Carmen Tănase, poeta care împachetează iluzii într-un viitor roz

"Născută în Slobozia, pe 01 ianuarie 1973, absolventă a facultăţii M.A.E.I din cadrul Universităţii Spiru Haret (licenţiată – specialitatea Marketing)…. şi nu de puţine ori m-am întrebat de ce… Am început să scriu…(nu împlinisem 14 ani) încurajată de d-na prof.Chelaru Ana care a simţit atracţia mea pentru poezie. Aşa am văzut marea (prima dată!) câştigând diferite premii la defuncta “Cântarea României”. În prezent postez poezii pe mai multe site-uri literare. Îmi place în mod deosebit versul alb - nu mă încorsetează: mă pot relaxa în voie pe limita întunericului privind cum se odihneşte lumina. Întrucât, într-o vreme, viaţa nu mai voia sa-mi ţină de urât, am început să  scriu poeme de alungat singurătatea. De 12 ani împachetez iluzii într-un viitor roz (lucrez ca  simplu funcţionar la C.N. Loteria Romana S.A. , cu aceasta am încheiat un contract de confidenţialitate, motiv pentru care mă opresc aici).”

          Astfel se descrie cu modestie autoarea Carmen Tănase, slobozeancă, pe care am descoperit-o recent pe un site literar. Gruparea de la Helis nu ştia că mai există un truditor (poate mai sunt şi alţii!) care scrie cuminte, în colţul său „în care am încetat să mai forez/ după siguranţa zilei de mâine”, fără să facă vâlvă, fără să ia cu asalt revistele sau scriitorii cunoscuţi, fără să o intereseze atât de vremelnica glorie literară, cât mai ales Poezia. I-am trimis un link redactorului şef Gheorghe Dobre care, la fel ca şi mine, a simţit că autoarea are ceva de spus în poezie şi i-a solicitat câteva texte pentru numărul viitor al revistei. Ulterior, ne-am cunoscut la închiderea Salonului Anual de Carte (Slobozia, 31 octombrie 2013). Părea un pic bulversată, un pic stingheră în lumea uneori zgomotoasă a celor care scriu: agitaţie, gălăgie, pupături, poveşti, apostrofări amicale, strângeri de mâini… vorbe… Apoi, a mai apărut şi Nicolae Tache, prietenul nostru helisian, care, atunci când i-am prezentat-o, nici una, nici două, mi-a dat tema: „Câteva vorbe despre ea, un scurt articol pentru ziar!”. Desigur, eu abia am aşteptat. E frumos să „ne arătăm cu degetul” unii pe alţii, în sensul bun. Să ne arătăm lumii. Scot pălăria, domnule Tic!

          Pentru că nu am avut timp să schimb suficiente replici cu ea, închiderea salonului fiind un eveniment cu multe puncte pe ordinea de zi, am rugat-o pe Carmen să-mi spună ceva despre ea. „Dar ce s-ar putea spune despre mine?” Da, sunt oameni care se consideră absolut normali, în rând cu lumea, care cred că despre ei nu se poate spune nimic. Care trudesc pe un tărâm sau altul şi care se roagă la fel ca şi ea, în finalul poeziei „Între cauză şi efect”: „învaţă-mă Tu/ cum să mă feresc acum de greul cuvintelor”. Care întreabă tăcând: „Voi, pe care discuţiile/ deschise/  nu vă sperie/ ştiţi ce înseamnă să nu mai găseşti/ pe pervazul ferestrei/  nici un argument” („De altfel nimic deosebit”). Nu voi da nici eu năvală cu vorbele mele, o voi lăsa pe Carmen să ne vorbească despre tăcerea ei, în poezia de mai jos, nu înainte de a-i ura drum deschis şi presărat cu succes pe calea adeseori spinoasă a literaturii!

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 01 noiembrie 2013

Din când în când

(soarta clipelor)

îmi fac rezerve de cuvinte

le înghesui până memoria le striveşte

şi scuipă remuşcările - cheaguri

în spatele cărora nu mă mai pot ascunde

oricât aş încerca

tăcerea

se încolăceşte în jurul meu

absoarbe cuvintele pline de sudoare

şi mă închide într-o margine a rostirii

din care

cu greu mă smulg

sub paşii mei se multiplică neobosită

viaţa - un bilet doar dus...

şi ce altceva îmi mai rămâne

decât

să-mi asum soarta clipelor

dintre azi şi mâine?

(Carmen  TĂNASE)

                                                                                                    

Articolul în ziarul "Ialomiţa"