Concertul umanitar din 07 iunie 2012
Dimineaţa, după ce mă trezesc,
deschid fereastra şi trag aer în piept. Privesc cerul, pomii, florile,
păsările. Uneori, mai zăresc câte-un bătrân târându-şi cu greu paşii, câte-un
câine amuşinând după vreo bucată de pâine, câte-un copil desculţ alergând pe
lângă vreo ţigancă cu sacul în spate târându-şi existenţa între două
tomberoane. Alteori, mă gândesc că, în timp ce eu mă bucur de priveliştea din
spatele blocului, în aceeaşi clipă, un om nu se poate da jos din pat, un altul
nu poate deschide fereastra, un altul ochii... Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că nu
sunt eu aceea, apoi mă las absorbită de „vâjâiala” cotidiană. Şi uit. Uit că,
în timp ce eu mă vait (în sinea mea numai) că iar trebuie să mă duc la
serviciu, că iar va trebui să mă confrunt cu diversele provocări profesionale,
că iar am rămas în urmă cu scrisul, că trebuie să spăl vasele, să şterg
pantofii, să..., uit că sunt oameni care ar da orice să facă toate acestea,
numai să poată. Desigur, am o consolare: că n-aş fi eu singura care procedează
aşa. Să fim serioşi! Şi să nu ne mai ascundem după cireş. Uităm. Toţi uităm! Uităm
că cele pe care le-avem sunt mai de preţ decât cele pe care ni le dorim.
De-aceea, uneori, Dumnezeu ne mai zguduie, fie direct, fie prin alţi semeni ai
noştri. Să ne amintim.
Cazul Danielei Simion este unul
care a avut acest rol pentru o parte din comunitatea în care trăim. Suferinţa
unei tinere de 21 de ani a pus în mişcare nişte forţe care s-au mobilizat
rapid, nişte oameni care au înţeles că sunt lucruri care nu aşteaptă. Şi că
nici şansa de-a oferi nu ne este permisă la nesfârşit. Constantin Noica a scris
undeva în jurnalul său că: „Ceea ce nu facem repede, nu facem”. Sunt cazuri în
care aceasta se aplică mai mult ca în altele. Aşadar, repede şi bine au făcut
cei care au avut iniţiativa lăudabilă de a susţine un concert cu scop caritabil
– Asociaţia
„Din inimă pentru aproapele” a Protopopiatului Slobozia, împreună
cu doamnele Doina Dumitru şi Doina Roşca. Împreună, au mobilizat
câţiva vorbitori, printre care m-am aflat şi eu (le mulţumesc!), elevul Andrei Stancu şi profesoara Elena
Mocanu, precum şi pe violonistul Ionuţ Bolozan şi grupul de copii „Fiore
Blu” de la Şcola Generală nr. 2 „Sf. Andrei” Slobozia. Nu mai spun despre
prestaţia excelentă a Coralei Protopopiatului, pentru că,
aici, accentul se pune pe altceva. Chiar dacă nici nu putem trece cu vederea
faptul că soliştii au ridicat sala în picioare. Ca, de altfel, şi talentatul
Ionuţ care a încântat publicul cu vioara sa. Desigur, gingăşia şi talentul
copiilor de la Şcoala 2 au fost, de asemenea, la înălţime. Ca şi discursul lui
Andrei şi al doamnei Mocanu. Dar nu, nu despre asta vorbim. Ci despre faptul că
nişte oameni şi-au lăsat pentru un timp treburile care nu se mai termină,
familiile, odihna, pasiunile, pentru a fi acolo, atunci când era nevoie de ei.
Desigur, aici includem şi pe minunaţii elevi care au participat
voluntar la desfăşurarea evenimentelor şi care au pus atât de mult suflet în
tot ce au făcut (vă felicit din inimă, dragilor, şi fac o plecăciune în faţa
voastră! De multe ori, noi, adulţii, ar trebui să luăm notiţe de la voi. O spun
cu toată seriozitatea şi cu toată admiraţia). Dar şi pe minunatul public, care a
rezonat cu cele petrecute joi, 07 iunie 2012, la Casa Municipală de Cultură şi
care a contribuit, după posibilităţi, la strângerea unei sume reprezentative de
bani. Eu nu discut cât, cum şi în ce monedă. Contabilitatea mi-e nesuferită. Eu
vorbesc aici de o altfel de monedă, aceea pe care ar trebui s-o folosim mai des
la schimb, fără calcule, fără zecimale, fără alte fasoane: omenia!
Ceea ce s-a petrecut joi la
concertul umanitar a dovedit că se poate. Că se poate să mai fii om într-o lume
de neoameni (contrazicând vorba lui George Ranetti: „Ce de-a lume, ce de-a lume,
şi niciun om!”); că, într-o lume dezbinată, în care diversele categorii sunt
asmuţite unele împotriva altora pe motive de cele mai multe ori absurde, se
poate să existe consens, comuniune şi efort comun pentru sprijinirea unei
cauze. Trebuie amintit faptul că a existat şi o categorie de persoane care, deşi nu au putut participa, au transmis
gândurile bune, încurajări, felicitări şi chiar sume de bani prin reprezentanţi.
Bravo tuturor celor implicaţi! Bravo tuturor celor care au pus un bănuţ (mai
mare sau mai mic) în coşul omeniei! Tuturor celor care au ales viaţa pentru
Daniela, la îndemnul celor care am urcat pe scenă.
Dimineaţa,
după ce mă trezesc, deschid fereastra şi trag aer în piept. Privesc cerul,
pomii, florile, păsările. Şi mă gândesc prin ce minune pomii înverzesc ca să îi
pot privi, florile înfloresc pentru a-mi bucura mirosul, păsările cântă pentru
a-mi mângâia auzul. Şi, dacă ele fac acestea fără să primească ceva în schimb, mereu
şi constant, fără contabilitate, fără fişa postului, eu de ce n-aş putea să fac
ceva, măcar din când în când, pentru un seamăn de-al meu? Suntem grăbiţi? Unde
ne grăbim? Suntem săraci? Să ne-amintim mai des proverbul care spune: „M-am tot
văitat că n-am pantofi, până când am întâlnit un om fără picioare”. Suntem
blazaţi? Teiul de ce nu se plictiseşte să înflorească în fiecare an? Chiar şi
în seara în care am ieşit de la concert, îşi răspândea cu generozitate
mireasma. Să învăţăm de la teiul în floare! „Învaţă de la toate!”, îndemna
poetul, adăugând: „Ia seama, fiu
al jertfei, prin lumea-n care treci/
Să-nveţi din tot ce piere - cum să trăieşti pe veci.”
Să-nveţi din tot ce piere - cum să trăieşti pe veci.”
Slobozia,
10/11 iunie 2012
După
Concertul caritabil din 07 iunie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu