Odată, un om mi-a
cerut să-i aprind o lumânare.
Îl văzusem o singură
dată, eu – tânără, el – bătrân,
tinerii nu-i ascultă
pe cei vârstnici,
nu au a le spune
nimic.
Mă mai suna uneori și
îmi trimitea felicitări de Crăciun,
din acelea cu stele,
cu magi, cu sănii, cu moși-crăciuni,
pe care, privindu-le,
te faci mai copil.
Felicitările stau acum
rânduite în plicuri,
în cutia lor, una
peste alta,
mărturie că viața
noastră nu este doar o magie de Crăciun,
chiar dacă trece ca o
cometă.
Când m-a sunat ultima
dată,
omul acela mi-a
vorbit ciudat –
zicea mai întâi să
țin minte o vorbă de la el,
pe care și el a
auzit-o de la doamna Marie-Rose:
„Îți trebuie o clipă
să întâlnești un om,
o zi, să-l iubești
și o viață să-l
uiți.”
Eu am zis: bine, da, ce frumos!
și mi-am mutat gândul
la cine știe
ce aveam de făcut pe
atunci.
Apoi, omul acela a
continuat cu ciudățeniile:
când mă voi duce la
biserică,
să-i aprind și lui o
lumânare. A insistat.
Nu m-am gândit să
întreb „la vii sau la morți?”,
adică mi s-a părut
așa, firesc, să fie la vii;
eu vorbeam cu un viu,
îmi spusese ceva de inimă operată,
dar eu aveam treabă
să trăiesc, așa că
n-am întrebat nimic,
am zis iar bine...
„Promiteți? Vă rog!”
Normal că promit; ce
mă agasează și omul ăsta!
I-am zis pe curând, el mi-a repetat să nu uit să-i
aprind o lumânare.
M-am întors la ale
mele, mereu ne întoarcem la ale noastre.
A venit Crăciunul,
felicitarea n-a mai venit;
și de ce-ar fi fost
neapărată nevoie să vină?
Poate omul a uitat,
mi-a rătăcit adresa, ori n-a avut timbre, ori
Poșta a rătăcit
scrisoarea - parcă nu s-a mai văzut?!
Dar nici la Crăciunul
viitor n-a mai venit.
Într-o seară, mă
uitam absentă la televizor,
prin față mi se
derulau imagini, alte fețe, un fel de remember
al celor care
fuseseră în lumea teatrului și care acum jucau
pe scena cealaltă...
și deodată omul meu,
într-un chenar negru, zâmbind,
așa cum mi-l aminteam
din singura dată când îl văzusem;
dedesubt, numele lui,
în clar.
De-abia atunci am
înțeles mesajele criptate,
și tot atunci mi s-a
deslușit unde trebuia aprinsă lumânarea.
I-am aprins o lumină
– lumina de apoi,
și-am ars, odată cu
ea, cuvintele rămase nespuse și da,
m-am gândit, doamna
Marie-Rose avea dreptate,
pe unii, îți trebuie
o viață să-i uiți...
Florentina
Loredana Dalian
Slobozia,
30 septembrie 2019
In memoriam: Eugeniu Kuhartz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu