Înainte de magnolii (3)

Toiagul

Înainte de magnolii (2) http://florentinadalian.blogspot.com/2012/03/cantecul-2.html

         Pe tot drumul de întoarcere, m-am frământat să descopăr... ce? De fapt, ce căutam? Încercam să aflu răspunsul la ceva ce-mi părea cunoscut, dar atât de străin. Aveam senzația fermă că îl știu, că l-am mai văzut cândva, demult. Însă nu doar că l-am zărit, undeva în mulțime, căci nu fizionomia lui, pe care nici măcar n-apucasem să o înregistrez bine, îmi părea cunoscută. Pe de altă parte, simțeam că nu mai văzusem niciodată persoana aceasta. Chiar îmi spuneam că-i absurd, unde să mai fi văzut eu un călugăr de la Athos? Cu cât încercam să mă desprind de problemă, cu atât parcă mă afundam în ea. Îmi reproșam că n-am profitat mai mult de ocazie, că nu i-am pus întrebări. Dar, oare, ar fi răspuns? Și n-aș fi părut deplasată? Că doar nu eram la Tribunal. Aș fi dorit să am un motiv să mă întorc, să găsesc un pretext oarecare... Nu-mi venea nimic în minte. Dar șansa a fost de partea mea. Când am coborât din mașină, i-am descoperit toiagul jos, lângă bancheta din spate. Cât m-am bucurat! Era un băț lung și noduros pe care, probabil, îl cărase după el tot drumul. Și care nu știu la ce i-ar fi ajutat. Dar ce mai conta? Am presupus că-l uitase, nu că găsise o modalitate de a se descotorosi de el. Până la urmă, important era că aveam un motiv să mă întorc. Am decis să amân până a doua zi, din dorința de a prelungi bucuria așteptării, dar și din teama ratării. Dacă nu-l mai găseam? Sau dacă l-ar fi luat, mulțumindu-mi, întorcându-se apoi la ale sale? Și ce aveam să-i spun? Nu înțelegeam nici eu de ce era atât de important pentru mine să-l revăd, de ce nu-mi rămăsese indiferent, ca un om din miliardele de pe Pământ.

         Noaptea ce-a urmat, am avut un vis straniu. Se făcea că eram la Tribunal, într-un proces, dar nu ca avocat, ci asistam pur și simplu. În boxa acuzaților își schimbau locul, cu rândul, Călugărul și David Greceanu, tânărul student la Conservator, pe care-l cunoscusem în studenție. Nu doar îl cunoscusem, fusese o legătură sufletească mai strânsă între noi. Până la urmă, una din acele experiențe nefericite ale tinereții care te lasă cu-n mare semn de-ntrebare și care, poate tocmai de aceea, te urmăresc din umbră de-a lungul vieții. David era cel care-mi spusese pentru prima dată Ina, numai astfel mi se adresa, scurtând prenumele meu, pretextând în glumă că viața-i prea scurtă ca să ne-o irosim pronunțând nume lungi. O singură dată îmi spusese Zorina și, de-atunci, n-am vrut să mai aud prenumele meu din buletin. Și azi, printre colegi și prieteni, sunt chemată Ina. Până să mi se adreseze David cu prenumele întreg, Zorina mi se părea cel mai frumos din câte există. Dar el spusese într-o primăvară nedrept de frumoasă, privind spre o magnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”. Apoi, uitându-se-n ochii mei, citase din Turgheniev: „A fost să fie să te caut, să te găsesc, să te iubesc a fost să fie. N-a fost să fie să te păstrez.” Și plecase.

         În vis, eram tot o acuzare. Dar una mută. Acuzam în gând, dar nu-mi aduc aminte gândurile, ci numai senzația. Eram un avocat al acuzării invizibil, nu rosteam cuvinte, dar simțeam că stările mele erau primite ca niște săgeți de cei doi care-și schimbau locul în boxa acuzaților. Singurul gând coerent din vis l-am avut chiar înainte de a suna ceasul: „Te acuz pe tine, David Greceanu...” Fierătania zbârnâitoare nu mi-a mai dat timp să aflu urmarea. Am vrut să mă-ntorc pe partea cealaltă să-mi continui visul, dar mi-am amintit că aveam ceva de făcut. Trebuia să merg la Schit. Trebuia să-l caut, să-i înapoiez toiagul. Ca și cum toiagul acela ar fi fost axa în jurul căreia se învârtea Pământul. Așa că mi-am expediat visul în categoria „Absurdități mai mult sau mai puțin freudiene” și am sărit din pat, gata de marea reîntâlnire.

         Am oprit mașina pe aleea din curtea Schitului, în același loc în care oprisem data trecută. Am coborât, cu toiagul în mână. După un timp, în care mă întrebam cum ar trebui să procedez, unde să bat, cum să strig, să-mi fac semnalată prezența, a apărut îngrijitorul care ne întâmpinase în ziua precedentă. S-a uitat lung, întrebător la mine. Mi-am început tirada pregătită oarecum de acasă:

-         Știți, ieri am venit până aici cu un domn... călugăr de la Athos. Și-a uitat în mașină bastonul acesta... am venit să i-l aduc.

Spaima care m-a cuprins în momentul acela era legată de revelația pe care tocmai o avusesem: dacă ia el toiagul și zice că i-l dă? Ce-ar fi trebuit să inventez ca să nu fiu nevoită să plec, cum să-i cer să-l cheme? Dar spaima n-a ținut mult, căci îngrijitorul m-a aruncat în uimire. Mi-a spus sec:

-         Nu-i niciun călugăr străin la noi.

-         A... plecat?

-         Cine?

-         Cel pe care l-am adus ieri, știți..., am bâiguit arătându-i bastonul ca pe o evidență de necontestat.

O ținea pe-a lui, ca o jucărie stricată:

     - Ieri n-a venit nimeni la noi.

Nu puteam crede!

-         Totuși, pe mine m-ați văzut? Amintiți-vă! Am coborât din mașină și am mers în Biserică. Pe urmă ați chemat...

-         Nu, doamnă, la noi n-a fost nicio mașină, nimeni n-a coborât din ea, nimeni n-a mers în Biserică...

Imposibil! De când mă știu, n-am trecut niciodată neobservată. Uneori aș fi vrut. Știam că sunt o persoană care atrage atenția, mă obișnuisem cu asta din copilărie. Ținuta zveltă, mersul grațios, dobândit ca urmare a câtorva ani de balet, părul lung, blond și ondulat, ochii verzi, mari și ușor oblici, toate acestea mi-au fost atât prieteni, cât și, uneori, dușmani. Am avut fie de câștigat, fie de pierdut de pe urma fizicului meu; dar nu, niciodată n-am trecut neobservată! Și omul ăsta îmi spune că n-am fost ieri aici, că n-am coborât din mașină, că... Brusc, mi-am dat seama că nu aceasta era problema. Mă văzuse și își amintea foarte bine. Ceva din atitudinea lui exprima jenă și o dorință de a scăpa cât mai repede de situația neplăcută în care se afla, obligat să mintă. Privea tot pe lângă mine, nu îndrăznea să mi se uite-n ochi. Am înțeles că strădania mea de a-l convinge de ceva ce deja știa era fără rost. Și-am înțeles, cu o strângere de inimă, că n-am să-l mai văd niciodată pe cel pentru care renunțasem la somnul atât de râvnit din sâmbăta aceea. Probabil fusesem așteptată. Dându-și seama că a uitat toiagul în mașină, s-a gândit că mă voi întoarce și l-a instruit pe îngrijitor să spună toate acestea. Dar de ce? De ce trebuia să uit că, pentru niște zeci de minute, cineva mi-a atins, într-un anume mod, viața? O atingere fină, abia simțită, de ajungi să te întrebi dacă a fost reală. Și totuși, atât de vie, atât de prezentă... De ce trebuia să uit că, împotriva oricărei rațiuni, oprisem pe Șoseaua de centură într-un început de primăvară, să-l iau cu mine, să-l duc până la Schit, să mă împotmolesc pe arătură, apoi să-i ascult morala privind puțina mea credință, pentru ca, în cele din urmă să-și ia adio, cu mâna dreaptă ridicată, după ce, mai întâi, mă asigurase că aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată... De ce să cred că toate acestea n-au existat? Era ceva ce el știa și eu nu? Când ar fi fost de preferat varianta mai simplă, mai onorabilă, să-i spună îngrijitorului să ia el bastonul...

         Simțeam că orice altă încercare era de prisos. Așa cum simțisem atunci când David mi-a spus: „Zorina, eu plec!”. Am înțeles atunci că nicio vorbă, niciun gest nu l-ar fi făcut să se răzgândească. Și că, de fapt, caracterul definitiv nu era dat de „plec”, ci de „Zorina”, pe care-l pusese în locul numelui cu care mă striga de obicei. Când îmi spusese „Zorina”, el deja plecase.

De atunci, însă, trecuseră mai bine de douăzeci de ani. Între timp, am învățat că trebuie să încerci să-ți mai oferi o șansă, măcar pentru a nu-ți reproșa mai târziu că n-ai încercat. Astfel că, deși fără convingere, am hotărât, de data aceasta, să forțez un pic limita. Speram că aș putea măcar să discut cu altcineva.

-         Aș putea vorbi cu Părintele Stareț?

-         E la rugăciune.

-         L-aș putea aștepta...

-         Părintele e foarte ocupat. Și... nici nu-i place să fie deranjat.

Am priceput. Mi se spunea într-un mod elegant că prezența mea acolo nu era, cu niciun chip, dorită. Pe cine supărasem și cu ce? Am pus toiagul jos.

-         Eu, totuși, îl las. Poate folosește cuiva...

N-a răspuns în niciun fel. Ca și cum nu mi-ar fi observat gestul.

Înainte să plec, am aruncat o privire spre chilii. Mi s-a părut că zăresc o fâlfâire de perdea care, până atunci, fusese dată de-un colț la o parte, apoi lăsată, brusc, liberă. Gestul fusese – dacă fusese – atât de rapid, încât nu eram încredințată că l-am văzut. Și totuși, nu putea să mi se năzărească. Întreb îngrijitorul:

-         Cine stă acolo?

-         Unde?

Îi arăt fereastra la care-mi păruse că văd perdeaua mișcându-se ca o fâlfâire de aripă. Răspunsul a venit sec:

-         Nimeni.

Atunci am simțit nevoia să mă apropii mult de el. Trebuia să plec măcar cu încredințarea că n-am înnebunit, ori că visez călugări și-mi pun singură toiage-n mașină pe care, apoi, îmi imaginez că și le-au uitat. L-am apucat de bărbie și l-am forțat să mă privească în ochi. Nu mi-a suportat privirea, mutându-și-o pe a sa în jos. Bine măcar că știu că sunt mințită! Dac-aș mai afla și de ce...

         Înainte să mă urc în mașină, am mai aruncat o privire spre fereastră. Dar n-am mai prins nicio mișcare. Totul părea încremenit. Totul, în afară de întrebarea care mi se plimba prin cap: „De ce?”

         În eventualitatea că m-ar fi văzut de undeva, cumva, i-am făcut un semn din mână și, mormăind ca pentru mine, i-am transmis, precum mie David odinioară: „Călugăre, eu plec...”