Înainte de magnolii (2)

Călugărul de la Athos

Înainte de magnolii (1)     http://florentinadalian.blogspot.com/2011/12/cantecul.html


              După ce Fabian mi-a citit biletul, s-a produs declicul. L-am rugat să mi-l recitească, pentru a mă încredinţa că n-am avut doar o senzaţie ciudată de deja-vu. Nu, eram sigură. Cuvintele acelea le mai auzisem. Exact în ordinea aceea. După ce am terminat convorbirea, m-am concentrat câteva clipe şi mi-am amintit. Mi le spusese călugărul de la Athos, pe care l-am dus cu maşina până la Schitul din Amara. M-a cuprins o stare febrilă la gândul că el şi Călugărul lui Fabian sunt una şi aceeaşi persoană. Nu reţinusem chipul niciunuia dintre ei. Oricum, toţi călugării, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, se aseamănă. Aceleaşi veşminte, aceleaşi bărbi mari şi stufoase. Cum ai putea să-i deosebeşti, mai ales dacă nu i-ai văzut prea mult? Şi totuşi, cu cât mă gândeam, cu atât eram mai încredinţată că el trebuie să fi fost. Chiar dacă distanţa dintre momentele când îi cunoscusem pe fiecare se număra în ani. Nu se poate ca doi oameni să spună acelaşi lucru, cu exact aceleaşi cuvinte, puse în aceeaşi ordine. „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi...” Asta ar fi explicat în mare măsură şi de ce, tot timpul cât l-am văzut la Fabian, până să se ridice şi să iasă pe uşă, îmi tot spuneam că parcă l-aş cunoaşte. Că parcă l-am mai văzut şi, mai ales, auzit undeva. Vocea, mai ales vocea mi se părea că o ştiu. Şi ceva din atitudinea lui, din acel fel contradictoriu de a fi, când umil, când autoritar. Dar nu o autoritate îngâmfată, ci una bine stăpânită, asumată, pornind din convingerea interioară că anumite lucruri numai el trebuie să le spună ori să le facă. În povestea lui Fabian, în care cărase bălegarul, o muncă deloc nobilă, era şi umilinţă, dar şi autoritate. Căci nici măcar nu-l întrebase pe Fabian dacă îi dă voie să urce-n căruţă. Urcase şi mânase caii. Aşa procedase şi cel din maşina mea. Când l-am pescuit de pe marginea drumului, părea cel mai umil dintre oameni. După ce s-a urcat, eu doar am ţinut de volan, dar îl răsuceam după cum îmi dicta. El mi-a spus când să virez, pe unde s-o iau, când să cobor, când să rămân în maşină. Mă fascinase felul acesta sigur de sine, stăpân pe orice situaţie, aşa cum mă fascinase întreaga fiinţă a Călugărului din casa de la ţară a lui Fabian. Şi totuşi... el să fi fost?

              N-am dormit în noaptea care-a urmat. Am scotocit febril prin memorie, prin jurnale, căutând indicii aproape imposibil de găsit. Dar cu convingerea, nesusţinută de nimic material, palpabil, că cei doi care mă fascinaseră la distanţă de câţiva ani erau, de fapt, una şi aceeaşi persoană.

               Se întâmplase cu vreo cinci ani în urmă. Eram într-un început de martie, de Ziua Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, am reţinut pentru că-mi spusese zâmbind cu amărăciune că unii atât au înţeles din mucenicia Sfinţilor şi din moartea lor pentru Hristos, că trebuie să bea 44 de pahare. „Dacă-i întrebi câte grade avea apa în care au stat Mucenicii o noapte-ntreagă, nu ştiu să spună. Dar gradele de pe sticlă...”

               Fusese o iarnă grea, zăpada încă nu se topise pe alocuri. Şi-n ziua aceea, pentru prima dată, ieşise soarele. Un soare care aproape te orbea. Amănuntul acesta banal l-am reţinut tot datorită vorbelor pe care mi le-a spus. Trăsesem parasolarul, pipăind apoi cu mâna după ochelarii de soare, când m-a luat la rost: „Lasă soarele să-ţi intre în ochi! Lumina asta e aur curat pentru ochii omului.” N-a dat doi bani pe explicaţia mea privind fotosensibilitatea de care sufăr şi temerea că, orbită fiind, aş putea provoca un accident. „Lasă soarele, când îţi zic! Nu faci niciun accident, că eşti cu mine!” Pe oricare altul care mi-ar fi spus asta, fie el Batman sau Superman, l-aş fi azvârlit din maşină. Dar, când mi-a spus-o el, am simţit deodată o linişte, o siguranţă şi o convingere că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nu mi-am mai pus ochelarii, am ridicat parasolarul şi, pentru prima dată de când mă ştiu, am mers cu soarele-n ochi fără să orbesc. N-am o explicaţie pentru asta. Dar nici nevoie. Aşa cum nu găsesc o explicaţie nici faptului că oprisem să-l iau.

