„Ruga oraşului dispărut”

 „Ruga oraşului dispărut” este titlul lucrării de sculptură a artistului ialomiţean Gabriel Manole, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, discipol al maestrului Corneliu Baba şi realizatorul mai multor lucrări importante de pictură, sculptură şi restaurare. Lucrarea, reprezentându-l pe Hristos răstignit, este realizată din lemn de stejar cu o vechime de peste 100 de ani şi lemn de păr, pe un soclu de piatră de Başchioi. Prin amplasarea monumentului în situl arheologic „Oraşul de Floci”, în cadrul proiectului iniţiat de Consiliul Judeţean – „Ialomiţa, dintotdeauna, pentru totdeauna”, s-a dorit să fie adus un omagiu locuitorilor acestui oraş dispărut. Monumentul a fost realizat prin contribuţia a 74 de donatori voluntari ialomiţeni (cinste lor!) şi cu sprijinul Ministerului Culturii, Institutului Naţional al Patrimoniului, Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Ialomiţa, domnului arhitect Ioan Vede şi al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Ialomiţa.

Inaugurarea a avut loc miercuri, 20 noiembrie 2013, prin grija Muzeului Judeţean Ialomiţa. Mulţumesc Directorului Florin Vlad pentru invitaţie! Evenimentul a cuprins vizitarea sitului arheologic şi vizionarea expoziţiilor tematice, Slujba de binecuvântare, săvârşită de Preasfinţitul Episcop Vincenţiu al Sloboziei şi Călăraşilor, scurte alocuţiuni oficiale (P.S Vincenţiu, domnul Mircea Angelescu – din partea Ministerului Culturii, domnul Director al Muzeului Judeţean Braşov şi Preşedintele CJI, domnul Silvian Ciupercă) şi cel mai impresionant moment al evenimentului: micro-recitalul susţinut de Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia (Pr. Protopop Dumitru Drăghici; dirijor Pr. Cătălin Stanciu). Corala a impresionat audienţa atât prin repertoriul ales, foarte adecvat momentului, cât şi prin interpretarea măiastră. Ascultându-i pentru prima dată „sub cerul liber”, aveam să constat, oarecum surprinsă, că lipsa unei antifonări corespunzătoare, specifice sălilor de concert, nu avea să prejudicieze cu nimic calitatea interpretării. Parcă dimpotrivă! Ori să fi fost de vină soarele ăla zgubilitic, ca-n miez de  primăvară, după ce câteva picături de ploaie ne-au testat îndârjirea de a rămâne să-i ascultăm? Din păcate, interpreţii (majoritatea preoţi), au fost nevoiţi să-şi menajeze vocile pentru Slujba de mâine prilejuită de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică. Nu că n-ar mai fi cântat (ba chiar i-am simţit dornici să o facă), dar s-au oprit, la sugestia „tatălui” grijuliu, în persoana Vlădicăi („Mâine am nevoie de vocile voastre!”). Şi noi, şi noi! Asta e, am înţeles. Vocea (mai ales dacă e superbă, precum cele ale soliştilor Coralei) e o bijuterie, un mare dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne slujim nu doar pentru încântarea noastră şi a celor din jur, ci şi pentru a-i întoarce Lui darul. Ne-am bosumflat, dar ne-a trecut şi ştim că se vor revanşa cu ocazia Concertului de Colinde în cinstea Naşterii Mântuitorului. Poate şi cu alte ocazii, tot... sub cerul liber.

„Ruga oraşului dispărut” mi-a readus în memorie două versuri pe care le-am scris mai demult: „Te răstignim, Doamne, vai! zilnic, / dar nu ni-i de-ajuns!”

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 20 noiembrie 2013