Păpuşica
Păpuşica era colega mea de cameră. Numele ei era Magdalena (Lena)
Costian. Eu o poreclisem astfel, întrucât chiar avea trăsături de păpuşă: ochi
mari, rotunzi şi albaştri, cu gene dese şi lungi, gură aproape perfectă, uşor
bosumflată, oval delicat al feţei şi pomeţi ceva mai pronunţaţi decât normal,
iar părul îi cădea pe spate în bucle negre cu reflexe roşcate. Şi trupul îi era
delicat şi firav. Nu era genul care atrage atenţia (poate şi pentru faptul că
avea o grijă deosebită să nu iasă în evidenţă), dar atunci când îţi picau ochii
pe ea, era imposibil să n-o îndrăgeşti. Orice persoană părea să simtă,
instinctiv, în prezenţa ei, nevoia de a o proteja. Culmea e că, în spatele
chipului de copil drăgălaş şi bosumflat, se ascundea şi un caracter asemenea,
de o frumuseţe şi fineţe rară, pentru care am invidiat-o aproape mai mult decât
pentru gingăşia şi frumuseţea ei fizică. Părea să nu prea fie din lumea
aceasta; când, involuntar, asista la bârfele nevinovate ale tinereţelor
noastre, asculta, tăcea, plecându-şi capul uşor într-o parte, mărindu-şi ochii
şi mai mult ca şi cum nu i-ar fi venit a crede (ce auzea, ce trăia), apoi, după
un timp, cu două clipiri din gene şi o scuturare a părului (ce se voia o
scuturare a minţii de tot ce auzise), se „rupea” de context, de restul lumii,
aşa cum fac copiii atunci când nimeresc printre discuţii de oameni mari:
ascultă, nu înţeleg, iar după o vreme se plictisesc şi pleacă la joacă.
Lena era studentă la
Filologie şi se învârtea prin cercuri de poeţi, frecventând cenaclurile
literare ale vremii aceleia, ea însăşi având oarecari încercări de poezie. O
poezie care, bineînţeles, îi semăna, nu rareori acuzată de sentimentalism
dulceag de către cei care deja experimentaseră cu succes versul postmodern.
Întrucât ea mergea mai mult pe la cenacluri iar eu mai mult pe la spectacole,
întrucât eram la facultăţi diferite, cărările noastre nu se prea intersectau.
Dar atunci când ne întâlneam, în camera de cămin, ne făcea plăcere să povestim
ce-am făcut peste zi, ce senzaţii (mai cu seamă artistice) am experimentat,
astfel că am avut timp suficient să ne dăm seama ce ne apropie, ce ne
desparte... Uneori, veneau şi băieţii sau mergeam toţi patru pe malul unei ape,
unde Păpuşica ne citea din poeziile ei (dar nu numai), schimbam impresii asupra
autorilor preferaţi şi a cărţilor citite în ultima vreme, David cânta, eu
dansam, iar Claudiu desena de zor, schiţe peste schiţe. Alteori, se întâmpla să
ne plimbăm toţi prin Grădina Botanică. Fie tăceam afundaţi în gânduri, fie
conversam rătăcindu-ne doi câte doi printre magnolii înflorite, de regulă
fetele în faţă şi băieţii urmându-le îndeaproape, fie cuplaţi mixt: Claudiu cu
mine şi Lena cu David. Eu cu David nu prea nimeream niciodată. Se presupunea
din start că aşa se cuvine: eu şi Claudiu împreună, dacă tot lăsase el impresia
pe care o lăsase şi dacă tot mă sufoca cu prezenţa lui. De regulă, noi mergeam
în spatele celor doi. Eram îngrozitor de geloasă, deşi relaţiile dintre
Păpuşica şi David erau strict prieteneşti. Dar mie mi se părea că oricând s-ar
putea înfiripa o idilă între ei doi, mai ales că erau aproape dureros de
potriviţi. Dureros pentru mine. Din acest motiv, întâlnirile noastre în patru
erau destul de rare; şi asta, cumva, mi se cam datora. Făceam ce făceam şi, profitând
de faptul că ea avea un alt cerc de prieteni, evitam s-o invit cu noi. De cele
mai multe ori, Păpuşica mergea cu poeţii ei, iar eu cu David şi Claudiu... după
fluturi.
De unde să fi ştiut că
Păpuşica suspina după Claudiu! Habar n-am avut, am aflat-o mult, mult mai
târziu. Oricât am fi fost de prietene, un anume gen de pudoare ne oprea pe
amândouă să ne mărturisim (fie şi numai reciproc) cele mai ascunse gânduri,
cele mai profunde sentimente şi aspiraţii. Nu ştiu dacă acesta e un lucru bun
sau rău. Tot ce ştiu e că dintotdeauna am avut o reacţie de respingere faţă de
atitudinea unora dintre colege, aceea de a-şi dezvălui, cu o plăcere aproape
bolnăvicioasă, chiar şi cele mai intime detalii ale relaţiilor lor. Când vreuna
dintre ele mă lua drept „confesor” al isprăvilor sale, eu, spre deosebire de
Lena care doar roşea în timp ce asculta din bun simţ (căci n-ar fi deranjat pe
nimeni, niciodată, cu nimic), le retezam scurt elanul, privindu-le tăios şi
adresându-le o întrebare cât se poate de retorică şi dezarmantă, pe un ton care
nu lăsa dubii: „Mă interesează?!?”
Aşadar, nu ştiam după
cine tânjea Păpuşica astfel că, atunci când îmi citea din poeziile ei de
dragoste, eu, convinsă de gelozia mea că ar fi adresate lui David, aveam
tendinţa ori să-i spun că sunt slabe (deşi nu erau), ori, pur şi simplu, s-o
zgârii pe ochi. În realitate, nu mă înduram să fac nici una, nici alta, din
acelaşi gen de pornire care mă împiedicase să pun fluturii în insectar:
frumuseţea mă dezarmează. În faţa frumuseţii rămân încurcată, blocată, fără
sabie, fără plasă de fluturi, cu unghiile tocite. În schimb, pe cât de
îngăduitoare sunt cu frumuseţea (şi, implicit, cu oamenii frumoşi), pe atât de
neîndurătoare sunt cu urâţenia. Sunt nedreaptă, ştiu. Dar ce-i drept, până la
urmă? Acest comportament nedrept m-a urmărit încă din copilărie. Am refuzat să
fiu consultată de anumiţi medici sub pretext că „E urât(ă)”, lucru pe care li-l
spuneam în faţă, cu nepăsarea specifică copilăriei, făcându-i pe părinţii mei
să roşească. Nu dădeam voie babelor mămoase să mă mângâie sau sărute, sub
acelaşi pretext. În schimb, pentru un cal frumos, un exemplar superb din rasa
„Vladimir”, pe care stăpânu-său îl biciuia, am fost pe punctul de-a încasa şi
eu câteva bice pe spinare, zicându-i ăluia pe un ton revoltat: „Urâtule! Cum te
înduri să loveşti un cal atât de frumos? Tu ar trebui să stai în ham şi el să
te biciuiască!”.
Am căutat mereu
frumuseţea, sub toate formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-a durut. Şi cel
mai adeseori, am plătit preţul. Preţul pentru a fi dorit mult, acela care se
plăteşte fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viaţă, nu
te prea poţi târgui ca la tarabă: Auzi,
cam cât ar face fericirea asta?
Slobozia, 25 aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu