Alegeri

Gânduri dulci-amărui

Mă întreb adeseori cum ar fi dacă ni s-ar mai da o viaţă, în care să putem alege din nou, în cunoştinţă de cauză. Am fi mai realizaţi, mai fericiţi? Câţi dintre noi îşi nimeresc vocaţia, câţi sunt aceia care, la final, pot spune cu mâna pe inimă că, dacă ar fi s-o ia de la-nceput, ar alege la fel? E trist că, de cele mai multe ori, alegem fără să ştim ce, că de şi mai multe ori alţii aleg pentru noi.

          De multe ori, destinul îşi coteşte cărarea în mod neaşteptat, prin intervenţia unor evenimente, oameni sau cuvinte. Şi-atunci te întrebi cum ar fi fost dacă... Dacă mergeai pe drumul drept sau dacă alegeai altceva. Pot părea întrebări fără sens, dar dacă mă gândesc la modul în care am "ales" de cele mai multe ori, e greu să nu mă întreb.

          Cornel a fost - Dumnezeu să-l odihnească! - un unchi prin alianţă. L-am văzut de puţine ori, dar - cum se mai întâmplă - un om îţi spune o vorbă pe care n-o uiţi toată viaţa, chiar dacă atunci când o auzi, nu-i dai importanţă. "Florina, tu să te faci actriţă!" Asta mi-a spus odată, în puţinele dăţi când ne-am întâlnit. Nu le-a spus-o celor două fiice ale sale, nici verişoarei mele care-i era nepoată, dintre toate patru care ne jucam împreună, doar mie mi-a adresat îndemnul. Eram prea mică pe atunci, la şcoala generală. Nici nu mai ştiu dacă i-am răspuns ceva, dacă am râs sau am tăcut. N-am dat nicio importanţă vorbelor lui, dar de uitat, nu le-am uitat. Mă întreb şi acum dacă a fost spusă doar aşa, sau dacă văzuse în mine aplecarea spre mirajul artei. Dacă n-a fost doar o vorbă aruncată, Cornel a fost singurul din câţi m-au cunoscut când încă mai eram la vârsta alegerilor, care a văzut în mine ceea ce ar fi fost de văzut la timp. Dacă este aşa, pentru mine rămâne un mister cum un profesor de educaţie fizică şi sportiv de performanţă mi-a ghicit atracţia (nu spun şi talentul, că nu ştiu dacă a existat) către scenă. Cu atât mai mult cu cât eu, când eram mică, nu-mi doream altceva să fiu decât gimnastă. Dar, bineînţeles, pentru asta era prea târziu. Mă răzbunam, în schimb, "evoluând" pe unde apucam: cât era lunca de mare la noi în sat, pe bârnele de la balconul casei, ba chiar şi, involuntar, pe marginea unei fântâni, când am sărit dintr-un cireş, de frica proprietarului. Cornel, în schimb, nu m-a invitat la sport, dar m-a "trimis" să mă fac actriţă.

          Despre talentul scriitoricesc nu mi-a vorbit nimeni. Nimeni nu mi-a spus: să te faci scriitoare! Cât despre inginerie... ce mai poveste! Aici, din păcate, nu s-a găsit nimeni să-mi sugereze: să nu te faci inginer! Iaca... alegeri!

          În şcoala generală, eram pasionată de anatomie. Morbul mi-l insuflase o profesoară distinsă, elegantă, o adevărată doamnă, care nu ridica tonul niciodată, care ne privea cu îngăduinţă. Şi cum, de când mă ştiu, am admirat "domnia", s-a lipit de mine şi materia doamnei Chivu, deşi acum, când îmi aduc aminte la ce barbarii mă dedam, mi se face rău. Mai întâi, am fost la un laborator de zoologie. Acum, nu-mi vine să cred că împăiam porumbei, adică le băgam nişte sârme de-a lungul aripilor, trecând prin stern, le scoteam ochii, înlocuindu-i cu alţii de sticlă, după ce, bineînţeles, profesoara îi omora înnecându-i (asta chiar n-am făcut-o, dar de văzut, vedeam, că totul se petrecea sub ochii noştri). După ce-am dat gata orătăniile, m-am înscris la "Sanitarii pricepuţi", unde eram maestră. Participasem, cu succes, şi la vreo două concursuri, astfel că a venit cumva firesc opţiunea pentru liceul sanitar. Faptul că scriam compuneri frumoase, că jucam în piese de teatru pe care le mai şi regizam - asta nu avea să ducă nicăieri. Nici măcar nu ştiam unde ar fi trebuit să mă adresez, la o adică. La sfârşitul clasei a VIII-a, oscilam între sanitar şi pedagogic. Dar cum liceele pedagogice se transformaseră în agro-industriale (or mai fi fost vreo două, pe la Cuca Măcăii), singura opţiune valabilă rămăsese Liceul Sanitar de la Brăila. Singura teamă era aceea legată de concurenţă, căci am făcut parte din cea mai numeroasă generaţie înainte şi după mine, cea a copiilor născuţi în anii '67-'68. În plus, nu exista posibilitatea opţiunilor multiple, decât în cadrul aceluiaşi liceu. Dacă picai unde te înscriseseşi, erai bun picat, chiar şi cu notă mare. Am plecat la înscriere, la Slobozia, cu mama şi "tovarăşa" directoare. Stăteam cu dosarul pe genunchi, ezitând să scriu opţiunea. Aflasem că, până atunci, concurenţa era de 7 pe loc la Sanitar şi 4 la Liceul de Mate-Fizică (actualul Colegiu "Mihai Viteazul" din Slobozia). Totuşi, am zis fie ce-o fi, şi mă pregăteam să scriu pe dosar Liceul Sanitar. Mi-am exprimat gândul cu voce tare şi pusesem pixul hotărâtă, când directoarea a luat foc şi a urlat la mine: "Ce Sanitar? Ce să cauţi tu acolo?" Eu mă gândeam că aş avea ce să caut, dar cum îmi era frică de ea, am întrebat timid ce să scriu. "Scrie Liceul de Matematică-Fizică!" a tunat. Iar eu am executat ordinul. Apoi trebuia să menţionez opţiunile pe profiluri. Cu anatomia-n cap, dau să scriu pe primul loc "Chimie-biologie", dar s-a răstit iar la mine (culmea e că ea era tot profesoară de biologie; probabil dacă aş fi avut-o la clasă, m-aş fi lecuit pe viaţă de biologie, la halul în care urla). "Atunci ce să scriu?", îngân iar. "Informatică!" Nici măcar nu ştiam ce-i aia (am fost a patra generaţie de matematicieni-informaticieni din istoria liceului). Am scris, abia apoi am înşirat şi opţiunile celelalte. Am intrat a 7-a, cu medie peste 8,50 (care medie mi-ar fi asigurat, desigur, şi intrarea la Sanitar). Şi aşa am ajuns să mănânc matematici pe pâine, programare, chimie şi fizică, fără să fi avut vreun drag de materiile acestea. Apoi, m-am dus cu valul, în "Politehnica aia mare care vă înghite pe toţi". Am citat o profă de fizică din liceu. De parcă la Măgurele creşteau numai genii.  Dacă aş fi ştiut de pe atunci, i-aş fi spus profei că în Politehnica aia mare care ne înghite pe toţi (cu fulgi cu tot!) sunt printre cele mai grele facultăţi, pe lângă Medicină şi Arhitectură. Dar nu ştiam, cine să-mi fi spus? Am aflat-o mai târziu, pe pielea mea, pe neuronii tociţi, pe firele de păr albite de la 19 ani.

          Când cu dosarul pentru facultate, tot aşa, stăteam cu pixul pregătit, cocoţată în vârful patului, să-mi pregătesc înscrierea de a doua zi. Aveam posibilitatea a trei opţiuni majore în cadrul aceluiaşi examen, prin "alunecare": inginerie chimică (aceasta având alte cinci profiluri), chimie pură şi profesori de chimie-fizică (4 ani). Aş fi optat pentru cea din urmă, dar mă apăsa greutatea unei decizii pentru totdeauna. O întreb pe mama. Argumentul ei a fost cât se poate de logic: "Ca inginer, poţi fi şi chimist şi profesor. Invers, nu. Aşa că..." Am pus pe primul loc ingineria şi am intrat, dar nu din prima. După eşecul din primul an, mă înnebunea ideea să reiau matematica aia din care oricum nu înţelesesem mare lucru. Plus chimia şi fizica. Hotărâsem să merg la farmacie. Dar iarăşi teama de concurenţă... Aşa că m-am dus tot la inginerie, unde am şi intrat, chit că media mi-ar fi permis şi celelalte opţiuni.

          Nu ştiu dacă ar fi fost mai bine sau mai rău dacă mergeam pe altă cale din cele ivite în drum. Ce-ar fi fost dacă mergeam la pedagogic, la sanitar, la profesori, la farmacie... Problema e că, oricum, niciuna nu m-ar fi reprezentat cât să spun hotărât că aş alege din nou la fel. Şi atunci mă întreb: unde am fost eu când am ales? Uneori mi se pare că eram plecată de-acasă. Unde am fost eu când aşteptam ca alţii să-mi spună ce să fac, cu alte cuvinte să-şi asume responsabilitatea. Dintotdeauna i-am invidiat pe cei care au ştiut de mici ce vor să fie. Am cunoscut un tânăr de 16 ani care era foarte hotărât să devină şofer de tir. Nu ştiu ce va fi ajuns între timp, dar atunci mi-am imaginat că va fi un şofer de tir fericit. Am văzut la Festivalul Perlea tineri interpreţi care păreau fericiţi cu alegerea lor. D-aia zic: fericiţi aceia care pot spune cu mâna pe inimă că, dacă ar fi să aleagă din nou, ar alege la fel!

          Pentru că am adus vorba de Festivalul de lieduri "Ionel Perlea", acesta s-a încheiat cu un concert de muzică sacră susţinut astă-seară de la ora 18 în Catedrala din Slobozia de formaţiile corale bărbăteşti "Sfântul Mina" (Slobozia) şi "Armonia" (Constanţa). A fost un regal cum demult n-am mai văzut/ auzit. Toate interpretările au fost de nota 10, dar una a ieşit din rând, cu nota 20. E vorba de melodia "Da ispravitza" (Să se îndrepteze) de Pavel Cesnakov, în interpretarea coralei "Armonia", dirijor arhid. drd. Iulian Dumitru, solist Alexandru Chiriac. Alexandru Chiriac este câştigătorul premiului I la Festivalul-concurs "Ionel Perlea" de anul acesta. Eu "i-am dat" Marele Premiu. Mai jos, "Da ispravitza", cu menţiunea că azi, la Catedrală, a sunat mult mai bine şi a emoţionat până la lacrimi. Cel puţin, pe mine.

          Ce ziceam? A, despre alegeri. Nu contează! Ne punem măştile şi mergem mai departe. Nu există decât drum înainte.

Slobozia, 17 mai 2015