"Nici
găleată nu ai, şi fântâna este adâncă"
Duminica Samarinencei. Azi, în bisericile
ortodoxe, s-a citit pericopa evanghelică de la Ioan (4, 5-42), una dintre cele
care mie îmi place mult. Această pericopă abundă de multiple înţelesuri, însă
eu n-am de gând să mă opresc asupra acestora (slavă Domnului, are cine!), ci
numai să fac o subliniere a versetelor care mi-au atras atenţia în mod deosebit
şi să menţionez ceea ce mi-au transmis acestea, dincolo de înţelesurile
teologice înalte, asupra cărora - repet - are cine face lumină.
Aşadar,
când femeia samarineancă vine la fântână să scoată apă, Iisus i se adresează
direct: "Dă-Mi să beau!", de parcă chiar i-ar fi fost sete. Spun
"de parcă", întrucât sunt convinsă că nu ardea setea-n El, cum nici
foamea (vezi mai departe, când ucenicii, care erau plecaţi în cetate după
mâncare, când află refuzul Său de a mânca, se întreabă dacă Nu cumva I-a adus cineva să mănânce). Iisus
a fost şi Om, mâncând şi bând, la fel ca şi noi, dar, totodată fiind şi
Dumnezeu, cred că nu avea nicio problemă să-şi reprime senzaţiile de foame şi
sete etc. Bun, atunci, dacă nu I-a fost sete, de ce a mai cerut apă? Să se bage
în vorbă, s-o agaţe sau ce? Glumim, desigur! Din cât am priceput şi eu din Noul
Testament, îmi este foarte clar că El n-a spus nici măcar o silabă aşa, de
florile mărului, care să nu aibă vreun sens. Atunci?
Să zicem că o alesese pe ea să-L vestească în cetatea Samariei. Dar atunci putea
să înceapă direct cu: "Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino
aici!". Căci numai ceea ce a urmat după acest îndemn a convins-o sau măcar
i-a stârnit bănuiala: "Nu cumva acesta este Hristosul?" La partea cu
povestea introductivă, cu apa vie, sanchi! Ce-i răspunde femeia când Iisus îi
vorbeşte de apa vie? "Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna este adâncă,
de unde, dar, ai apa cea vie?" Mie, acest răspuns îmi place la nebunie,
stârnindu-mi un mare zâmbet. Seamănă cu răspunsul unui copil, la fel ca şi urmarea,
când, după ce Iisus îi explică ce şi cum cu această apă, ea îi cere, ca să nu
se mai chinuie să scoată. Metaforă, te halesc!
Ca
o scurtă paranteză, că tot am adus vorba de copii, mi-am amintit de mine pe la
vreo cinci ani, când am auzit pentru prima dată cuvântul "Maramureş"
şi am întrebat-o pe mătuşa mea ce înseamnă. După ce doamna profesoară a
transpirat explicându-mi la ce se referă cuvântul, concluzia mea genială a
fost: "Vreau şi eu puţin Maramureş!"
Revenind,
prin "apa vie", Iisus i-a testat puterea de înţelegere a celor
superioare, dincolo de evidenţe. Lămurit, schimbă macazul, apelând la o altă
metodă, pe măsura înţelegerii ei, care să o facă să-i ridice semne de
întrebare, anume dezvăluirea celor din viaţa ei, pe care, în mod normal, El nu
ar fi avut de unde să le ştie. Numai aceasta o face să creadă că Cel din faţa
ei nu este un om obişnuit, dovadă şi remarca ei imediată: "Doamne, văd că Tu
eşti prooroc!" Aşadar, Dumnezeu vorbeşte fiecăruia după puterea lui de
înţelegere.
Şi
astăzi sunt femei samarinence peste tot (vorbind acum strict din punctul de
vedere al priceperii celor înalte). Aud adeseori femei vorbind despre cutare
preot că "are har", de parcă dumnealor ar umbla cu harometrul la purtător. Dacă le cauţi la
explicaţie, aproape invariabil ea vine sub forma aceleia că respectivul le-a
spus ce şi cum despre viaţa lor, confundând adeseori harul preoţiei şi ce poate
face el, cu darul ghicitoriei. Ce ştim noi ce-i harul? Nu spun că acesta
exclude şi datul vederii celor ascunse, dar de la asta şi până la a-l atribui
în exclusivitate acestei "vederi", mi se pare cam mult. În plus, de
unde ştim că darul vederii nu-l au toţi preoţii, dar se feresc să-l dezvăluie,
fiind o chestiune atât de delicată, în multiplele ei faţete? Personal, mie îmi
ajunge să ştiu că-i preot, ca să fiu convinsă că harul lui Dumnezeu lucrează
prin el.
Tot
femei samarinence sunt şi aceia care se încred excesiv sau în exclusivitate în evidenţele
tehnico-ştiinţifice, credibile şi palpabile, fără a le pune în legătură cu
întregul, bazându-se numai pe anumite dovezi, oameni pentru care apa rămâne apă
şi-atât (o scoţi din fântână, mă rog, acum vine la robinet, o bei şi nu-ţi mai
e sete, q.e.d.). Oameni pentru care apa înseamnă doi atomi de hidrogen şi unul
de oxigen. Însă, dacă te pui cât de cât la curent cu cele mai recente
descoperiri din chimie, biologie, biochimie şi fizica cuantică, te cam
cutremuri. Fie şi numai dacă ne gândim la recentele experimente privind memoria
apei şi faptul că aceasta e purtătoare de informaţie, nu-ţi mai vine să zici:
"Dă-mi şi mie din apa aia, ca să nu se mai învârtă apometrul, să plătesc o
grămadă de bani la întreţinere!". Ceea ce ni se dezvăluie mai nou prin
intermediul ştiinţei, încearcă să ne desluşească, pe înţelesul nostru, de femei
samarinence, cel puţin parţial, cam cum stă treaba cu apa cea vie (rămânând
strict în domeniul moleculei de H2O, dincolo de metaforă). Ferice de
cei care nu au nevoie de demonstraţii! Căci, din păcate, după mai bine de două
mii de ani, noi tot Îi mai spunem lui Dumnezeu: De unde ştiinţa noastră să ne dai apa cea vie, când nici găleată nu ai,
iar fântâna este adâncă, dacă nu cumva o fi şi secat?
Slobozia, 10 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu