Pe vremea aceea

Copilărisme

Purtam costumul de pionier

- cămaşa albă şi fusta plisată bleumarin -

(fustele mele erau întotdeauna scurte)

distanţele erau lungi.

plecasem la Cântarea României

în satul vecin

care părea atât de departe.

diriginta era tânără

dar, vai! o vedeam matusalemică,

nu contează, noi tot o iubeam.

şi Adrian o iubea, pricepusem noi cam ce e ăla un iubit.

Adrian ne-a servit cu bomboane,

noi i-am dat dirigintei cadou o păpuşă

era băiat

ne-a întrebat cum să-l cheme

noi, în cor: "Adrian"

a zâmbit...

La sfârşitul anului ne-a anunţat, aşa,

pur şi simplu că pleacă.

cum să plece?

dintotdeauna am urât plecările.

ne spusese profu' de geografie,

nu l-am crezut

minţiţi, tovarăşe profesor!

am condus-o cu flori până în gara din satul vecin

pe o căldură de 40, prin praf

ne imaginam că mergem la Cântarea României...

s-a urcat în tren

lăsând în urmă parfumul.

a rămas la geam, fluturându-şi mâna;

mergeam şi noi pe urma trenului

şi-a amintirii...

drumul înapoi a fost lung,

pe vremea aceea nu credeam

că poţi pleca doar cu-o fluturare din mână,

pe vremea aceea credeam

că oamenii se întâlnesc pentru totdeauna,

că iubirile durează o viaţă.

Slobozia, 15 mai 2015