Gânduri dulci-amărui
"Ridicată
de noi, fiind în viaţă. Regrete din partea nepoatei."
Vor
mai fi existând multe cruci cu mesajul acesta, dar eu abia astăzi l-am citit pe
o cruce din piatră, în cimitirul din deal, din Sudiţi (unde se află două
cimitire: cel din vale şi cel din deal). Orice destin sfârşeşte - în cel mai
fericit caz - sub o cruce din piatră. Sunt unele, al căror mesaj s-a stins
demult, şters de capriciile vremii şi de trecerea timpului de pe mai umilele
cruci din lemn. Poate nu întâmplător crucea se face din acest material supus
destrămării, ca şi trupurile noastre care se
desfac în cele care l-au alcătuit. Om şi cruce duce-se-vor, mai devreme sau
mai târziu, în pământ. Chiar şi amintirea celor mai mulţi mai dăinuie de-abia
pe întinderea a două, maximum trei generaţii. Excepţie fac aceia, puţini, al
căror mesaj - prin măreţia lui dar şi prin şansa ca el să fi fost receptat şi
popularizat cum se cuvine - se întinde dincolo de vremuri: compozitori,
scriitori, teologi, filosofi, oameni de ştiinţă, oameni de Stat şi alte
categorii despre care încă se mai ştie şi peste sute de ani. Dar cei mai mulţi?
Cei mai mulţi trăiesc sub teroarea - conştientizată sau nu - că trecerea lor
prin lume va fi repede uitată, că urma lor pământeană va fi ştearsă precum urmele
în nisip de valul mărilor şi oceanelor. Doar sufletul e veşnic şi nemuritor,
dar omul nu e numai suflet. El a trăit în trup, a acţionat după o voinţă, a
luat decizii cu o minte - după cum l-a înzestrat Dumnezeu. E greu să accepţi că
toate acestea nu vor lăsa nimic în urmă, chiar şi atunci când eşti conştient de
implacabilul sfârşit.
Ridicată de noi, fiind în viaţă... Ce
mesaj vor fi dorit să transmită cei doi - soţ şi soţie - lumii, trecătorilor ocazionali
care se vor fi oprit o clipă în dreptul crucii lor? În primul rând, au vrut
să-şi dureze o cruce din piatră, material mult mai rezistent, pentru ca urma
sub care s-au topit să fie cât mai trainică. Fiind în viaţă, nu s-au gândit numai la casă, gard şi căruţă, ci şi
la vremea când va fi fost să vină nemaifiindul.
Apoi, cunoscându-le istoria (ea - soră a bunicului meu), neavând copii, cred
că poate cu atât mai mult disperarea ştergerii oricărei urme i-a apăsat. S-au
mângâiat apoi că nepoata, unica din
punctul lor de vedere, dintr-o mulţime de alţi nepoţi, dar cea pe care au
considerat-o ca pe o fiică, va fi avut regrete după ei, şi au ţinut să spună
asta şi lumii. Întâmplător sau nu, aici n-au greşit (o ştiu şi pe nepoata, e sora mea). Fiind în viaţă, poate n-au dorit nici să
lase altora greutăţi, ori poate s-au îndoit că cineva le va fi ridicat şi lor o
cruce (musai din piatră!).
Orice
destin sfârşeşte sub o cruce. Sub crucea văzută. Pe cea nevăzută o duci cum
poţi, fiind în viaţă, mulţumind lui
Dumnezeu că nu ţi-a dat alta mai grea. Dacă ai luptat în bătălia (mai bine zis
măcelul) de la cotul Donului, Îi mulţumeşti că te-ai întors, fie şi fără un ochi
(lasă, că s-au inventat cei din sticlă!), şi că n-ai fost printre cei peste
150.000 care n-au mai aflat drumul înapoi. Dacă, tâmplar fiind, ţi-ai ras două
degete de la o mână, Îi mulţumeşti că ţi-au mai rămas trei. Femeie stearpă,
căreia nu i-a fost hărăzită bucuria hrănirii pruncului la sân, te mulţumeşti şi
cu unul de împrumut, chiar dacă numai din când în când, şi te consolezi cu
mângâierea unor regrete în suflet şi pe cruce. Pe crucea ridicată fiind în viaţă..
Slobozia, 09
mai 2015
Foto internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu