„Trecut-au anii...”

Întâlnirea Florentinei Loredana Dalian cu elevii Cercului de lectură „Animus” de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Slobozia

„Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri/ şi niciodată n-or să vină iară...” Eminescienele versuri îmi răsunau în urechi în timp ce treceam printre elevii Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, care în data de 8 noiembrie îşi serbează ziua. Tineri, frumoşi, exuberanţi, inteligenţi, cu aripi la vise. Mă vedeam în urmă cu nişte ani, vreo treizeci, copil stingher, plecată din satul meu, cu bagajul în mâna stângă, cu dreapta căutându-mi punctul de sprijin, venită la oraş, să cuceresc lumea (pe-atunci credeam că se poate). Până la urmă, lumea e cea care m-a cucerit pe mine. Şi câte amintiri nu m-au năpădit! Iată-mă acum „descălecată” în calitate de invitat special al Cercului de lectură „Animus”. Când eram elevă a acestui liceu, n-aş fi crezut că mă voi întoarce vreodată în această postură. M-a întâmpinat însuşi Directorul Vitalie Buzu, dragul meu prieten care, vorba proverbului, la nevoie se cunoaşte. Parcasem atât de meseriaş, încât tocmai îmi făceam planuri să ies pe uşa din dreapta maşinii (stânga, de la şofer, fiind cu desăvârşire blocată). Vitalie, cu gura până la urechi, m-a scos din impas. Nu de alta, dar ar fi rămas „Animus” fără Anima, şi ce ne făceam? Mi-am revenit din emoţii în cabinetul directorial, în urma unei discuţii cu domnul director şi doamna profesoară Loredana Stan, cea care mi-a lansat invitaţia, apoi ne-am îndreptat către sala de festivităţi unde elevii ne aşteptau. Mi-a plăcut că s-a păstrat gestul frumos, acela pe care şi noi îl făceam, ca elevii să se ridice în picioare, la intrarea profesorilor. Pe uşa sălii trona un afiş mare şi artistic realizat, prin care se anunţa evenimentul. 

         Domnul profesor Vitalie Buzu a adresat cuvântul de deschidere şi a prezentat pe scurt ceea ce va urma. Doamna profesoară Loredana Stan a făcut o scurtă recenzie revistei "Animus", superbă atât ca formă, dar şi conţinut, revistă de care se ocupă Domnia Sa cu mult devotament. M-am distrat că, în cabinet, îi spunea directorului că tot i-a scăpat o virgulă în loc de punct. Sau invers. Atunci am înţeles că nu degeaba ne cheamă la fel; şi eu vânez virgule şi puncte până la obsesie prin textele mele, dar şi în documentele pe care le întocmesc la serviciu. Şi bineînţeles, tot îmi mai scapă. 

Eleva Alexandra Petre (XF –filologie) mi-a făcut o prezentare muncită, bine documentată, susţinută atât verbal cât şi în power point. Prezentarea a început cu preluarea unui fragment din mesajul pe care li-l transmiteam tinerilor în interviul pe care mi l-au luat două eleve ale colegiului, interviu premiat la Suceava şi publicat în revista „Animus”: „dacă tânăra generaţie, pe alocuri,  ne supără cu ceva, ori ne dezamăgeşte, atunci să fie clar că numai noi, adulţii, suntem de vină, toţi şi fiecare în parte. Dacă s-a produs o inversare a valorilor, dacă tinerii sunt bulversaţi în relaţia cu viaţa şi societatea, dacă ei simt nevoia să-şi manifeste revolta pentru aceasta, e numai pentru că noi, cei „mari”, le-am construit o lume pe dos, sau nu ne străduim suficient să schimbăm lucrurile în bine; eu, personal, mă simt vinovată de asta, dar încerc, pe măsura posibilităţilor mele, să schimb ceva. Aceşti tineri minunaţi  trebuie să aibă şansa ca cineva dintre adulţi să îi descopere, să îi promoveze, să îi încurajeze în talentul şi aspiraţiile lor.”

Motto-ul prezentării folosit de Alexandra a fost preluat din acelaşi interviu: „Iertaţi-ne pe noi, pentru că nu v-am lăsat o lume mai frumoasă şi fiţi voi aceia care veţi schimba lumea! Şi, mai ales, nu-L uitaţi pe Dumnezeu!”

A venit rândul meu să le adresez câteva cuvinte, apoi, m-am supus tirului întrebărilor venite de la elevi. Întrebări extrem de mature, de bine formulate şi în spatele cărora se vedea că citiseră textele, că îşi puseseră întrebări, că fuseseră bine îndrumaţi. Andreea Stanciu (XIIA - matematică-informatică ), Jeny Căciulă (XF), Gabriela Greu (XI G - ştiinţe sociale), Elena Ciobanu, Valentina Urse, Diana Dobre, Diana Vasluianu (toate de la XF)… au dorit să ştie, să afle, să asculte. Bucuria mea în astfel de momente nu poate fi descrisă. Pentru că, în astfel de momente, eu înţeleg că, prin scrisul meu, creez o punte de comunicare cu tinerii, aceste nestemate care aşteaptă să fie şlefuite şi preţuite la adevărata lor valoare.

-         Ce importanţă are forma pentru dumneavoastră, în scris?

-         Cum aţi ajuns la haiku?

-         În ce curent literar consideraţi că vă încadraţi?

-         De ce vă plăcea să schimbaţi finalul poveştilor?

