Pe unde radio şi TV

Jurnal de risipită - 1

Mă risipesc. În stânga, în dreapta, pe ici, pe colo. Nu spun că mă irosesc, nu am sentimentul acesta. Doar uneori mi se pare că văd viaţa trecând pe lângă mine. Dar asta-i altă poveste. Povestea de azi e despre risipirea mea pe unde radio şi TV.

         Ieri, adică vineri seară, mă sună Theodora Vild. Theodora nu mă sună niciodată să mă întrebe ce fac. E un om prea ocupat (ca şi mine), ca să piardă vremea cu fleacuri. De fiecare dată, mă sună să-mi propună ceva. Ca şi acum. Turuie în telefon: „Hristos a înviat! E urgent, de-aia te sun la ora asta. Au dat de noi, pe internet, cu concursul, de la Radio „Antena satelor”. Au o emisiune în seara asta de la 21, „Veşnicia s-a născut la sat”. Vor să intri şi tu în direct, pe la 21:15. Intri, da? Vezi că te sună realizatoarea. Pot să-i dau numărul tău de telefon? Succes! Pa!” „Adevărat a înviat!” Îmi trag două palme, să „înviez” şi eu. După o zi de muncă la serviciu şi altă roboteală prin casă, tocmai mă pregăteam să atac un castron de seminţe, tolănită în canapea. Duc seminţele de unde le-am luat şi amân tolăneala pe mai târziu (nu că n-aş fi putut vorbi şi lungită comod, dar aşa am învăţat eu mai demult la un curs, că vocea de la telefon e influenţată inclusiv de poziţia în care stai când vorbeşti). La scurtă vreme, mă sună şi doamna realizatoare a emisiunii: „Sunt Constanţa Droncioiu de la Radio Antena Satelor... Revenim cu telefonul la 21:15.” Convenim să citesc şi un fragment de proză adecvat, şi ce putea fi mai adecvat decât textul meu „Aceeaşi lună peste sat”. Timp de o oră, am fost în direct cu Theodora şi doamna Constanţa, pe parcurs intervenind telefonic şi ascultători ai emisiunii. Am admirat marea răbdare, tactul şi profesionalismul doamnei Droncioiu, precum şi faptul că cineva realizează astfel emisiuni. Mi-a plăcut şi titlul pe care l-am depistat ulterior în grila de programe (http://www.antenasatelor.ro): „Cu inima deschisă”. Ne-am şi amuzat când, la un moment dat a intervenit un domn de la ţară care ne-a sfătuit să nu mai zăpăcim copiii cu arta plastică şi alte mofturi asemenea, să facă bine să pună mâna pe coarnele plugului! Că, zice dumnealui, de muncă aţi auzit? Am auzit, coane, dar nu toţi ne pricepem la plug. Felicitări doamnei Droncioiu şi, aşa cum ne-am promis reciproc, ne vom mai auzi!

         Cu TV-ul n-am fost luată prin surprindere. Doamna Elena Toma mă anunţase cu vreo trei săptămâni înainte că sunt invitată, împreună cu alţii, să filmăm o emisiune pilot „Club XXL” pentru postul „Naşul TV”. Va să zică, aşa cum a conchis dumneaei, ne-am găsit naşul! Eu să zic nu? N-am zis nu, mai ales că se petrecea sâmbăta (deci astăzi), când am zi liberă. De succesul emisiunii depindea dacă va urma o emisiune permanentă la postul amintit, difuzată duminica. Se pare că a reuşit, fapt pentru care nu pot decât să o felicit pe doamna Toma. Filmarea a avut loc la Cafeneaua „Schengen” de pe Calea Victoriei (lângă Casa de Modă „Venus”).

         Ca o şoferiţă ce sunt, am lăsat maşina pe Bulevardul Burebista, în apropiere de rondul de la Piaţa Alba Iulia şi m-am adresat la un taxi. M-a lăsat fix în uşa cafenelei, despre care taximetristul m-a informat că s-a deschis recent, conchizând: „Şi uite-aşa aţi intrat în Schengen!”.

Printre primele persoane pe care le zăresc este actriţa Doina Ghiţescu. Având aceeaşi vervă pe care i-o ştiu. M-a studiat, mi-a aprobat ţinuta, machiajul, catalogându-mă drept "misterioasă", doar părul mai trebuia puţin aranjat. Ăla nu stă aranjat niciodată. „Văd că te-ai machiat de acasă. Aveam machieuză şi aici.” „Da – intervine şi doamna Toma – avem machieuză de emisiune” Bravo! Bine că-mi spuneţi acum! Şi eu de ce am pierdut jumătate de oră la oglindă, să mă făţuiesc? Nu că m-ar fi „ales” cineva, cum zicea bunica („Cin’ te-alege?”), dar consider importanţa aspectului din respect pentru telespectatori, care nu vor să vadă feţe palide. Cine vrea să se delecteze cu figuri de ceară, merge la celebrul muzeu din Londra. Dar statuia mea nu e acolo. Încă! „Coafor nu avem?” „N-avem.” Ce păcat! Ăla mi-ar fi fost mai util. Trec o greblă prin părul rebel şi tot nepieptănată rămân.

Domnul prezentabil, elegant şi distins, parcă picat dintre coperţile „Crailor de Curtea Veche”, avocat şi profesor universitar la Facultatea de Drept se aşază la masa mea, prezentându-se ca „viitorul Preşedinte al României”. „Iar eu sunt Regina Cleopatra a Egiptului”, am vrut să-i zic, dar m-am abţinut de teamă să nu facă infarct. Nu mă durea sufletul de România care ar fi rămas fără preşedinte (viitor), cât mai ales de mine care aş fi rămas fără o companie agreabilă. Având în vedere că dumnealui candidează independent, există şanse maxime să-l votez. Că de partide m-am cam săturat! Nu-i dau numele, că nu fac nimănui campanie electorală.

O altă prezenţă eminentă la masa noastră a fost doamna Dona Tudor, realizatoare de emisiuni la TVR, jurnalist şi scriitor. Ulterior ni s-a alăturat şi pictoriţa Victoriţa Duţu care ne-a vorbit despre expoziţiile sale de pictură din mai multe ţări. Ca de obicei când mă aflu în companii selecte, mă întreb „Eu ce caut acolo?”. De obicei, cam ce caut, găsesc.

O doamnă dintre cele care prezentau costumele populare, venită din Piteşti, am reţinut că se numeşte Matilda, la sfârşitul prezentării m-a luat prin surprindere cu un gest: mi-a întins un mic buchet de lăcrămioare. N-am înţeles de ce, din toată lumea de acolo, m-a găsit tocmai pe mine. Probabil pentru că eram mai aproape. Oricum, m-a lovit în inimă. Îmi dorisem atât de mult un buchet de lăcrămioare pe care nu l-am primit, nici nu am găsit să-mi cumpăr, şi iată că n-a trecut vremea lor până ce nu m-am desfătat şi eu cu mirosul lor minunat. Sare lăcrămioara de unde nu te aştepţi.

Şi a propos de flori, am revăzut-o pe doamna Olga, florăreasa din Piteşti, cum îşi spune. Deşi, la bază, e ceva jurist, chiar procuror, dacă nu mă înşel. I-am spus că mi-a inspirat o proză: „Florăria din Centrul Vechi” şi aflu, nu fără surprindere, că a avut florărie şi în Bucureşti. „Dar nu m-am înţeles cu ţiganii”. Păi da!

Tânărul Preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Basarabeni (sper că am reţinut bine) a fost felicitat de ziua lui şi i s-a cântat Mulţi ani trăiască. Un alt tânăr, dar preot, întrebat ce mesaj doreşte să ne transmită, a răspuns foarte frumos: „Mesajul de acum două mii de ani. Să duceţi în lume, prin ceea ce faceţi, bucuria, pacea şi frumuseţea” (citez din memorie, dumnealui a vorbit mai frumos).

Când să plec, o zăresc pe doamna Toma prăvălită pe un scaun. Mi-am amintit de ce spunea Dona Tudor, că după o emisiune de două ore, domnia sa nu mai era în stare să-şi găsească maşina în parcare; nici chiar dacă era singura maşină din parcare. Doamna Toma era sfârşită, dar şi bucuroasă. Se pare că fusese felicitată de producător pentru emisiune şi că aceasta urmează să aibă viaţă lungă. Ceea ce îi dorim şi noi.

Pe scriitoarea Victoria Milescu am salutat-o şi ne-am conversat în fugă. Cu pictoriţa Ana Ranete – cam la fel. Am recuperat puţin la semafor, unde ne-am întâlnit, la plecare; m-a condus la staţia de taxi, unde ne-am despărţit. Căra vreo trei tablouri cu dumneaei. Tot mai bine de scriitori! Cele trei cărţi pe care le adusesem cu mine încăpuseră în geantă.

Trecând pe lângă nişte clădiri cu aspect de paragină, deşi păreau a fi de patrimoniu, nu ştiu ce-mi vine să-l întreb pe taximetrist dacă mai sunt locuite. Răspunsul a venit prompt: „Da. De naţiunile conlocuitoare.” Şi mi-a turuit o poveste despre neamurile proaste care se instalează în casele nelocuite din Bucureşti şi despre scandalul pe care îl fac atunci când se arată proprietarii de drept. Mi-a spus şi despre reacţia actualului Preşedinte când „distinşii” au ameninţat că-şi dau foc lor şi la copii, manca-ţ-aş! Zice că a aflat-o de la un prieten jurnalist care i-a spus că n-a suflat nimeni o vorbă. Păi, dacă-i aşa de secretă, atunci n-am să suflu nici eu. Dar m-am amuzat teribil. Au taximetriştii nişte poveşti în ei! Ca scriitor, mi-ar prinde bine să mă plimb o zi întregă cu taxiul, doar ca să le ascult poveştile.

Ajunsă acasă, găsesc apel de la Noni (Ananie Gagniuc). „Cine ştie pe ce unde mă mai invită şi el!”, gândeam. Sun cu emoţie înapoi. Dar nu m-a invitat nicăieri, aşa că am răsuflat uşurată şi m-am apucat de scris. Altă risipire!

Slobozia, 26 aprilie 2014

Fotografie portret: Cristian Şuca

Fotografii cu actriţa Doina Ghiţescu: Marian Ilie
Fotografii cu pictoriţa Ana Ranete: Liliana Popa

Club XXL la Nasul TV

Scriitori gălăţeni şi ialomiţeni la Cenaclul literar de la Stâna din Maltezi (Cronică de Stână – 18)

Maltezi, 29 martie 2014

        După cum se ştie, chiar dacă nu mai sunt la mare modă, cenaclurile literare încă mai există, manifestându-se pe ici, pe colo, sub o formă sau alta. Deşi nu respectă forma clasică a unui cenaclu (cu reguli clare şi aplicate), întâlnirile de la Maltezi ale Helişilor capătă adeseori haina unei astfel de „respiraţii”; cum altfel am putea numi lecturile autorilor prezenţi, din creaţia lor sau a altora, discuţiile pe marginea celor scrise/ lecturate, decât o gură de „aer” în suflet?

       

Surpriza frumoasă pe care au avut-o cei patru … muşchetari maltezeni (Florin C., Dobre, Teoharie şi subsemnata) la sfârşit de martie (29) a fost întâlnirea cu scriitorii gălăţeni: Corneliu Antoniu – Preşedintele Filialei Sud-Est a USR, Viorel Ştefănescu – scriitor, critic şi traducător şi Simona Toma. Cei trei au fost însoţiţi de adorabila Brânduşa, care dumneaei susţine că n-ar fi scriitoare. O credem până la proba contrarie.

       

Partea cea mai interesantă a întâlnirii a constat în lectura autorilor din creaţii proprii (domnul Ştefănescu şi traducere însoţită de original, din T.S. Eliot – Jellical cats), însoţite de comentarii.

        În rest, s-a mai pus ţara (literară) la cale, s-au mai făcut plimbări în livadă, conversaţii cu animalele etc.  Şi, întrucât întâlnirea a încântat ambele „tabere”, s-a convenit că e musai să se repete, fie pe teritoriul stânei „noastre”, fie pe meleaguri gălăţene, poate chiar la apropiatul Festival „Zile şi nopţi de literatură”.

À bientôt!

Slobozia, 24 aprilie 2014

                                                        

Ciulinuţ se linge pe botic după ce a păpat vreo doi scriitori. "Buuuni scriitorii ăştia!"

Iisus Hristos – Fişa Postului

La creştinescul salut din această perioadă „Hristos a Inviat!”, adresat funcţionarei de la Poştă înainte de a-i cere cele n timbre poştale, m-am trezit cu un răspuns pe care nu l-am mai primit până acum, dat pe un ton care nu admitea replică: „Adevărat a înviat! Că doar asta era treaba Lui, doamnă!”. Prima reacţie a fost să întreb „Şi treaba noastră care este?”, dar am renunţat întrucât mă aşteptam să-mi spună că treaba ei e, după cum se vede, să vândă timbre, sau, Doamne fereşte, poate m-aş fi pomenit cu toată fişa postului ei pusă în braţe şi îndemnată s-o studiez. Aşa că m-am mulţumit să afişez un zâmbet jumătate uimit, jumătate condescendent, care nu ştiu ce i-o fi transmis, că a ţinut să adauge, pe un ton îndulcit: „Mai glumim şi noi!”. Desigur, nu te poţi supăra pe un astfel de răspuns, în fond e un alt fel de mărturisire a credinţei: prin „asta era treaba Lui”, funcţionara recunoaşte implicit că Iisus Hristos a existat, ba încă a şi înviat, că doar asta era treaba Lui, menţionată clar în Fişa Postului, fără urmă de îndoială. Şi totuşi, să percepi Învierea Domnului doar ca pe o datorie asumată şi îndeplinită, la fel ca una a celui mai mărunt funcţionar, mi se pare prea puţin. Să nu înţelegi dragostea şi jertfa şi subtilitatea Lucrării şi, mai ales, că această „treabă” s-a săvârşit pentru înălţarea, restaurarea şi mântuirea noastră...

N-aveam chef de cateheză, aşa că am plătit, am mulţumit pentru timbre şi m-am îndepărtat de ghişeu cu gând să plec mai repede la „treaba” mea. Rămâne întrebarea: Şi totuşi, treaba noastră care este?

Slobozia, 22 aprilie 2014

Hristos a Inviat!

"Femeie, de ce plângi?"

11	Iar Maria stătea afară lângă mormânt, plângând. Şi pe când plângea, s'a aplecat în mormânt.
12	Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe, şezând acolo unde se odihnise trupul lui Iisus, unul către cap şi altul către picioare.
13	Şi aceia i-au zis: „Femeie, de ce plângi?“ Ea le-a zis: „Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus“.
14	Zicând acestea, ea s'a întors şi L-a văzut pe Iisus stând, şi nu ştia că este Iisus.
15	Zisu-i-a Iisus: „Femeie, de ce plângi? pe cine cauţi?“ Ea, părându-i-se că e grădinarul, I-a zis: „Doamne, dacă tu L-ai dus de aici, spune-mi unde L-ai pus, iar eu Îl voi lua“.
16	Iisus i-a zis: „Maria!“ Întorcându-se, ea I-a zis în evreieşte: „Rabbuni!“ (adică: „Învăţătorule!“).
17	Iisus i-a zis: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M'am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“.
18	Şi a venit Maria Magdalena, vestindu-le ucenicilor că L-a văzut pe Domnul şi că pe acestea i le-a spus. (Evanghelia după Ioan, 20, 11-18, versiunea Bartholomeu Anania)

"Nu plânge că s-a terminat, zâmbeşte că s-a petrecut!" - Gabriel Garcia Marquez

Ne-a părăsit un mare scriitor, premiat Nobel, unul care, în cei 87 de ani pământeşti, a lăsat omenirii adevărate capodopere literare, foarte citit, tradus în multe limbi, unul dintre puţinii care au cunoscut gloria în viaţă. Din tot ce am citit de el, până la urmă tot "Un veac de singurătate" mi-a răscolit cel mai mult simţul artistic. Sentimental vorbind, m-a răscolit această scrisoare de adio, din videoclipul de mai jos. Totuşi, chiar dacă s-a dus dincolo, spiritul lui a rămas cu noi şi, probabil va dăinui, prin scrierile sale. 
Dumnezeu să-l odihnească!

Ruga pictorului iconar

Doamne, iartă-mă!,

se ruga Pictorul,

eu vreau şi mă străduiesc, dar nu-mi iese.

Lucrez de ani de zile la Icoana Ta,

dar nu pot s-o termin.

Ştiu că mântuirea ne-a venit prin Cruce,

dar ce să fac dacă nu sunt în stare

să pictez cuiele-alea

şi coroana de spini?

Când mă apropii de pânză, îmi tremură mâna,

culoarea se împrăştie, mă ia ameţeala

şi-mi vine să strig.

Nu sunt în stare, Doamne,

să-Ţi privesc răstignirea în ochi.

Darămite să-Ţi pun cuiele.

Te-am lăsat aşa, nelămurit,

de parcă Te-ai fi urcat singur acolo,

să Te odihneşti oleacă pe Cruce.

Mai stai, mai odihneşte-Te puţin,

 până când n-o să-mi mai tremure mâna!

Până când n-o să mai am senzaţia că,

odată terminată, pânza se va despica în două,

precum, atunci, catapeteasma templului.

Slobozia, 20 mai 2012 

( din textul `Cavalerii de la Maltezi`)

"Voiam să rămân în septembrie" - Nina Cassian

Poeta Nina Cassian s-a stins, astăzi, la vârsta de 89 de ani, în apartamentul său de la New-York. Personalitate controversată, dar cu o personalitate aparte, scriitoare prolifică, a debutat încă de foarte tânără, poezia sa fiind apreciată inclusiv de Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Fără a fi ceea ce îndeobşte numim o femeie frumoasă, se pare, totuşi, că a exercitat o atracţie specială pentru anumiţi bărbaţi, unii făcând adevărate pasiuni pentru ea (printre aceştia, scriitorul Marin Preda). Probabil că, dincolo de aspectul fizic, poseda anumite calităţi care compensau acest inconvenient, deloc de neglijat pentru o femeie. La aceasta poate se adaugă şi faptul, declarat de ea însăşi, că a iubit foarte mult bărbaţii. 
Mai multe date biobibliografice, pe site-ul Uniunii Scriitorilor
Dumnezeu s-o odihnească!

Voiam să rămân în septembrie

Voiam sa raman in septembrie
pe plaja pustie si palida, 
voiam sa ma-ncarc de cenusa
cocorilor mei nestatornici
si vantul greoi sa-mi adoarma
in plete cu apa navoade;
voiam sa-mi aprind intr-o noapte
tigara mai alba ca luna, 
si-n jurul meu - nimeni, doar marea
cu forta-i ascunsa si grava;
voiam sa raman in septembrie, 
prezenta la trecerea timpului, 
cu-o mana in arbori, cu alta-n
nisipul carunt - si sa lunec
o data cu vara in toamna...
Dar mie imi sunt sorocite, 
pesemne, plecari mai dramatice.
Mi-e dat sa ma smulg din privelisti
cu sufletul nepregatit, 
cum dat mi-e sa plec din iubire
cand inca mai am de iubit...

Patima

Am visat azi-noapte sarutari, 
Cîmpuri de garoafe zdrentuite.
Soarele cu zveltele-i cutite
Înjunghiase cele patru zari -
Sînge picura pe sarutari.

Aerul, ca-n preajma unui rug, 
Raspîndea fluida lui rugina;
Gura de sarutari mi-era plina, 
As fi vrut dar nu puteam sa fug -
Pîlpîia tot cîmpul ca un rug.

O padure, platosele-i verzi
Adiau departe, în racoare, 
Zdrente de garoafe la picioare
Mi-aratau cît mai aveam de mers
Pîn' sa-ajung la platosele verzi.

Si-am ramas la sarutari arzînd, 
Cruntul soare izgonise norii;
Scuturile verzi ale racorii
Nu aveam sa le ating nicicînd -
Sarutam garoafele arzînd... 

Micul prinţ (Elogiul candorii)

Stiu sa intreb
Despre miei, despre flori.
Odata-ntr-o padure
Am sarutat un izvor.

Stiu ce uimita-i
Culoarea albastra.
Am o gradina
Si o fereastra.

Mai am si o carte
Foarte subtire
In care nu-ncape
Decat o iubire.

Pot sa-mi iau locul 
Langa tine, pe stea ?

- Da, spuse printul
Esti prietena mea. 

Nina Cassian

"Nu tăia din cruce!" - poezie de Costache Ioanid

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,

cu umbre ciudate pe chipul său blând,

sta frânt de-oboselă bătrânul creştin,

dorind să mai guste un strop de alin…

O clipă-i aleargă privirea-napoi,

cu frunzele smulse din arborii goi.

