Alb-Umor la Alba Iulia

Festival International de literatură umoristică, fotografie și caricatură, 08-10 iunie 2012

http://www.ziarulunirea.ro/alba-mall-premiantii-editiei-2012-a-festivalului-international-alb-umor/

Consiliul Judeţean Alba, împreună cu partenerii săi – Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba, Asociaţia Caricaturiştilor Profesionişti din România, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, Alba Mall, Fundaţia Popa’s şi Radio Cluj, au avut, în 2010, iniţiativa înfiinţării unui festival de umor la Alba Iulia, intitulat, destul de inspirat, „Alb-Umor” (că de umor negru e lumea plină) . M-am bucurat de onoarea de a mă număra atunci printre premianţi (locul III ex-aequo la proză) şi de a participa la prima ediţie. Dat fiind că fusesem foarte încântată de cele petrecute acolo, m-am bucurat nespus când, anul acesta, am primit înştiinţarea prin e-mail de la doamna Elena Anghel – sufletul acestui festival – că mă situez din nou pe podium (de data aceasta, locul II, tot la proză) şi, totodată, invitaţia de a participa la festival.

 Astfel că, vineri dimineaţa, mai bine zis cu noaptea-n cap, m-am îmbarcat în autoturismul personal cu destinaţia Buzău, urmând ca, de acolo, să îmi continui drumul împreună cu epigramistul, scriitorul şi avocatul Mihai Sălcuţan – Vice-preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România. Pe domnul Sălcuţan, ca, de altfel, pe marea majoritate a umoriştilor, îl cunoscusem tot la unul dintre festivalurile de umor. Şi am acceptat cu bucurie invitaţia domniei sale de a parcurge drumul împreună, întrucât ştiam deja că nu va fi un simplu drum, ci o incursiune în istoria, geografia şi cultura poporului român. Incluzând aici şi pe fraţii noştri basarabeni. Întrucât nu ne mai văzusem de 4 ani (de la festivalul de umor din Buzău – „Cât e Buzăul de mare”, al cărui neobosit organizator este), noutăţile şi veştile pe care mi le-a dat au fost multe. Mi-a spus cu bucurie că, numai cu o seară înainte, primise vestea că va fi investit cu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Soroca din Basarabia. Încă din 1990, imediat după revoluţie, eforturile şi acţiunile domniei sale în vederea strângerii legăturilor dintre cele două ţări au fost multe şi eficiente, iar vestea aceasta a venit ca o recunoaştere oficială a tuturor meritelor sale. Mi-a dat cele mai recente cărţi ale sale (dintre care una premiată şi la Alba Iulia), mi-a spus ce proiecte are în lucru (cel mai interesant mi s-a părut construirea unei biserici în Basarabia, împreună cu bunul său prieten, Părintele Mihail Milea), toate acestea, evident, în timp ce conducea. Dar înainte de asta, avusese grijă să-mi „planteze” o paporniţă-n braţe, plină cu de toate bunătăţile, de la bomboane de peste Prut, covrigi de Buzău, mere, banane, până la celebrii cârnaţi de Pleşcoi – de piatră să fii şi tot nu rezişti! Dacă mai pun la socoteală şi bucătăria exemplară ardelenească pe care am tot gustat-o pe parcursul şederii la Alba, nu m-aş mira să fiu nevoită să-mi schimb uşa apartamentului. Sper ca banii de la premiu să îmi ajungă.

       

   Am parcurs drumul printr-un peisaj mirific, mergând pe Valea Buzăului, într-o splendidă zi de vară. Am mai oprit din loc în loc să facem fotografii. Simţeam că nu mi-ajung ochii să mă uit în toate părţile, mai ales că domnul Sălcuţan mă tot dirija: „Acum te rog uită-te în dreapta!” Şi nu trecea multă vreme şi mă punea să mă uit în stânga. Sau în spate sau mai la vale sau mai la deal. Cunoştea drumul piatră cu piatră, îmi spunea dinainte ce urmează să îmi arate, un copac care îi place, sau o casă părăsită care până nu demult era plină de flori. Nemaiavând nicio floare, a tras concluzia că stăpâna, o bătrânică, probabil murise. În locul florilor, crescuseră bălării. În locul bătrânei, o necunoscută, rămăsese o dâră de lumină, o urmă în amintirea cuiva. Mi-a vorbit companionul meu despre multe, despre doamna Neaga, despre regi, despre războaie, poveşti de viaţă, poveşti de istorie, aruncându-mă în alt timp. Mi-a arătat locul în care se întâlneau ciobanii odinioară să facă schimburi, să facă preparate. Dar nu mai ştiu ce nu mi-a povestit!

 Ajunşi la Lancrăm, localitatea natală a poetului şi filosofului Lucian Blaga, mi-a propus să vedem Muzeul Blaga. Pe care dumnealui îl mai văzuse, dar eu nu. Evident că am acceptat. Aici, altă istorie, altă poveste, alt timp. Mă emoţionez de câte ori calc pe urmele oamenilor mari. Şi aproape mă sfiesc să calc, de parcă aş săvârşi o impietate. Muzeul este, de fapt, casa părinţilor lui Blaga (după cum se ştie, provenea din familie de preoţi), căci Blaga nu a avut niciodată o casă a lui. În apartamenul din Cluj în care a locuit ultima dată, unde e o placă memorială care aminteşte de acest lucru, stătuse cu chirie. I-aş întreba pe cei care cred că împărăţesc lumea construindu-şi o mie de case cu un milion de camere, ce părere au, cam câte case ar mai trebui să construiască, pentru a egala „moştenirea” pe care a lăsat-o Blaga cel puţin nouă românilor, asta ca să nu zic omenirii? Câte milioane de camere ar mai trebui, ca să egaleze un singur vers de-al lui Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...” ? 

 Curtea muzeului avea vreo 4 cireşi copţi, atât de frumoşi. Doamna care ne-a fost ghid ne-a spus că sufletul acelui Muzeu fusese doamna Elena Anghel, până să se mute la Consiliul Judeţean. Ea fiind, după cum s-a declarat, îndrăgostită de Blaga. Ghidul nostru ne-a spus şi povestea versului scris pe frontispiciul uneia dintre clădiri: „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!” Se  pare că ceea ce l-a inspirat pe Blaga să scrie acest vers au fost seminţele pe care şi le lua în buzunar atunci când pleca să-şi viziteze muza – doctoriţă stomatolog şi pictoriţă – Elena Daniello.

În fine, ajunşi la Alba, am fost întâmpinaţi cu multă căldură de gazde – doamna Elena Anghel, neobosita şi inimoasa, şi domnul Dorel Lazăr, simpaticul şi haiosul. Am fost repartizată în cameră cu Florina Dinescu, soţia regretatului doctor Mircea C. Dinescu – pe care, de asemneea, îl întâlnisem o dată la un festival la Mizil. Pe care l-am admirat că, deşi era în fază terminală de cancer, a stat în picioare la festival, neîndrăznind să ridice vreunul dintre tinerii care ocupau locurile, a urcat pe scenă să-şi ia premiul, a spus câteva cuvinte, parcă şi o epigramă, şi abia apoi a plecat. La vreun an, avea să plece definitiv.   

 După masa de prânz (că n-a fost chip să conving gazdele că eu mă îndopasem tot drumul), servită la restaurantul „Cetate” al hotelului cu acelaşi nume, în care eram cazaţi, în zona istorică a Albei Iulia, am intrat în programul propriu-zis de festival. La ora 16 (am apreciat punctualitatea nemţească), a avut loc deschiderea, în Sala Marii Uniri, apoi, la Muzeu,  vernisajul unei expoziţii de caricatură a unei personalităţi locale (trecute nu demult la cele sfinte) despre care am înţeles că fusese foarte iubită şi apreciată- Eugen Handelsman, căruia apropiaţii îi spuneau Handy. La acest punct, trebuie spus că ardelenii merită toată stima pentru felul în care ştiu să-şi omagieze valorile locale. Şi pentru felul în care ştiu să preţuiască valorile şi să le protejeze.

 Pe parcursul festivalului, la ore bine stabilite, studenţii academiei Popa’s, înfiinţată de Maestrul Caricaturist Ştefan Popa Popa’s, au făcut, gratuit, caricaturi participanţilor la festival. Eu, ca şi acum doi ani, cum nu mă pricep să dau din coate, am rămas tot necaricaturizată. Păi nu-s eu caricatură destul? După ieşirea de la expoziţie, întrucât mai rămăsese ceva timp până la cină, oamenii au ales un program în funcţie de preferinţe. Am zăbovit un pic prin Piaţa Toboşarului, împreună cu epigramiştii Laurenţiu Ghiţă (Bucureşti), Vasile Larco (Iaşi) şi Eugen Albu (Cluj), am asistat la cum erau caricaturizate moacele altora, l-am salutat pe Mihai Viteazu, cu tot cu cal, ne-am amuzat fotografiindu-ne cu anonima doamnă de fier plantată pe la mijlocul pieţei, întoarsă cu spatele la statuia domnitorului, de parcă tocmai plecase supărată de la dânsul, apoi drumurile ni s-au despărţit, pentru un timp.

 Companionii noştri s-au dus la o bere, iar eu, împreună cu Eugen Albu, am intrat în biserică (de fapt, Catedrala Reîntregirii, sau Catedrala Încoronării, cum i se mai spune, cu hramul Sfinţilor Mihail şi Gavriil, un simbol al unităţii noastre naţionale); prea se auzea frumos de afară Acatistul Maicii Domnului. Am preferat să participăm. Din păcate, nu până la sfârşit, întrucât nu voiam să stricăm programul participanţilor. Venea doar masa, deh!

 Şi doar masa n-ar fi fost nimic, dar înainte de aceasta, ne-a aşteptat o surpriză interesantă de la Jidvei. Doar ce ne aşezasem, când am văzut o tânără şi drăguţă domnişoară, cu microfonul în mână, printre mese. Zic: „Hait! Ne-au adus şi dizeuze!” Când colo, domnişoara... era ea tânără şi frumoasă, dar se pare că mai era şi deşteaptă, fiind inginer tehnolog la celebra companie de vinuri „Jidvei”. Lecţia pe care ne-a predat-o domnişoara inginer s-a referit la degustare. Ne-au fost servite 4 soiuri de vinuri, printre explicaţiile dumneaei: Fetească Regală (o combinaţie de Fetească Albă cu Grasă de Cotnari), Pinot Gris (gama Grigorescu), Sauvignon Blank şi Riesling Italian, în ordinea menţionată. Eu n-am gustat decât Feteasca Regală şi Rieslingul Italian; dacă m-aş fi aruncat şi la celelalte, cred că m-ar fi adunat colegii epigramişti de sub masă şi, nu de alta, dar nu voiam să le dau prilej de inspiraţie pe un an de zile. Şi-aşa după Riesling, începusem să văd fluturaşi. Dar trebuie să recunosc că mi-a şi plăcut acest din urmă soi, deşi am fost un pic dezamăgită că nu s-a servit şi un vin roşu, preferatul meu.

În niciun caz dacă „ne-am îmbătat”, nu înseamnă că ne-am terminat programul. Abia după cină a început. Păi ce, ne-au dat să mâncăm şi să bem degeaba? Participanţii au fost împărţiţi în două grupuri, unul rămânând la Alba, la restaurant „Cetate”, celălalt, din care am făcut parte şi eu, mergând la Sebeş, la un local intitulat „Leul de aur”. Clădirea cu pricina este veche de 500 de ani, fiind, însă, renovată.
 Evident, nu ne-am dus tot să mâncăm, ci pentru a susţine lecturi publice în faţa celor doritori. La „Leul de aur” am avut vreo 15 persoane ca public (cam câţi eram şi noi), un public receptiv şi doritor de a asculta literatură umoristică. Seara a fost chiar interesantă şi frumoasă. Cu doi ani în urmă, fusesem la Blaj, în acelaşi scop, unde ne-a onorat cu prezenţa chiar Primarul Blajului. După ce ne-am întors, fiind deja târziu şi fiind obosiţi după o zi plină, ne-am retras fiecare în camerele noastre.

 A doua zi, după micul dejun, programul a început cu aniversarea cunoscutului umorist clujean Cornel Udrea – 65 de ani (împliniţi în martie) şi 70 de cărţi. Doamne, cât pot scrie unii! De unde atâta inspiraţie, mă întreb. Cornel Udrea scrie în principal proză umoristică şi teatru (are piese jucate pe marile scene), însă anul acesta, printr-o  carte de epigrame, a intrat şi-n rândurile epigramiştilor. Au rostit alocuţiuni domnii George Corbu – Preşedintele Uniunii Epigramiştilor, totodată Preşedintele juriului la concursul Alb-Umor, Stefan Popa Popa’s – celebrul caricaturist şi Aurel Pantea – Conferenţiar Universitar şi critic literar. Am aflat, cu această ocazie (dar mai ştiam şi dinainte, întrucât îl mai întâlnisem de vreo două ori), cât de apreciat este SPP în străinătate, iar la noi aproape că trece nevăzut (în ciuda staturii sale deloc sighinaşe). Lucru valabil, din păcate, nu doar în cazul său. Printre altele, are o expoziţie la Vatican şi a fost primit de însuşi Sanctitatea Sa Papa. La Alba, acum doi ani, m-a impresionat povestea sa despre cel căruia îi poartă recunoştinţă veşnică şi în memoria căruia a instituit un premiu, fără de care „eu n-aş fi fost ceea ce sunt acum”. Omul respectiv (ce păcat că i-am uitat numele) i-a oferit cândva o sumă mare de bani, investind în talentul pe care îl descoperise şi în care credea, pentru a merge să studieze la Paris.

Cu menţiunea: „Banii o să mi-i dai tu când vei putea, când vei ajunge celebru şi bogat”. Popa’s n-a mai apucat să-i restutuie banii, întrucât acest om generos a fost chemat la Domnul, dar, simţindu-se dator, an de an oferă un premiu unui tânăr talentat în caricatură, în memoria binefăcătorului său, considerând că astfel îi restutuie ceea ce a primit. Maestrul e hotărât ca acest premiu să fie acordat cel puţin cât va fi el în viaţă. Iată un gest care arată că a înţeles atât de bine că atunci când primeşti, trebuie să oferi şi tu. La adresa oficialităţilor culturale, are, în schimb, numai cuvinte de laudă. Vorbind despre literatură, s-a exprimat franc: „Destinele literaturii române la ora actuală sunt conduse de o gaşcă de golani”. Ceea ce nu-i departe de adevăr. Colegii epigramişti au făcut pe loc epigrame Maestrului Cornel Udrea, inspirate toate. Voi exemplifica numai cu cea dedicată de Vasile Larco:  „Urare de nemurire pentru maestrul Cornel Udrea:  A depăşit şaizeci şi cinci de ani,/ Pot spune că-i bărbat matur de-acum,/ Prieteni are, nicidecum duşmani/ Şi vreau să se citească şi postum!”

La final, evident, a vorbit sărbătoritul. Care, spre disperarea doamnei Anghel, a mai dat-o şi-n bancuri, mai cu, mai fără perdea. E! Pe alea nu vi le spun. Dar nici nu ştiţi ce pierdeţi. 

 Cea de a doua personalitate care ar fi trebuit omagiată este Deputatul (fost) Ştefan Cazimir, umorist şi dumnealui. Din păcate, domnia sa apucase să-şi ia un bilet la staţiune înainte să fie anunţată data festivalului. M-aş fi bucurat să-l revăd, un mucalit, un spirit fin şi care, pe deasupra mai şi cântă frumos. Domnul Corbu mi-a povestit că, uneori, când se întâlnesc, se amuză amintindu-şi dubla cacofonie (intenţionată, desigur) dintr-un text al meu (citit la festivalul de la Buzău, în 2008): „Că calu’ ca calu’…” (replica unui ţăran ce se apăra în instanţă). Îmi amintesc că, atunci, domnul Cazimir a fost foarte entuziasmat, întrebându-mă cât mi-a luat să descopăr o asemenea dublă cacofonie (dumnealui, care a studiat atent opera carageliană, mi-a spus că acestea sunt foarte rare şi mi-a dat exemplu de vreo două). I-am răspuns că nu m-am străduit deloc, mi-a venit pur şi simplu, poate pentru că, trăind în copilărie la ţară, limbajul ţărănesc îmi e destul de familiar. Şi cred că nu e „invenţia” mea, deşi poate că dumnealui a auzit-o la mine prima dată. Dacă n-a uitat-o, înseamnă ceva…

 După acest moment aniversar, am luat o scurtă pauză, apoi am mers să vizităm Cetatea şi să asistăm la schimbarea gărzii. Le mai văzusem şi cu doi ani în urmă, dar niciodată nu mă satur de lucrurile care-mi vorbesc de trecutul nostru. Un istoric local ne-a fost ghid, un om pasionat de munca sa, lucru lesne de constatat de noi văzându-l/ auzindu-l cum tot drumul de la Hotel la Cetate, pe o vreme caniculară, a vorbit, dându-ne cât mai multe detalii, timp în care mergea cu spatele pentru ca noi să-l putem auzi. Mă mai repezeam spre el să-i semnalez vreun stâlp, vreun alt potenţial pericol, până când am înţeles că drumul acela îi era atât de cunoscut încât ar fi putut să-l facă nu doar cu spatele, ci având şi ochii închişi în timp ce circula în marşarier. M-a surprins abilitatea cu care ocolea obstacolele în timp ce povestea şi mergea înapoi.

Am parcurs traseul celor trei fortificaţii, Muzeul Naţional al Unirii, Catedrala Romano-Catolică şi Catedrala (Ortodoxă) Reîntregirii, am intrat prin poarta pe care au intrat Regele Ferdinand şi Regina Maria la încoronare (şi iar îmi venea să zbor, considerându-mă nedemnă de a călca pe acele locuri). Erau începute lucrările de excavare la zidurile cetăţii, o lucrare imensă care, se pare, a fost finanţată din fonduri europene. M-a impresionat în mod deosebit cetatea, atât de durabilă, atât de solid şi inteligent construită, iar domnul istoric mi-a confirmat impresia, spunându-ne că aceasta nu fusese atacată niciodată. Era, pur şi simplu, dezarmantă pentru orice potenţial cotropitor. Tremură carnea pe mine când mă gândesc ce oameni mari au putut construi lucruri atât de mari! Din păcate, în unii nu tremură nimic, poate doar creierul ajuns în fază gelatinoasă. Am aflat cu stupoare şi indignare că ruinele celei mai vechi biserici creştine (în jurul anului 950) de pe teritoriul ardelelenesc (dată la iveală, odată cu săpăturile, între zidurile cetăţii) au fost distruse la comanda unui fost ministru al (in)culturii, pe numele său Kelemen Hunor, sub pretext că terenul de sub ea era al „lor”. Să râzi sau să plângi? Propun varianta a treia: să dai cu biciul!

Noroc că mai există şi frumuseţe pe lume, şi oameni frumoşi, altfel am fi murit demult. Spectacolul de schimbare a gărzii (care are loc în fiecare sâmbătă şi duminică) – căci este cu adevărat un spectacol, poate cea mai mare atracţie turistică din zonă, a fost un regal. Mai mult decât pot spune eu, o spun imaginile. Ţinuta soldaţilor nu este cea românească, ci specific austriacă, având în vedere că, odinioară, a existat ocupaţia imperiului pe care n-am chef să-l numesc. Cei mai impresionanţi sunt caii, din rasa Vladimir, rasă solidă folosită în trecut de trupele ruseşti la cărat echipamentul de război. Însă, pe cât sunt de solizi, pe atât sunt de eleganţi în mişcări. Atunci când merg, par că dansează. Când i-am văzut prima dată, acum doi ani, pur şi simplu „mi-au picat cu tronc”. Au aceşti cai o frumuseţe şi o eleganţă rară.

N-am mai fost la momentul culminant – salva de tunuri – întrucât mai fusesem o dată, în 2010, iar după zgomote puternice nu mă înnebunesc. Am regretat că nu mi-am luat antifoanele de la serviciu, să pot asista, totuşi, la ceremonie, fără să am sentimentul că vine sfârşitul lumii şi începe de la urechile mele. Nici în celula lui Horea n-am mai fost, o văzusem data trecută, mă întristasem cât să-mi ţină pe mai mulţi ani. Destul că am revăzut locul execuţiei prin tragere pe roată. De la domnul istoric am mai aflat despre biserica ce a fost construită în memoria fiului lui Iancu de Hundeoara (Matei Corvin) într-o gară din apropiere (am uitat numele) şi care de atunci şi până în zilele noastre păstrează un obicei: în fiecare zi, clopotul mic, bate la ora 12, în amintirea sa. Fără cuvinte! Noroc că pe Matei Corvin „şi-l revendică” atât ungurii cât şi românii, din motivele cunoscute, altfel probabil clopotul mic ar fi dispărut demult, cu biserică, cu tot. 

Iar masă, iar caricaturi, apoi, de la 17:30, ne-am deplasat la Alba Mall unde a avut loc spectacolul de gală şi premierea câştigătorilor. S-au acordat premii la mai multe categorii: epigramă, fabulă, parodie, proză scurtă, fotografie. Iar Academia Popa’s a acordat premii pentru caricaturişti. Proza scurtă a fost singura secţiune la care nu s-au acordat toate premiile (premiul I şi nici menţiune sau premiu special). Astfel, mi-am explicat de ce, cu texte relativ slabe, am obţinut, totuşi, premiul II. Unul dintre membrii juriului (doamna dr. Elis Râpeanu) mi-a confirmat într-o discuţie bănuiala mea: textele la proză umoristică au fost cât se poate de slabe, în general. Poate şi pentru că, aşa cum remarca şi Cornel Udrea, proza umoristică se scrie foarte greu. În opinia mea, mai greu decât asta se scrie numai teatrul comedie. 

 În imensul hol de la parter, a fost şi o expoziţie de caricatură veche pe care o adusese Popa Popa’s. Precum şi câteva caricaturi executate cu măiestrie de domnia sa. Dintre toate, cea mai remarcabilă mi s-a părut a lui Luciano Pavarotti.

La un moment dat, epigramistul George Petrone din Iaşi, un domn tinzând spre 80 de ani, un adevărat cavaler de altă dată, pe care îl cunoscusem în 2007 şi l-am revăzut, cu bucurie, abia acum, deşi am păstrat o legătură epistolară (din Paşti în Crăciun, cu haltă la Florii), m-a întrebat dacă m-am văzut în fotografie. Emoţionată, mă gândeam că mi-o fi făcut şi mie Maestrul Popa’s vreun portret, fără să ştiu. Când colo, şugubăţul domn Petrone m-a purtat în faţa unei reclame la TV Alba, făcută de o domnişoară (doamnă) care îmi semăna. Cei intervievaţi au fost în consens cu domnia sa, drept pentru care au ţinut morţiş să mă pozeze cu sosia. E drept, sosia mai tânără, mai drăguţă şi mai „contrafăcută”, în expresia aceluiaşi domn Petrone. 

 După premiere, ne-am retras la hotel unde, evident, am luat cina. M-am folosit de prilej pentru a difuza câteva reviste „Helis” şi cărţi personale. Epigramistul basarabean Gheorghe Bâlici, funcţionar la Primăria Oraşului Chişinău, a remarcat prezenţele de peste Prut în revista „Helis”. L-am ameninţat că, într-o zi, voi călca şi eu prin Chişinăul acela (de se va hotărî Vitalie să-şi pună în aplicare ameninţarea) şi ne-am promis o revedere la el „acasă”. Întrucât peste câteva zile, doamna Elena Anghel își sărbătorea data nașterii, i-am oferit un coș cu flori, din partea tuturor, și i-am cântat Mulți ani trăiască.

 

Cum afară abia acum, seara târziu, era o temperatură suportabilă, vremea splendidă, iar eu nu m-aş fi dus în cameră nici picată cu ceară, am propus celor doi vecini de masă ai mei – domnii George Corbu şi Mihai Săluţan – să facem o plimbare prin împrejurimi, propunere care a fost primită cu entuzisam şi, evident, votată în unanimitate. Am reluat traseul de mai devreme, de data aceasta noaptea, am mai primit nişte lecţii de istorie de la cei doi companioni ai mei, unele mi le amintesc, altele le-am uitat. George Corbu mi-a vorbit cu mult entuziasm despre personalitatea Reginei Maria, despre cât de mult a însemnat diplomaţia ei pentru destinul ţării noastre. Prin contrast, Mihai Sălcuţan mi-a pomenit de Jaqueline Kennedy, căreia Charles de Gaulle care, prin serviciile sale de spionaj, aflase cam la ce se deda madam încă din timpul vieţii soţului ei (vorbim de preşedinte, nu de armator), i s-a adresat în plină recepţie, cu sute de urechi aţintite asupra lor: „Încercaţi, doamnă, să vă ridicaţi la înălţimea rolului pe care istoria vi l-a hărăzit”. S-a înălţat, sărăcuţa, până la Onassis. 

Am fost să revedem din nou Catedrala (cea ortodoxă), cu toată frumuseţea din jur: iarbă, flori, mulţi trandafiri înfloriţi. Un fapt inedit: la ora aceea (trecut de 10 noaptea), cineva uda de zor iarba din curtea Bisericii cu un furtun pe care-l muta când pe o parte când pe alta. Astfel, am înţeles de ce iarba şi florile păreau luate din cărţile de poveşti. În timp ce ne retrăgeam spre hotel, am trecut pe lângă o cişmea unde se oprise o doamnă cu un câine căruia îi dădea să bea din palmele sale, făcute căuş, în ciuda faptului că era destulă apă în jurul cişmelei. Domnul George Corbu, delicateţea întruchipată, un sensibil şi un rafinat, nu doar a observat şi apreciat în sinea sa gestul, dar a ţinut şi să se exprime verbal: „Câtă gingăşie, câtă dragoste într-un asemenea gest! Să nu laşi nici măcar un câine să bea de pe jos!”.

 Ne-am dus la somn, iar dimineaţa, după micul dejun, am plecat fiecare spre a sa casă. Pentru mine, însă, aventura nu s-a terminat. Am mers să revăd Mănăstirea Sâmbăta, unde am stat un timp şi la slujbă, am aprins o lumânare la mormântul Părintelui Teofil Părăian, apoi am mers (eu, pentru prima dată) la Mănăstirea Ciolanu. Am intenţionat să vizităm şi o fostă mănăstire, devenită Biserică de mir, cu hramul Sf. Dumitru, dar am avut acces numai până la gard. Mi-am plasat ochiul în spaţiul dintre două scânduri şi am reuşit să văd construcţia destul de interesantă, din cărămidă ce părea netencuită. Dacă greşesc, iertare! În mintea mea, se poate. Mihai Sălcuţan a vrut să îmi arate o cascadă, la care eu am refuzat cu înverşunare să cobor, fiind încălţată mai degrabă ca de bal decât de coborâri montane.

În fine, ajunşi la Buzău, am făcut transferul bagajelor şi p-aci ţi-e drumul. M-am oprit direct la vot. La ora la care scriu, eu n-am aflat rezultatele finale ale alegerilor (nu am timp să mă informez pe astfel de teme; apoi, datoria mea a fost să votez, nu să mă zgâiesc la exit-poll-uri), dar, indiferent cine a câştigat, îi felicit (c-aşa-i politicos) şi le transmit un mesaj-întrebare: Domnilor, doamnelor, credeţi că s-ar putea organiza şi la noi un festival, chiar dacă nu de anvenrgura celui de la Alba, prin care să ne facem cunoscut oraşul, judeţul şi valorile sale? Vă asigur că întrebarea nu este retorică! Aveţi o responsabilitate faţă de cultura acestui popor care n-a fost unul de tâmpiţi, dar care tinde să devină. Sau ne profilăm pe festivalul berii, fasolei cu cârnaţi (electorali) şi altor mici? Eu cred că nu. Dumneavoastră?

Slobozia, 11, 12 iunie 2012