunt superstițioasă, dar uneori îmi pun întrebări, mai ales atunci când lucrurile par să intre pe un anumit făgaș și, ca prin minune, își schimbă traseul într-o fracțiune de secundă. Apoi, mă deranja foarte tare faptul că mă preocupă asta, în loc să-mi văd de lucrurile concrete pe care le aveam de făcut. Ce atâta zdrobeală pentru o fotografie?! Și totuși, cu cât îmi dădeam seama de absurdul frământărilor mele, cu atât mai tare mă înverșunam să cred că altfel ar fi stat lucrurile dacă fotografia aceea ar fi fost făcută. Poate ar fi fost singura dovadă, palpabilă, că n-am visat, că n-a fost vreo năzărire de-a mea, ori vreun personaj ieșit dintr-o carte, că omul era real și că nu îmi cășunase că m-am îndrăgostit de-o hologramă.
Asta mai lipsea, soneria! Care tembel o fi greșit apartamentul, ce curier sau ce mândrețe de candidat (că doar suntem în campanie electorală) îmi strică mie feng-shui-ul la ora asta? Urăsc să mă uit pe vizor, dar, întrucât nu așteptam pe nimeni, am făcut-o. Dincolo de ușă, un ins care semăna mai degrabă a martor al lui Iehova, ăștia umblă mereu puși la țol și cu zâmbetul lipit de moacă. N-aș fi zis că e un candidat, ăia circulă-n haite, să facă impresie. Deschid, fie ce (cine)-o fi!
În ușă era el, cel de demult. M-aș fi așteptat la oricine, mai degrabă la Iisus coborât de pe Cruce, dar nu la bărbatul care fugise din viața mea cu mai bine de zece ani în urmă, fără nicio explicație, fără înțeles, după ce mă înăbușise cu dragostea lui timp de trei luni și aproape jumate. Trei luni și jumătate într-o viață de om nu înseamnă nimic, dar sunt trăiri ce nu pot fi măsurate cu cronometrul, se manifestă în afara timpului așa cum îl definim de obicei. Trei luni în care nu era zi să nu mă încredințeze de nenumărate ori de dragostea lui. Toate acele cuvinte frumoase fuseseră luate pe făraș și azvârlite în tomberonul sentimentelor printr-un mesaj aproape ermetic, din care reieșea doar atât: că s-a terminat. De ce - nu putusem afla niciodată. Ani de zile mă învârtisem în jurul aceleiași banale întrebări, care mă aruncase într-un hău, în timp ce viața trecea pe lângă mine, iar anii cei mai frumoși îi petrecusem fără să conștientizez multe lucruri, ratându-mi tinerețea, poate și ocaziile, prieteniile, iubirile ce ar fi putut să fie, trăind într-un automatism enervant. Până ce mă obișnuisem, aproape uitasem și ieșisem din cercul vicios al aceleiași întrebări rămase fără răspuns. Ce căuta el, acum, în ușa mea?
Nu știu cum m-am dat la o parte, cum s-a strecurat pe lângă mine, m-am trezit deodată cu el în mijlocul sufrageriei. Nu spuneam nimic, nu reacționam în niciun fel, îmi era indiferent dacă se așază sau rămâne în picioare, dacă pleacă așa cum a venit ori dacă-i pică tavanul în cap. Acum nu mă mai interesa „de ce”. Răspunsul de care atunci avusesem atâta nevoie, acum îmi era la fel de indiferent ca orice altă banalitate pe care aș fi aflat-o de pe canalele de știri.
Vorbea. Dar nu auzeam ce spune, îi vedeam buzele mișcându-se, mimica ce se voia caldă, parcă cerșea un soi de înțelegere, dar eu nu mai puteam oferi nimic, nici măcar o aparență politicoasă, întrucât oferisem totul cu ani în urmă. Un tot ce s-a dovedit inutil, fusese și o mică lecție din care pricepusem că niciodată nu trebuie să dai totul nimănui, că poate asta e principala greșală. Nu înțelegeam ce spune, mă teleportasem în trecutul acelei toamne aurii când îl cunoscusem și crezusem că l-am apucat pe Dumnezeu nu de un picior, ci de amândouă. Îmi aminteam vorbele, gesturile, atât de calde, până la sufocare, apoi răceala de gheață din care nu mai voise să iasă, oricât aș fi insistat, retrăiam acele momente cu tot bagajul lor de fericire, urmată de prăbușirea în hău. Acum, mă apucase un soi de greață, o stare fizică, până la vomă. Mi-ar fi plăcut să vomit pe el, dar bruma de decență care nu mă părăsește nici măcar atunci când s-ar impune mă împiedica să fac asta. Eram toată o scârbă, nu atât la adresa lui, el nu mai conta, cât mai ales la adresa mea. Pe cine iubisem, cui îi scrisesem atâtea poezii, cum putusem să fiu atât de idioată încât să pun restul oamenilor și întâmplărilor pe plan secundar, cine era străinul acesta pentru care m-aș fi dus ca tembela aia de Ana lui Manole să mă zidească? Într-un fel mă zidise, mă zidise în mine, într-o iluzie, până la urmă într-un mare nimic. Voiam să strig „ieși afară din casa mea!”, dar nici voce nu mai aveam, să-i sparg vreo două vaze în cap, dar nici asta nu eram în stare, totul se petrecea doar în minte, de parcă m-aș fi decorporalizat. „Fotografii ce nu au fost făcute niciodată...”
La un moment dat, am revenit la realitate, începusem să aud frânturi de cuvinte, apoi chiar fraze întregi. Îmi adusese niște frunze îngălbenite (ținuse minte cât îmi plac), umil semn al toamnei, pe care mi le-a întins, apoi le-a retras, văzând că nu reacționez. Continua să vorbească, pesemne-mi dădea o atât de târzie și inutilă explicație, iar eu auzeam din ce în ce mai bine: „Sper că acum ai înțeles. Și aș vrea să mai știi că în tot acest timp te-am iubit.” La faza asta n-am mai rezistat, am deversat fix pe pantofii lui lucioși, în care îți puteai face mustața. Și am simțit că dau afară tot veninul care stătuse în mine în stare latentă. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, m-am simțit un om liber cu adevărat, liber să vomite în casa lui, ori pe pantofii cui poftește; îmi imaginam cât de mult trebuie să-i fi deranjat pedanteria lui dusă la extrem și asta îmi producea o bucurie imensă. Nu mai știu cum a plecat, probabil scârbit, dar nu mai conta, plătisem prea scump prețul acestei libertăți și mi se rupea de sensibilitățile lui.
Din ziua aceea, viața mea s-a schimbat în bine.

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 10 septembrie 2020

Textul l-am scris la sugestia unui prieten care mi-a propus propozițiile de început și de final.