Ninge, viscoleşte
fără îndurare,
Ninge peste suflet,
parcă a uitare.
Ninge. Cui îi pasă
că-n grădina mea
Obosiţi sunt merii
şi-ngheţaţi sub nea?
Ninge şi ninsoarea
poartă-n ea durerea
Unor zile albe, când
aveam puterea
Să credem în vise şi
în cifra doi;
Ninge. Li se rupe norilor
de noi.
Ninge. M-aş tot duce
pe unde-am mai fost,
De-ar avea ninsoarea
asta vreun rost!
M-aş preface-n ană spre manole-al meu,
Da-mi stă-n cale
zidul dureros şi greu.
Ninge, fir-ar iarna
dumneaei de viaţă!
De atâta alb,
sufletu-mi îngheaţă...
Slobozia, ianuarie 2009
Supărare, revoltă, nemulțumire, frustrare, dezamăgire, resemnare, răbufnire.......deși toate aceste elemente poartă sub haină tristețea sub diferitele ei forme, în același timp au reușit să creeze prin talentul dumneavoastră de „pictor” atent, delicat și minuțios un adevărat tablou poetic. Felicitări!
RăspundețiȘtergereVă mulţumesc mult, Gabriel! Bucuroasă de fiecare trecere, de fiecare zicere a domniei voastre. Mă gândeam că acestui text i s-ar putea reproşa tonul oarecum desuet. Dar, dacă un poet (mai) tânăr spune de bine, înseamnă că aşa este :)
RăspundețiȘtergereCât despre sentimente, da, la vremea aceea (când am scris) erau toate îngrămădite în mine. Trebuia cumva să le dau afară, ca să mă salvez...