Luni, la prima oră

 „Ziua bună se cunoaște de dimineaţă”. Și aia nebună la fel. A mea începe magnific. Nu-i de ajuns că-i luni. Prefer oricare zi de marți și 13 oricărei zile de luni. Lunea ţi se bulucesc toate. Ca și astăzi. 

Nici n-apuc bine să intru în laborator, să pun halatul pe mine, că beţivanul de Vasile se prăvălește pe scări:
- Doamnă, s-a spart ţeava de apă potabilă!
Lasă, nea Vasile, bine că nu s-a spart a cu țuică.
În urma lui, Gicuţă:
- Doamnă, am pus-o! A crăpat iar filtrul!
Crăpar-ar! Mai sunteţi?
Bineînțeles. La scurtă vreme, se trezește și Ana:
- Aoleu, doamnă! Cred c-am ars spectrofotometrul. L-am băgat în priză, și-au ieșit numai scântei.
Dacă nu-ncetezi cu boceala, ai să vezi scântei toată ziua!
Nu mai apuc să fac ordine prin ogradă, că sună telefonul. Până s-ajung la el, mă-mpiedic de pisică, gata să-mi rup picioarele. Și tot patrupeda naibii s-a ofuscat, pedepsindu-mi ciorapul de la genunchi în jos, până spre gleznă.
- Zââât! Obrăznicătură! Ți-am mai spus că locul tău e la prins șoareci. Dacă nu dispari, rămâi fără coadă.
Pisica mă scuipă, iar diriginta lui fiu-meu se sufocă în telefonul pe care între timp îl deschisesem, fără să mă opresc din suduieli.
- A, mă scuzați, doamna profesoară, nu era vorba de dumneavoastră. Am aici o „angajată” indisciplinată.
- Păi tot despre indisciplină voiam să vorbim.
Mă anunță precipitată că trebuie să ajung la școală până-n ora 8, că fiu-meu a-njurat în ora de Religie și vrea profesorul să-i scadă nota la purtare, după ce că i-a pus și-un 3. Oh! Sublim!
- Trebuie neapărat s-ajungeți înainte să intre la oră. Vineri era foarte hotărât și n-am reușit să-l conving să se răzgândească. Poate reușiți dumneavoastră.
Cu ce? Cu ciorapii ăştia rupţi? Cu faţa asta smăcuită?
- Fuck! Nu putea să-njure și el în altă oră? Tocmai la Religie și-a găsit?
- Adică ce vreţi să spuneţi, că era mai bine să-njure în ora de matematică?
- Nuuuu, nici vorbă! Matematica-i sfântă.
Și-ţi vine numai s-aduci slavă la nenorociţii ăia de vectori.
Diriginta lui fiu-meu e profesoară de matematică. Vorbește-n cifre. Și-nţelege tot la fel.
Aruncând ochii pe ceas, constat că mai am la dispoziţie doar 20 de minute. Așa că-i rostesc dirigintei numărul magic, pe care, evident, fiind un număr, îl înțelege, și mă bulucesc spre ieșire. Așa cum mă aflam. Cu halatul pe mine, încheiat strâmb la nasturi, cu ciorapii rupţi și cu smacurile proaspăt aplicate.
În drum, mai am timp să mă informez telefonic la „inculpatul” de odraslă unică și nepreţuită dacă „profu” de religie e preot. Răsuflu ușurată când aflu că nu. Măcar poate-o fi mai tolerant cu aspectul meu „neortodox”.
- Și cum ai înjurat, copile?
- Las’ că afli tu!
Mă rog, nu mai e vreme de investigaţii. Ajung într-un suflet la liceu și-ntreb un elev mai mărişor:
- Unde mă-sa-i profu’ de religie?
Ăla are chef de glume cu mine:
- Eu sunt, doamnă.
Eu, în schimb, n-am chef de glume cu el:
- Auzi, băi ţâcă, pe vremea când eu îmi toceam coatele şi neuronii prin liceu, tu te-ncălţai cu fesu’ pe dos. Asta ca să nu zic ce făceai cu puţa. Crezi că de glume-mi arde mie?
- Doamnă, eu sunt! Dacă nu mă credeți, întrebaţi-o pe doamna de matematică, uitaţi-o că vine.
Și asta are chef de glume proaste:
- Dânsul este domnul profesor. Vă las să discutaţi situaţia elevului şi-mi spuneţi apoi la ce concluzie aţi ajuns.
Văleu! Am pus-o, vorba lui Gicuţă. Acum să te văd, madame!
După ce-am trecut prin toate culorile semaforului, încerc să-mi recapăt ritmul normal al respirației, bâiguind scuze palide între două expirații ce par să nu se mai termine.
Țâcă,… ăsta, dom’ profesor pare să nu observe că eu am o problemă anatomo-fiziologico-patologică şi ţine morţiş să-mi dea amănunte despre incidentul care-a dus, conform diagramei cauză-efect, la întâlnirea noastră de gradul zero:
- Știţi, a-njurat.
Spune-mi ceva ce nu ştiu!
- A zis „băga-mi-aș”!
- Uh! răsuflu uşurată. Mă speriasem, credeam că l-a pomenit pe necuratul…
- Păi nu, dar, după cum vedeţi, a pomenit-o pe necurata.
Mă rog…depinde ce-ai făcut cu ea când erai mic.
- Și m-am enervat și…
- Cum adică v-aţi enervat? N-aţi ajuns la lecţia cu păcatul mâniei?
- Ba da. Dar tot m-am enervat.
Eu nu întrebam dacă le-ai predat-o lor. Ci dacă tu ai învăţat-o.
- Și i-am dat un trei.
- Ce-a fost mai întâi, treiul sau înjurătura?
- Păi treiul, că nu-și făcuse tema.
- Atunci se explică.
- Ce să se explice?
- Înjurătura. S-o fi enervat şi el. Iertaţi-l! La lecţia asta cred c-aţi ajuns. Am înţeles că vreţi să-i scădeţi nota la purtare…
- Nu, nici vorbă!
- Cum… nu?
- Păi nu!
- Păi bine, măi ţ… dom’profesor, eu de ce mi-am rupt picioarele lunea la prima oră pân-aici?
- N-am știut că preferaţi altă zi. Dacă vreţi, putem să mai vorbim și mâine. Mă duc acum la ore. Sărut-mâna!
- Să... nătate!
În drumul înapoi, aud un muncitor de la deszăpezire răcnind cât îl ţineau bojocii: „Doamneee, nu mai vreau să fie luuuuuni!”

Hehee! Mie-mi spui?!

Slobozia, 21 februarie 2011

(din vol II al Caietelor Umoriştilor Constănţeni, Prăvălia cu umor, ed. Dobrogea, 2013)