Înainte de magnolii (4)

Căruţa cu vise

Înainte de magnolii(3)http://florentinadalian.blogspot.com/2012/03/cantecul-3.html

     Eram studentă în anul trei la Facultatea de Drept, aveam douăzeci de ani şi o mie de visuri. Cortina a căzut, peste cele mai multe din ele, rând pe rând. Pe unele le-am văzut împlinite, de multe ori când aproape le uitasem. Nu doar o dată am avut sentimentul că sunt în contratimp cu propria-mi viaţă. Există şi un contratimp al ratării. Uneori, trecusem pe lângă ratări spectaculoase aşa cum, alteori, visul îmi fusese „suflat” de sub nas când tocmai credeam că l-am ajuns din urmă. Aşa mi-am alergat visele toată viaţa: ca un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt. Lanţul acela care nu te dezleagă, rupându-se, nici nu te lasă să iei prea multă distanţă, dar nici să le ajungi din urmă vreodată. Căruţa mea cu vise a alergat întotdeauna mai repede ca mine. Vizitiul n-am fost eu. Vizitiul căruţei mele cu vise era aproape invizibil. Eu am fost doar câinele legat în urma ei, cu un lanţ prea scurt.

Eram într-o iarnă zgribulită, dar sângele alerga în noi cu vigoarea specifică tinereţii. Aveam douăzeci de ani şi o mie de fluturi. Fluturi în cap, fluturi în stomac, fluturi la pălărie. Peste tot numai fluturi. Care semănau cu fluturii copilăriei mele, din satul bunicilor, cei atât de frumos coloraţi, pe care nu m-am îndurat să-i prind cu bolduri în insectar. Doamne! Cum să tragi frumuseţea în ţeapă?! Nu există crimă mai teribilă decât să ucizi frumuseţea. Bunicul îmi făcuse o plasă, îi spusesem că voi avea nevoie de ea în vacanţă, pentru insectarul din clasa a VI-a. Ce mult m-am bucurat când mi-a dat-o! Dar bucuria a ţinut până a doua zi. Când am văzut primul fluture mare, cu aripi albastre pe care, parcă, un pictor îşi scuturase penelul de galben, am amuţit. Am zis: „Să-l las pe ăsta!” Apoi i-am văzut pe cei mici, lilá, atât de fragili, apoi pe cei mari şi blânzi, care ţi se aşezau pe umeri, cu aripi negre cu roşu şi portocaliu, pe cei albi... Am plâns toată ziua, trăgând de plasa inutilă, ca de o greutate prea mare. Am plâns, până când am înţeles. Atunci am descoperit libertatea ca şi condiţie interioară. Libertatea de alegere. Când am avut revelaţia, am fost cel mai fericit copil de pe Pământ. Am început să alerg, să mă joc cu fluturii, aruncând plasa cât colo. Descoperisem! Descoperisem, aşadar, că nimeni nu te poate obliga să ucizi frumuseţea, că a prinde fluturii şi a-i ţintui în insectar sau nu - e o problemă de alegere interioară. Nimeni nu te poate obliga să faci nimic. Desigur, trebuie să fii pregătit să plăteşti preţul. Am umplut insectarul cu gândaci „puturoşi” pe care-i găseam morţi pe la noi prin curte, pe stradă sau prin curţile vecinilor. În vara aceea, toată strada a adunat gândaci morţi. Dădeam la schimb o turtă dulce sau un cub de zahăr pentru trei gândaci. În anul acela, probabil că producţia de zahăr şi turtă dulce a ţării a crescut simţitor, în timp ce fauna patriei sărăcise în specia „gândaci puturoşi”. La începutul de an şcolar, când m-am prezentat mândră de recolta mea, profesoara m-a privit indignată, reproşându-mi că n-am niciun pic de simţ al esteticului. Bine că-l avea ea! I-am dat un răspuns pe care sper să nu-l fi uitat nici acum: „A iubi frumosul nu înseamnă să-l ucizi!” Nici eu nu ştiu de unde mi-a venit. Şi, mai ales, nu ştiu de unde curajul. Eram un copil blând, cu bun simţ şi aproape timid. M-a privit mai stupefiată decât atunci când îi băgasem gândacii striviţi sub nas, şi mi-a trântit un şapte. Până şi abonaţii la corigenţie luaseră zece pe insectar. Dar ce contează? Consideram că plătisem chiar ieftin preţul libertăţii mele. Şi aveam dreptate. Preţul altor libertăţi pe care mi le-am permis de-a lungul vieţii a fost mult mai scump. Şi, uneori, dureros. Dar sunt convinsă că, dac-aş mai da timpul înapoi, aş face aceleaşi alegeri. Aşa că, în faţa mea, nimeni nu are scuză atunci când omoară frumuseţea unui fluture sau a unui vis.

Aveam douăzeci de ani. Eram de-o vârstă toţi trei. Şi aproape nedespărţiţi. Claudiu mă iubea pe mine, eu îl iubeam pe David, iar David Îl iubea pe Dumnezeu. Dar despre asta ne-am dat seama abia mai târziu. Atunci, n-aveam timp de introspecţii; atunci alergam în plutonul cu fluturi. Chiar dacă aripile ne mai fuseseră, pe alocuri, frânte. Puterea de regenerare a tinereţii e incredibilă.

Renunţarea la balet fusese dureroasă. Ideea îi aparţinuse tatălui meu care considera baletul un moft, nu o profesie. Un moft pe care poţi să ţi-l împlineşti în copilărie, dar gata! Mama, care înţelesese această pasiune ce mă ardea pe dinăuntru şi care făcuse tot posibilul să mă susţină, de data aceea, nu avusese niciun cuvânt de spus. Astfel că învăţasem, deşi cu scârbă, şi ajunsesem la „Drept”. În primul an, plângeam în fiecare zi. Din al doilea, m-am scuturat şi mi-am zis că un lucru început trebuie făcut temeinic şi dus până la capăt. Cu timpul, a-nceput să-mi placă. Dar n-am uitat niciodată pasiunea pentru balet, niciodată dorul de a dansa nu m-a părăsit. Umblam ca în transă pe la Opera Română, ori de câte ori aveam ocazia să văd Corpul de balet, mergeam la Ateneu, la Sala Radio şi îi târam şi pe băieţi după mine. De câte ori nu m-am visat interpretând Lebăda albă! Aplecarea mea către artă mă determinase să îmi aleg prietenii tot dintre artişti. Era singura mea răzbunare, acea libertate de alegere pe care nu mi-o putea lua nimeni. Claudiu era student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, iar David – la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Făcuse un an la Teologie, dar fusese azvârlit de către cei care hotărau destine pe-atunci, pentru că refuzase să colaboreze cu Securitatea. La insistenţele unchiului său, dăduse admiterea la Conservator, singurul loc în care ar fi scăpat de hărţuire, datorită poziţiei acestui unchi care ocupa funcţia de Rector şi a prestigiului acestuia de somitate muzicală cu recunoaştere internaţională, de care nici măcar „băieţii răi” nu îndrăzneau să se atingă. Deşi era protejat, sub umbrela unchiului, de micile sau marile mizerii, deşi era un student eminent al secţiei de Canto şi îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, nu se putea împăca deloc cu gândul că nu şi-a urmat chemarea către preoţie, pe care o simţise demult, nu mai ştia nici el când prima dată şi care îl ardea mai tare decât mă ardea pe mine dansul. Singurul dintre noi care părea să fie pe calea spre împlinirea destinului era Claudiu. Toţi trei, uniţi de dragostea pentru frumos, ne târam aripile mai mult sau mai puţin frânte prin expoziţii de artă plastică, prin săli de concert şi prin biserici. Un pas de trois prin instituţiile de artă şi culte ale Bucureştiului gri al studenţiei noastre. Cunoscuţii noştri comuni care ne ştiau cât de cât istoriile ne porecliseră pictorul, balerina şi popa. Mie îmi mai spuneau şi Vera Zorina, numele celebrei şi frumoasei balerine care-mi fusese model pe vremea când făceam balet. Pe atunci, mă încânta coincidenţa numelor noastre şi chiar asemănarea fizică destul de izbitoare, astfel că acesta fusese un motiv în plus să cred că viaţa mea ar fi trebuit să se confunde cu baletul. După ce am fost despărţită de balet, când eram apelată Vera Zorina, o mie de cuţite se răsuceau în inimă.

Claudiu Teodorini şi cu mine treceam, oficial, drept un cuplu, deşi nu eram, în adevăratul sens al cuvântului. Însă Claudiu împânzise lumea cu declaraţiile lui de iubire către mine şi cu faptul c-o să mă ia de nevastă. Eu nu agreeam această „poveste”, însă nici nu reacţionam. Eram cumva amuzată, cumva măgulită... Claudiu era un băiat adulat de multe fete, unele chiar dădeau năvală în camera lui de student. Pe cele mai frumuşele sau cu chipuri interesante le păcălea că vrea mai întâi să le picteze. Ele, gâsculiţe, dispuse chiar să-l lase să facă şi studiu anatomic, precum Michelangelo pe cadavre, acceptau. După ce se servea de ele ca model, invoca o sfârşeală artistică de zile mari, expediindu-le cu „Mai vorbim noi altă dată!”. Cele mai rele dintre aceste dezamăgite scorniseră tot soiul de poveşti pe seama lui. Pasămite, dacă refuzase aşa rarităţi de miss-uri, de bună seamă că era ori eunuc, ori homosexual, ori impotent. Când le afla, el se amuza şi ameninţa râzând, însoţindu-şi ameninţarea cu gesturi concludente: „Nu vă doresc s-aveţi parte de impotenţa mea!” Se pare, totuşi, că nu trecea la fapte.

Aşadar, eu nu reacţionam la impresia generală care se formase pe seama noastră, aceea că am fi un cuplu, în ciuda faptului că ideea nu-mi plăcea. Aveam impresia că am toată viaţa inainte să găsesc un moment pentru a lămuri lucrurile cu Claudiu, să-i spun să înceteze, asigurându-l totodată de dragostea mea frăţească. Eram meschină. Şi alimentam, din orgoliu, o iluzie. David tăcea. Probabil îşi imagina că şi eu îl iubesc pe Claudiu. Altfel, cred că m-ar fi tras de mânecă, poate mi-ar fi tras şi-o palmă. Adevărul e că eu mă simţeam mult mai atrasă de David şi, uneori, aveam impresia că simt şi din partea lui o căldură ce depăşea graniţele prieteniei. Dar niciodată n-am fost sigură. Şi asta, incertitudinea, îmi dădea coşmaruri, stări febrile, ameţeli. Acum aveam impresia că David mă iubeşte, că nu se poate să simt degeaba ceea ce am simţit, în clipa următoare îmi spuneam că gestul sau cuvântul acela (pe care-l întorceam pe toate părţile, aproape golindu-l de sens) ori privirea aceea nu poate fi decât o dovadă de prietenie. Uneori graniţa e atât de fragilă! Dar el avea grijă să n-o treacă niciodată. Îmi era atât de ciudă! Eu nu puteam face primul pas, îl aşteptam pe el. Niciodată n-am agreat ideea ca femeia să facă primul pas, cu atât mai puţin la tinereţe! Şi David tăcea. Eu tăceam. Un pas de deux al tăcerii. Claudiu vorbea şi picta. Noi toţi alergam după căruţa cu vise. Fiecare, după căruţa lui. 

Slobozia, 31 martie/ 01 aprilie 2012