Cirese coapte - Cronică de Stână (13)

         Această cronică se vrea o combinaţie 2 în 1. Am lăsat să treacă timpul, am uitat, dar – cum, necum – va trebui să scriu ceva (din realitate, din imaginaţie, nu contează), dacă vreau să n-o încasez de la Dobre. Mai ales că i-a intrat în cap că trebuie să-l ascult (şi are dreptate!) după ce cronica anterioară (imaginară, după cum, probabil, aţi înţeles) am scris-o instigată de dumnealui. Că ce să facă omul, se plictisea mergând pe stradă şi ce şi-a zis? Să-i mai dea o temă Loredanei. Ea, obişnuită să-şi facă temele (uite-aşa ne deformează şcoala!), a executat. Ce-a ieşit, a ieşit...

Duminică, 27 mai a.c, am mers la stână cu Dobre, Costel, Teo(harie) şi Vasile

Aionesei. Sâmbătă, 02 iunie, cu familia (aproape reîntregită, mai puţin Georgi) Buzu:

Saşa, Creola şi Vitalie. Saşa e un pitic de vreo trei ani care, în urma drumului la Maltezi,

am aflat că cere mereu să mai meargă la plimbare cu „fata cu maşina roşie”. 

         La „ieşirea” din mai, am citit, am conversat, am şi scris ceva. La cea din iunie, ne-am jucat, că doar trebuia să dăm în mintea lui Saşa. La ambele – am cules cireşe coapte. Prima dată, când ne-am dus în livadă, Florin ne-a spus că e primul an în care mănâncă şi el cireşe din recolta proprie, asta datorită sistemului sofisticat anti-graur pe care şi-l instalase: câte-o cioară moartă atârnată de creanga fiecărui pom. Sinistră imagine, un fel de pădure a spânzuraţilor. Ecologista din mine, grijulie cu fauna patriei, s-a indignat, însă degeaba. Florin susţine sus şi tare că numai astfel ne putem bucura de recolta de cireşe. Eh, stomacul cere sacrificii! De artă, nu mai vorbim!

         Vasile ne-a tot desenat la portrete. Cu mine nu ştiu ce-o fi avut, de m-a făcut urâtă şi bătrână. 

Aşa zice mama care, văzând portretele lăsate undeva pe o masă, a ameninţat că pune ea mâna pe domnul Aionesei, că ea n-a făcut aşa arătare. „Asta a fost viziunea artistului, mamă.” „Ce viziune?! O să-şi schimbe viziunea când o da ochii cu mine!” Păzea, dom’ Vasile! Să nu te pui niciodată c-o mamă, care, la fel ca şi cioara – că tot suntem la capitolul cu pricina – îşi vede puii frumoşi (şi deştepţi, se-nţelege). Ori, dacă te pui, îţi asumi riscul. Cum spuneam, arta cere sacrificii. Ca s-o consolez pe mama, i-am spus să zică mersi că pictorul nu e adeptul artei cubiste. Atunci să fi văzut arătare!

         Când merg cu băieţii, nu prea mă simt răsfăţată. În schimb, Creola, ca o mămică grijulie, obişnuită să-i dădăcească pe toţi, m-a luat şi pe mine de suflet (chiar dacă vârsta m-ar îndreptăţi, mai degrabă, pe mine să-i fiu mamă) şi m-a lăsat să mă odihnesc în timp ce ei împuşcau la ciori şi mi-a cules cireşe, muşeţel, pelin, coada şoricelului.

        Saşa plimba o cioară de aripă, de colo-colo. L-am întrebat dacă e vie sau moartă. Răspunsul a fost magistral: „E şi vie, e şi moartă”. Era vie, întrucât mai mişca, dar moartă pentru că fusese împuşcată şi era în curs de a-şi da duhul. M-am răstit la Florin, să-i mai tragă o alice, să n-o mai lase să se chinuie. Nu-mi plac lucrurile făcute pe jumătate. Şi vii şi moarte, cel mai adesea aşa lăsăm cele din viaţa noastră. Iubirile, pasiunile... nici nu le lăsăm în viaţă, nici nu le omorâm. Le dăm în cap, apoi aşteptăm cu laşitate să-şi dea singure duhul. N-avem curajul să dărâmăm până la capăt. Apoi le târâm de-o aripă, aşa, vii şi moarte în acelaşi timp, de-a lungul existenţei noastre. Odată cu ele, şi noi, jumătate trăim, jumătate murim. Doar că nu ne mai dăm seama. Viaţa şi moartea convieţuiesc la-nţelegere printr-un pact tacit. Dacă întrebi un adult despre ceva – indiferent ce – dacă e viu sau mort, îţi va răspunde ori, ori. Copiii au darul de-a surpinde mai fidel realitatea, exprimând-o fie şi prin acest paradox – E şi vie, şi moartă – paradox care în mintea lor încape.

          Privindu-l pe Saşa, copil de oraş,  cât de fericit era să se tăvălească prin ţărână, să se lase lins de Rex şi ceilalţi câini, să zburde în voie printre bălării, uitând de foame, de sete, de părinţi, mi s-a confirmat încă o dată teoria că omul încă mai simte dorul primordial de comuniune cu natura şi toată suflarea. Oraşul ne schingiuieşte între betoane.

         Iată de ce, Florine, de noi n-ai să scapi aşa curând. Decât dacă ai de gând să foloseşti puşca aia cu alice, cu care te dai mare la ciori.

Slobozia, 18/ 19 iunie  2012

(Publicat în „Helis”, iunie 2012)

Bărbații... la cratiță. Femeile, după bărbați, ăăă, asta... după ceapă verde, în grădină

Moment de tandrețe între Florin și măgărușul Marinică. Și măgarii se iubesc, nu-i așa? 

Îmi cer scuze față de colegii feteșteni de breaslă, domnii Radu MUNTEANU, Mircea DUMITRESCU și Constantin GORNEA, pe care nu i-am amintit în cronica din 27 mai a.c., deși întâlnirea cu dumnealor de la stână a fost frumoasă și interesantă; totodată, le mulțumesc pentru cărțile oferite și aprecierile la adresa scrisului meu.