-         Ce înseamnă pentru dumneavoastră simbolul căsuţei iepuraşului?

-         Ce vă determină/ inspiră să scrieţi?

-         În „Clementina” aţi descris două tipuri de femei; care credeţi că este idealul?

-         Vă consideraţi o feministă?

-         Cât adevăr şi câtă ficţiune se află în scrierea dumneavostră – „S.O.S”?

-         Dar în „Fotografia?”

-         Ce părere aveţi despre îndemnul Părintelui Arsenie Papacioc „Să vorbeşti prin tăcerea ta”?

-         Cum v-aţi decis să scrieţi „Înainte de magnolii” (piesa de teatru şi romanul)?

-         De ce trebuie să citim?

Şi alte întrebări. Le-am redat aproximativ, din memorie, ele au fost mai elaboarte, pregătite prin enunţuri anterioare. Nu pot să nu mă umplu de uimire şi de admiraţie în faţa acestor tineri şi a educatorilor lor. Când spun educatori, mă refer la aceia care au nobila misiune de a-i educa (înainte de toate şi înainte de a le oferi învăţătură) şi care îşi iau misiunea în serios, dincolo de necazurile şi problemele inerente dintr-un sistem corupt şi dincolo de modul în care acesta se răsfrânge atât asupra elevilor cât şi asupra dascălilor. Şi nu mă pot împiedica să-mi aduc aminte cum, la o televiziune dintr-un oraş, fiind invitată la o emisiune, moderatoarea nu a găsit să mă întrebe altceva decât cum mă cheamă şi de unde vin, lucruri pe care se presupune că trebuia să le ştie, de vreme ce mă invitase. Şi cum la o lansare de carte dintr-un alt oraş, o făptură de la televiziunea locală, care îşi flutura pletele în vânt, mi-a proptit microfonul sub nas şi m-a somat: „Ziceţi!” Zi-le, Loredana! Consternată, am întrebat : „Ce... să zic?” „Nu ştiu, ceva despre cărţi!”, a fost răspunsul. Şi pentru că înţepenisem de-a dreptul, m-a ajutat: „Câte cărţi aveţi? Una, două?” Două la primărie, două la prefectură... Iar respectivele fiinţe, presupuse a fi gânditoare, cu organul gândirii la purtător, nu făceau muncă patriotică, ci erau plătite, poate cu destui bani, de televiziunile respective.  

Dar să revin. M-am străduit să răspund cât de sincer şi la obiect întrebărilor, să fac în aşa fel încât dialogul nostru să le fie plăcut şi util. Nu ştiu dacă mi-a reuşit, dar în mod cert s-a stabilit o frumoasă comunicare între noi, pentru care eu sunt recunoscătoare. Mărturisesc că, dacă datoria nu m-ar fi chemat degrabă în altă parte, aş mai fi stat mult şi bine la taifas cu elevii, până când probabil s-ar fi plictisit şi m-ar fi trimis ei acasă. Am remarcat şi liniştea desăvârşită în care au asistat la eveniment, bunul simţ, înteresul lor... Cinste lor, părinţilor lor şi profesorilor care îi îndrumă! Am lecturat, apoi, un fragment din romanul în curs de apariţie „Înainte de magnolii” şi le-am adresat un cuvânt de încheiere, în care am inclus şi surpriza (plăcută, sper) pe care le-am făcut-o, provocându-i la un concurs de proză, cu premii, sub deviza (via Ion Heliade Rădulescu): „Scrieţi, băieţi, scrieţi!”. Băieţi, fete, aştept cu interes să le citesc textele, precum şi să ofer premiile, după cum am promis. Doamna profesoară Loredana Stan deja a dat sfoară în ţară, astfel încât toţi elevii colegiului să afle în timp util (căci special pentru ei am conceput concursul, ca un semn al trecerii mele pe acolo).

Am lăsat doamnei bibliotecar câte un exemplar din cărţile mele şi 4 antologii „Scriitori din Zodia Helis” , carte recent apărută.

Mulţumesc din suflet doamnei Loredana Stan, domnului Vitalie Buzu şi tuturor celor care mi-au făcut bucuria de a fi prezenţi la întâlnirea noastră! Şi le doresc elevilor cât mai multe succese, drum presărat cu pace şi bucurii, indiferent ce vor alege să devină.

Cineva, în final, a adresat întrebarea: „Ce motivaţie am putea avea ca să devenim scriitori?” Răspunsul meu a venit spontan: „Niciuna!” Nu trebuie să fim scriitori, trebuie să fim, în primul rând, cititori. Nu-i nicio scofală să fii scriitor în ziua de azi. Dar, pe de altă parte, dacă cineva a fost dăruit cu talent, să nu îngroape talantul. Dacă simte nevoia să scrie, să o facă! Pe mine nu mă plăteşte nimeni să scriu, sau pentru că scriu. Şi, dacă ar fi să contabilizez, cred că în „afacerea” asta, mai mult cheltui. Dar un lucru e sigur: dacă cineva m-ar plăti ca să nu mai scriu, aş refuza! Aşadar, scrisul e ardere, e pasiune, ori nu mai e deloc! La fel ca şi dragostea.

Dar voi, dragi elevi... „scrieţi, băieţi, scrieţi!” Şi nu uitaţi, mai ales, să citiţi!

Slobozia, 08 noiembrie 2013

Fotografii: Melania Bica-Popi, clasa a X-a B (Mulţumiri!)