In memoriam...
Poate c-a fost un erou, servindu-şi Patria ca ofiţer
de aviaţie. Dar pentru mine n-a contat ca erou printre alte sute de mii de
eroi. Pentru mine a fost unicul, Eroul. Copiii au nevoie de eroi. În special
fetele, care obişnuiesc să facă din taţii lor eroi într-un anume sens. Eu am
crescut fără tată. Dar am avut şi eu Eroul meu, cu epoleţi şi caschetă, absenţa
mereu prezentă a copilăriei mele. Neniţu. Nu contează cum l-a chemat. Aşa îmi
spuseseră să-i zic, el însuşi îşi spunea aşa în relaţia cu mine, un fel de
alint de la „unchi”.
Şi câte
victorii nu repurtau ceilalţi asupra mea, în numele mereu absentului Neniţu.
Dacă nu voiam să mănânc, furculiţa îndreptată spre gura mea devenea avionul cu
care zbura Neniţu (am aflat abia mult mai târziu că el nu zbura). Şi-atunci,
puteau să-mi dea şi mătrăgună, gura se deschidea singură şi copilul îşi primea „poţiunea”.
Când m-am speriat odată foarte tare de zgomotul făcut de un avion ce trecuse mult
prea jos, m-am potolit din urlete doar când mi s-a spus că era Neniţu. Ce
putere magică avea numele acesta asupra mea! Mică, mică, mă lua după el când
mergea cu băieţii în sat. Dar eu nu-mi amintesc. Îmi amintesc numai, când am
mai crescut, că descoperisem două caschete bleumarin cu însemnele militare pe
ele, lăsate pe-acolo, probabil schimbate cu altele mai noi şi pe care bunica le
ţinea în şifonier, în „camera din faţă”, adică acolo unde ţăranul ţinea ce avea
mai de valoare. Când mi se făcea dor de Eroul meu, luam una dintre caschete şi „mă
găteam”.
Azi, când îi omagiem pe eroii Patriei, eu simt nevoia
mai mult să-mi omagiez eroul visurilor mele de copil. Căci sunt şi eroi ai
niciunei lupte, ai niciunui război, care nu-şi lasă membrele, capetele,
trupurile pe câmpul de luptă. Dar care-şi lasă inima într-o altă inimă.
Slobozia,
09 iunie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu