Petru sunt eu

Și eu m-am speriat, crezându-Te nălucă,

Ți-am cerut cu îndrăzneală, îndoindu-mă:

„Doamne, dacă Tu ești,

fă să vin la Tine pe ape!”

m-am avântat, am mers, apoi,

puțin credincioasă, m-am îndoit, gata să mă scufund;

dar Tu vegheai.

„Doamne, scapă-mă!” - Ți-am strigat.

Și eu, ca și el, m-oi fi lepădat de Tine,

la ceas de seară,

poate nu doar de trei, ci de mai multe ori;

de câte ori vor fi cântat cocoșii?

Dar, Doamne, Tu știi că iubirea-mi bucăți

e astfel din pricina neputinței,

Tu singur înțelegi păcătosul ce n-are curaj

să iubească până la capăt

iar la urmă-și plânge neiubirea.

Întreabă-mă ca pe el, atunci

„Mă iubești tu pe Mine?”

și-Ți voi răspunde la fel

de trei ori,

căci, Doamne, Tu știi, Tu toate le știi! 

Slobozia, 06 mai 2016

Vârstă a anilor mei 20

Te mai găsesc uneori, vârstă a anilor mei 20,

prin ruina unui gând sau vreo fotografie îngălbenită,

te privesc cu părere de rău că te-am trădat

când erai atât de frumoasă, de aparent liberă,

cu atât de multe posibile opțiuni...

ți-am nesocotit toate darurile

am făcut alegeri haotice, te-am jucat la zaruri

și te-am pierdut.

Dar nici tu ingrato nu m-ai prețuit!

eram gingașă, mergeam pe tocuri de 10,

învățam grețoșenii inginerești

zicând eu că precis asta-nseamnă fericirea;

când colo m-ai ros cu o mie de lanțuri

(da, știu că mi le puneam singură),

m-ai mințit cu o mie de visuri

(da, eu mi le făuream)

și n-ai dat doi bani pe inocența mea.

Te mai găsesc uneori, vârstă a anilor mei 20,

te-am iertat demult

căci numai tu știai să pari veșnică

în straie atât de grabnic-pieritoare.

Slobozia, 26 iunie 2016

Capriciu de vară

Uneori mai trec pe lângă locul acela pustiu,

ferit de ochii lumii;

în arșița verii mi se năzărește toamna

cu frunzele ei zburate peste câmpie;

câte sute de anotimpuri vor fi trecut

între atunci și acum?

Același ceas mult prea vechi,

prea neîntors la timp

ne ticăie în timpanele amintirii.

Nu ne-am schimbat;

suntem doar mai bătrâni cu vreo două zădărnicii

și-mi pare că iubirea e o bomboană cu vișine.

Slobozia, 23 iunie 2016

Ziua cea mai lungă

Coboară noaptea peste ziua cea mai lungă

căreia n-ai știut să-i primești darul...

vor mai fi nopți peste zilele cele mai lungi

vor mai fi daruri

întrebări peste întrebări

și tot așa vei fi ascultând pianul acesta

care lovește în inimă

ca pescărușul alb atingând valurile fluviului

                                                 

Slobozia, 21 iunie 2016

Ceva se schimbă, ceva rămâne la fel

Străbați câmpia într-o vară toridă

pe urmele inocenței de demult;

e vremea seceratului la orz

dar ochilor tăi li se-arată lanul încă verde

în care te afundai la cules de mușețel,

spicele înalte până la gât,

departe la șosea Fata Morgana,

dincolo de ea apa Ialomiței - tărâmul interzis

în care nu te-avântai niciodată

îți amintești că acesta e satul

cu troițe la fiecare colț de stradă,

cu biserica din scânduri coborâtă din munți,

cu mirosul crinilor ademenitor.

Bat clopotele a sărbătoare,

dangătul lor aduce cu statornicia;

un gând fugar: nici acum n-ai aflat

dacă numele de strada Duzilor vine de la arbori

sau de la oameni

și-ți spui deghizând o lacrimă în boabă de rouă

că-ntotdeauna ceva se schimbă, ceva rămâne la fel.

Slobozia, 20 iunie 2016