Jurnal de Balcic

Jurnal de risipită (55)

Cap Kaliakra, Balcic - Bulgaria, 10 iunie 2017

          Îmi doream demult să ajung la Balcic. În capul meu se perindă tot soiul de povești cu zâne, prinți și prințese, regine și regi... care dau un aer romantic unor locuri. Citind cât de cât despre Regina Maria (a României, dragi vecini și prieteni, n-am văzut nicăieri o astfel de mențiune!), gândul îmi era la frumoasa grădină prin care regina-scriitoare și-a plimbat pașii. Am ajuns și nu mi-a părut rău.

Dar mai întâi am făcut un popas la Cap Kaliakra. Un peisaj care-ți ia respirația, fascinant și înfricoșător totodată, cu mare verde-negru și stânci abrupte. Nu mi s-a părut mai impresionant decât marea cea albastră-albastră din Benidorm, Spania, dar nici nu-i cazul să facem comparații. Peisajul acesta are ceva sălbatic, de început de lume, din fericire „mâna omului” nu și-a pus prea mult amprenta în sensul negativ. O frumusețe a naturii, oricum.

          Urcând, am auzit un acordeonist cântând. Nici că se putea mai nimerită muzică decât cea de acordeon în locurile acestea! I-am plasat, cam cu jenă, câțiva firfirici bulgărești (că aveam o bancnotă mare și se presupunea că trebuie să-mi ajungă toată ziua). La întoarcere, tot cânta. Dar de data asta era altceva. Era Valsul nr. 2 de Șostakovici. O minunăție! Nu știu boabă de teorie muzicală, dar „ureche” am și mi se părea că-l cântă așa cum trebuie. Aș fi valsat acolo, pe terenul acela în pantă, dar - ghinion! - parcă muriseră toți dansatorii. În semn de prețuire pentru omul cu acordeonul, am decis că-i cazul să-i dau mai mult. Mai aveam bani românești. L-am întrebat dacă acceptă lei și mi-a spus că da. Omul știa românește, așadar (am vorbit în română), dar n-am cercetat ce naționalitate are. Șostakovici. Am citit recent cartea despre viața sa - „Zgomotul timpului” de Julian Barnes. Ce destin, ce luptă, cât compromis, în vremuri atât de tulburi! Și să mai poți și să compui! „În studenție - în acei ani de voioșie, speranță și invulnerabilitate - muncise trei ani ca pianist într-un cinematograf. [...] Era o muncă grea, înjositoare, unii proprietari, zgârie-brânză, preferau să te dea afară decât să-ți plătească leafa. Totuși el obișnuia să-și amintească de Brahms, care cântase la pian la bordelul marinarilor din Hamburg. Ceea ce, recunoștea, putea fi mai amuzant. [...] Și asta, conchidea el acum, fusese, în miniatură, cariera sa: muncă grea, câteva succese, neputința de a respecta normele muzicale, dezaprobări oficiale, suspendarea plății, concedierea. Numai că acum trăia în lumea adultă, unde concedierea echivala oarecum cu sfârșitul.” Nu-mi pot stăpâni un gând: dacă și acordeonistul „meu” o fi fost vreun Șostakovici ori vreun Brahms? Teoretic, e posibil oricând să treci pe lângă vreun geniu artistic ori din alt domeniu și să-l umilești cu vreo doi bănuți. Gândul mă întristează, dar n-am timp de zăbovit, e un soare atât de optimist, iar noi alergăm să fim la timp, conform indicațiilor ghidului. 

          Balcic. Grădina Botanică și castelul, cu uimitoarea lui grădină, o explozie de flori, pomi, ape curgând în cascade. Trandafirii, mai cu seamă cei portocalii, sunt înnebunitori, atât datorită frumuseții lor, cât și mirosului incredibil. Un loc cu adevărat potrivit pentru meditație și scris. Dar ce castel? O biată viluță, incomparabilă ca mărime cu nesimțeniile pe care și le construiesc unii ajunși din vremurile noastre. Se vând suveniruri, tablouri - originale sau litografii, chiar și vinuri, un amestec ce nu prea dă bine, dar nici nu deranjează prea mult. În apropiere de crama reginei, se face degustare gratuită de vinuri. Mă pricopsesc cu unul de prune și unul de migdale. Cel de migdale e foaaarte bun! Mi-ar fi plăcut o sticlă, dar nu mă dusesem la Balcic să car vinuri după mine. Fuga, fuga, în 2 ore alocate cu zgârcenie (dar de înțeles) de domnul ghid, n-am prea avut timp să ne tragem sufletul, să vizităm pe îndelete și nici n-am mai apucat să văd capela Stella Maris, unde a stat inima reginei, până la repatriere. Călcăm - s-ar zice - pe pământ românesc. Dar care acum e bulgăresc. Peste sute de ani, cine știe al cui va fi. La scară cosmică, pare atât de meschină istoria, atât de lipsită de însemnătate. Ce mai contează al cui e pământul, câtă vreme este atât de frumos? Oricum, e al lui Dumnezeu, El l-a făcut, iar eu Îi mulțumesc pentru că am avut ocazia să văd, ce-i drept atât de puțin din frumusețea acestei lumi. 

          Mănăstirea Aladja, ultimul popas înainte de întoarcerea în țară. De fapt, niște catacombe în care se refugiau călgării în vechime. Există și urme ale unui soi de Altar, o biserică încropită. Mi-am amintit destul de repede că am mai fost aici acum niște ani. Ce-i drept iarna. Locul și întâmplarea de atunci mi-au lăsat, în afară de praful amintirii, niște fragmente dintr-un text care a și dat numele uneia dintre cărțile de proză: „A unsprezecea poruncă.”: „Catacombele. Mergeau prin zăpadă. Fără a se ţine de mână. [...] Dar nu îndrăznea să-l atingă, impresionată de sobrietatea lui, de om cu problemele omenirii pe cap. Care sunt problemele omenirii? Omenirea are o singură problemă majoră – lipsa iubirii. Restul sunt consecinţe.

          Pasărea. Atât de mică şi de frumos colorată! Murise. De foame? De frig? Se poate muri şi de singurătate. I-o arătase şi lui; nu părea să fi văzut-o. Punea ţara la cale prin telefon. Când patria te cheamă, cui îi pasă de-o pasăre moartă? Avusese o strângere de inimă. Aşadar, şi ce-i frumos poate muri? Şi nu oricum. În pustietatea aceea, fără ca nimeni s-o plângă, fără ca nimeni să strige durerea unei frumuseţi mai puţin. Avea aripile întinse, ca pentru zbor. Măcar ea murise zburând!

          Omul de zăpadă. Atât de pricăjit! Ţi se făcea milă privindu-l. Soarele nemilos începuse să-l topească. Pentru prima dată, i se năzări că oamenii de zăpadă împărtăşesc aceeaşi soartă cu dragostea. Când îl construiesc, copiii depun mult zel, se bucură, se zbenguie în jurul lui ca într-o odă a bucuriei. Mai devreme ca acesta să-şi fi împlinit menirea, se plictisesc de el şi încep să-l lovească. Cu bulgări, cu pumnii, cu picioarele, cu ce nimeresc. În cel mai fericit caz, îl lasă la voia întâmplării şi-a soarelui care-l topeşte lent. Cam asta fac şi oamenii cu dragostea lor. Doar că, în loc de bulgări, folosesc cuvintele. Altele decât cele pe care le foloseau când construiau. În loc de soare – au nepăsarea.” 

 Și cam atât! 

Florentina Loredana Dalian , Slobozia, 12 iunie 2017

(Mulțumesc Danielei Șontică, autoarea celor mai multe dintre fotografii!)