Şi vede prin ceaţă, pe drum de căruţi

atâtea icoane din anii trecuţi…

O viaţă de zbucium, de mari suferinţi,

şi totuşi de multe şi dragi biruinţi.

Dar crucea, o clipă lăsată acum,

adesea prea grea îi păruse pe drum.

O viaţă întreagă să porţi pe grumaz

atâtea batjocuri şi-atata necaz.

Betanii puţine şi spini îndeajuns…

O clipă creştinul se simte pătruns.

O clipă în suflet străbat îndoieli…

“Gândeşte-te bine… Dar dacă te-nşeli?…

Ce-i viaţa? Ce-i lumea? Un larg labirint.

Urechea te-nşeală… ochii te mint…

Să-nduri pentru lume când lumea nu vrea?

Vai, viaţa-i prea veche… şi crucea-i prea grea.”

Şi astfel, c-un umăr de cruce proptit,

bătrânul se lasă de somn biruit.

Şi iată, în somnul de trudă şi-amar,

lumini şi imagini în minte-i răsar…

El vede cum îngeri, pe-un vârf de copac,

Îl cheamă pe nume şi semne îi fac.

Creştinul tresare. Se uită mirat,

şi-ndată porneşte sub cruce plecat.

Pe drumul de munte el urcă din nou.

Şi vântu-i aduce din culmi un ecou…

Dar crucea apasă mai mult, tot mai mult.

În piept dă năvală un negru tumult.

“Prea grea mi-e povara acum la sfârşit.

Şi drumul prea-ngust e şi prea povârnit.

Zadarnic mă lupt, mă îndemn, mă grăbesc,

căci Cerul mereu mai departe-l zăresc.”

Se leagănă paşii, avântul e frânt.

Bătrânul creştin e căzut la pământ.

“Mi-e peste putere. Aicea rămân.”

Şi zace-n ţărână sărmanul bătrân.

“Ehei, măi creştine, se-aude un glas,

prea mare-i povara, prea mult ai de tras…

Ia barda aceasta şi taie din lemn!

Nu fi fără minte! Din milă te-ndemn…

Aceasta-i o cruce ce nu poţi s-o duci,

căci ea-i cea mai lungă şi grea dintre cruci!”

Creştinul ascultă îndemnul străin.

Apucă unealta ce-l scapă de chin.

Loveşte în bârnă c-un braţ de voinic.

Din cruce retează un pic… înc-un pic.

O pune pe umăr… încearcă un pas.

Loveşte cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă. Şi-apoi un fior,

şopteşte: ”Acuma mi-e mult mai uşor”.

Şi-ndată porneşte pe cale voios,

cu crucea scurtată urmând pe Hristos…

Pe drum se-ntâlneşte cu cete de fraţi

şi-i lasă în urmă sub cruce plecaţi.

Şi astfel, degrabă, zorind pe poteci,

ajunge la poarta cetăţii de veci.

Ce ziduri de iaspis, topaz şi iacint!

Ce porţi sclipitoare de alb mărgărint!

Ce noir de stindarde! Ce scări! Ce făclii!

Armate de ingeri cu lănci aurii!

Dar, vai, de la el pân-la porţi e un şanţ

pe care nu-i punte, nici bârnă, nici lanţ. 

Şi strigă bătrânul de taină pătruns.

Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.

Şi strigă bătrânul pierdut şi livid.

Nu-i nimeni la poartă. Nu-i nimeni pe zid.

Deodată din vale, cu ochi sclipitori,

cu crucea pe umăr, vin fraţi şi surori.

Ei vin cu nădejde. O vorbă nu spun,

ci repede crucea ca punte şi-o pun

Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,

iar crucea în urmă se pierde-n afund.

Bătrânul ia crucea cu-al dorului val,

şi-ncearcă s-o pună şi el de pe mal.

Dar crucea-i scurtată… Au toate un rost…

Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost!

Creştinii trec şanţul şi intră pe porţi.

Ce bine e crucea întreagă s-o porţi!

Ce cântec, ce chiot s-aude-n Eden!

Ce largi mulţumiri într-un dulce refren!

Ce zboruri de înger! Ce slăvi de lumini!

Ce largi curcubee de aur şi crini!

Creştinul de-afară, de jale răpus,

cu greu peste şanţ lemnul crucii şi-a pus

şi ‘cearcă să treacă. Un pas… înc-un pas…

O, cât de aproape al Domnului glas!

Un pas… încă unul… Ah, pragu-i deschis!

Dar crucea deodată… se duce-n abis…

Şi cade bătrânul în golul temut…

Răsplata-i pierdută şi sceptru-i căzut!

Dar iată… ce taină! El nu ştie cum…

pe lespedea rece, la margini de drum,

acolo, c-un umăr de cruce proptit,

creştinul acuma din somn s-a trezit.

Dormise o clipă. Şi visul ciudat

un somn şi-o lumină din Ceruri i-a dat.

Bătrânul se scoală şi simte în piept

o flacără nouă şi-un dor înţelept.

Cu grabă pe umeri povara luând,

priveşte-nainte cu chipul său blând

şi crucea îi pare aripă spre zări!

Ah, crucea-i întreagă şi fără scurtări!…

Acum, el va spune oricui: către Rai

“din crucea credinţei nimic să nu tai!

Cu crucea întreagă, Isus, către noi,

veni de la Tatăl cu sânge şuvoi.

Şi-acum El din lume, ne-aşteaptă la fel,

cu crucea întreagă să mergem spre El…”

Ca la o nuntă preafrumoasă

Plângeam ca la sfârşit de lume

şi plânsul acela vorbea despre dureri nemărturisite.

Nu ştiu cine împingea lacrimile afară;

eu nu, eu în niciun caz.

Plângeam ca la o despărţire,

de parcă trenul tocmai plecase din gară,

cu destinaţia infinit,

trăgând după el vagoane de steril –

tot ce-a rămas în urma visului.

Plângeam ca la o înmormântare

la care nu ştii cine e îngropat,

da-ţi pare rău după amărâtul ăla

pentru care nu va mai fi dimineaţă.

Plângeam ca la o nuntă preafrumoasă

în care mireasa nu eram eu;

în care mireasa e întotdeauna cealaltă.

Plângeam şi mi-am zis că pesemne

în clipele-acelea te lepădai de mine

de trei ori ca de satana.

Slobozia, 13 aprilie 2014

În imagine: actriţa Vivien Leigh, în rolul Scarlett O'Hara din filmul "Pe aripile vântului"

„Veşnicia s-a născut la sat”

Festival-concurs, Slobozia, 11 aprilie 2014

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” afirma Blaga în versul devenit celebru. Iar eu cred că tot acolo vor unii s-o-ngroape. Numai că n-or să reuşească. Nu, cel puţin atâta timp cât mai există nişte „prăfuiţi” ca mine şi ca alţii care încă mai au respect pentru tradiţie, obiceiuri şi înaintaşi. Care îşi manifestă respectul nu doar la nivel declarativ (electoral!), ci prin fapte. Aşa cum au procedat o mână de oameni, profesori şi elevi care au organizat şi participat la Festivalul-concurs „Veşnicia s-a născut la sat”, aflat la cea de a V-a ediţie. Organizatorul festivalului este Liceul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia, având ca parteneri şi alte instituţii de vază ale judeţului Ialomiţa.

Tema concursului de anul acesta a fost „Meşteşuguri vechi şi noi”, iar secţiunile din concurs au fost: film documentar de scurt metraj, prezentare power point, lucrări de artă plastică, eseuri. Au fost prezentate, de asemenea, momente artistice cu muzică şi dansuri tradiţionale.

Am avut onoarea de a juriza, împreună cu alţi juraţi, secţiunile de eseuri şi momentele artistice. M-am bucurat, în primul rând să văd că există o astfel de preocupare, că sunt oameni dedicaţi şi pasionaţi tradiţiilor şi transmiterii lor mai departe: doamnele profesoare de la Liceul Pedagogic -  Adriana Dumitru, Silvia Sofineti, Theodora Vild, Adriana Matache, domnul profesor Ion Cociorva de la Şcoala Gimnazială Grindu, profesorul Marian Lalu care „antrenează” trei echipe de dansatori, toate bune, dintre care cea mai frumoasă impresie artistică a făcut-o „Florile Bărăganului” de la Liceul Tehnologic din Făcăieni şi alţii la fel de merituoşi.

 Au fost chiar şi micuţi din ciclul primar, care au încântat cu drăgălăşenia şi efortul lor. Au mai avut reprezentanţi Palatul Copiilor, şcolile „Sf. Andrei” Slobozia, Ograda, Mihail Kogălniceanu şi Liceul Pedagogic, în afara concursului, doar pentru spectacol. 

La secţiunile de eseuri, artă plastică şi film documentar, participanţii au fost şi din alte judeţe ale ţării. Din păcate, aceştia nu au fost prezenţi, deoarece nu li s-a putut asigura cazarea. Spectacolul a fost frumos şi, timp de două ore, am ieşit din cotidian, transportându-ne într-o altă lume parcă din trecut. 

Tot pentru a face legătura cu trecutul şi tradiţia, eu am purtat o ie cu o vechime de peste 100 de ani, îngălbenită de vreme,  cu nişte motive florale cusute manual, pe care am ţinut să le-o arăt copiilor, deşi nu-mi fac iluzii că i-a impresionat prea mult, având în vedere că eu însămi, aflată pe la vârsta lor când am primit-o, n-am „dat prea mulţi bani” pe ea. Nici pe talentul şi strădania celei care o făcuse, chiorându-se la vreun opaiţ.

Cine şi ce premii a luat mi se pare mai puţin semnificativ. Până la urmă, toţi participanţii sunt câştigători într-un anume sens. Simbolic, evident. Că altfel, s-au pricopsit cu nişte diplome. În ciuda faptului că partenerii festivalului au fost destul de numeroşi şi la pungă... roşi. Exprimându-mi nedumerirea în această privinţă, am primit un răspuns care m-a siderat: Ministerul aşa-zisei Educaţii a interzis cu desăvârşire să se acorde premii în bani. Această interdicţie, din punctul meu de vedere, nu poate avea decât un motiv (căci, în fond, nu s-ar fi cerut bani de la Minister): va să zică jigodiile ministeriale fac parte din clica care (cacofonia e la locul ei!) sapă încet, dar sigur, încă de la bază, în trăinicia acestui popor. Cu alte cuvinte: „N-aveţi decât, prăfuiţilor, să vă înveşniciţi până nu mai puteţi, dar nu cumva să motivaţi copilaşii să continue tradiţia. Or să mai facă şi ei un timp asta din obligaţie sau de amorul artei, după care vor renunţa singuri.” Şi astfel visul leprelor vânzătoare de neam şi ţară va deveni realitate în câţiva ani. S-o creadă ei! Mă opresc aici, c-am început să vorbesc ca Vadim. Nu mă luaţi în seamă, aşa-i la mine mai mereu: un ochi râde şi-unul plânge. Dacă văd şi cealaltă faţă a lucrurilor, nu mă pot preface că n-am văzut-o.

Până la urmă, rămâne partea frumoasă: a fost un festival, un spectacol, ne-am bucurat şi să dea Domnul să ne mai bucurăm. 

Am apreciat în mod deosebit echipa de la Grindu, cu atenţie la detalii, venind cu spice, cu pâine împletită de casă (pe care au oferit-o simbolic juriului. Nuuu e şpagă! Aia nu se dă la vedere). De asemenea, de apreciat e şi faptul că toţi copiii din spectacol au avut costume naţionale şi le-au purtat cu eleganţă. Cinste îndrumătorilor lor, dar şi părinţilor! Felicitări organizatorilor şi tuturor participanţilor, precum şi juriului imparţial (excluzându-mă pe mine, că nu-i frumos să mă laud singură, dar am putut constata aceasta „din interior”şi la ceilalţi membri)! Felicitări şi partenerilor festivalului (deşi am impresia că rolul acestora a fost mai mult de figuraţie, dar poate mă înşel sau poate aşa trebuia să fie): Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, Primăria Municipiului Slobozia, Centrul pentru Promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale Ialomiţa, Inspectoratul Şcolar Ialomiţa, Muzeul Naţional al Agriculturii Ialomiţa, Casa Corpului Didactic Ialomiţa. 

Lăudabilă este şi tipărirea antologiei festivalului, conţinând eseurile din concurs şi lucrările plastice, având o calitate remarcabilă a tiparului.

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Iar eu cred că tot acolo vor unii s-o-ngroape. Cred însă cu şi mai multă putere că n-or să reuşească.

„Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.”

(Lucian Blaga, fragment din „Sufletul satului”, vol. „În marea trecere”, 1924)

Slobozia, 12 aprilie  2014