              Era o zi de vineri. Plecasem de la Tribunal, obosită şi confuză. Singurul lucru care mă consola era că urmează un sfârşit de săptămână în care îmi propusesem să uit de tot. Nu-mi luasem dosare acasă, nu voiam să mă mai gândesc, două zile, la nimic. Procesul care se încheiase şi pe care îl pierdusem îmi consumase toate energiile pentru o vreme. Trebuia să mă refac. Pentru prima dată, pledasem ca avocat al acuzării. Nu-mi place să acuz. Am preferat, tot timpul, să fiu apărarea, chiar dacă, uneori, a trebuit să apăr indivizi pe care i-aş fi strâns de gât. Profesional vorbind, acuzarea e de rahat. Nu te faci avocat ca să acuzi, aşa cum nu te faci medic ca să tai membre, farmacist să prepari otravă sau chimist să fabrici bombe atomice. Dar, uneori, asta e... Acceptasem de dragul banilor (mulţi) pe care aveam să-i primesc drept onorariu. Dar ideea îmi displăcuse dintru început. Clientul meu, divorţat de soţie, îi intentase acesteia proces ca să-i ia copilul. Iar eu acceptasem. Eu, care nu suport nici când sunt luaţi căţeii de lângă mama lor. Astfel că, atunci când se terminase, eram şi tristă (nu-mi place să pierd procese – cui îi place? – nici diferenţa de bani n-aveam s-o mai văd), dar şi bucuroasă. De fapt, cred că fusese prima dată când nu mi-am dorit să câştig. Creasem şi un moment de-a dreptul caraghios la proces, când m-am trezit luând apărarea celei pe care trebuia s-o acuz. Noroc că judecătorul nu m-a lăsat să stărui în gafă, atrăgându-mi atenţia: „Avocat Ina Dinulescu, pledoaria dumneavoastră s-a încheiat!” Uneori, îmi doresc să mă fi făcut croitoreasă. Hm... greşit! La îndemânarea pe care (n)-o am... Dar ce? Care muncă-i şi uşoară şi bănoasă şi liniştitoare, să nu te facă să te simţi rupt în două? Profesorul de la „Drept comun” ne atrăsese în nenumărate rânduri atenţia asupra faptului că vom avea de luptat cu noi înşine, insistând asupra discursului său preferat: „Când intri în sala de judecată, ai uitat că eşti om! Aţi văzut boxerul pe ring? N-are mamă, n-are tată. După aia, e prieten cu toată lumea. Aşa şi voi să fiţi! Să uitaţi de sentimente, de stări şi de alte porcării de fete mari! Desigur, dacă vrei să te numeşti avocat şi nu un plimbă-mapa.” Cu siguranţă, avea dreptate. Dar nu m-am putut ralia acestui mod de lucru niciodată. Categoric, nu! Câtă vreme Dumnezeu m-a făcut întâi om, abia apoi avocat. Iată de ce cred că nu voi ajunge niciodată unul renumit. Dar cine are nevoie? Parcă tot mai bine-ar fi croitoreasă. Sau, mă rog, designer, cum îşi zic unele, mai nou. Am primit o lecţie pe tema asta de la o clientă căreia îi solicitasem drept probe la dosar actele de studii. Avea un certificat de absolvire a unei şcoli de croitorie, dar, în cererea depusă la Tribunal, se declarase designer. Atrăgându-i atenţia asupra inadvertenţei, a luat foc. Dar a făcut-o ca o femeie inteligentă şi cu simţul umorului, ceea ce a salvat-o de la a fi faultată. „Ce, doamna avocat, nu ştiţi că, în ziua de azi, orice croitoreasă care se culcă cu cine trebuie, ajunge peste noapte designer? Ce, la dumneavoastră, avocaţii, nu-i la fel?” Nu m-am obosit să-i dau răspunsul. De când e lumea, orice croitoreasă care ajunge designer prin evoluţie la bară crede despre femeile avocat la fel. Până la urmă, şi noi evoluăm tot la ... Bară. Doar că, la noi, ordinea e inversă: întâi termini Facultatea şi dai examenul de admitere în Barou şi... abia apoi la Bară.

           Cu atâtea gânduri amestecate-n cap, ba că-mi pare bine, ba că-mi pare rău că am pierdut procesul, ba că m-aş fi făcut croitoresă, ba că nu, am plecat în vinerea aceea spre casă. Dar n-aveam chef să ajung repede, aşa că am făcut un ocol pe centura oraşului. Acolo l-am văzut, într-un mic refugiu, cu sarsanalele pe lângă el, făcând cu mâna maşinilor care treceau. De obicei, nu opresc să iau la ocazie. Atunci, mai întâi am oprit, abia apoi am gândit. În fond, nu mergeam nicăieri, plecasem din oraş, ca să mă întorc tot acolo. Ce mi-oi fi imaginat, că mai sunt şi alţii ca mine? După ce şi-a pus bagajele în spate, instalându-se comod pe scaunul de lângă şofer, abia atunci m-a apucat panica. Dacă zice că merge până la Bucureşti, ce mă fac? Cum o să-l dau jos? Iar eu chiar n-am ce să caut până la Bucureşti, nici chef să mă întorc noaptea înapoi. Spre norocul meu, a vrut numai până la Amara. Şapte Kilometri, ce mai contează? I-am spus doar să mă dirijeze acolo, căci până la Schit nu mai fusesem.

             Pe drum, mi-a vorbit, cu siguranţa omului care ştie ce spune, de una, de alta: cum ar fi renovat el Mănăstirea „Sfinţii Voievozi”, cum ar fi făcut Catedrala, cum ar trebui tăiaţi şi replantaţi pomii din liziera de la „Privighetoarea” şi altele asemenea. Părea obsedat de ordine, de curăţenie şi de frumos. Când se urcase-n maşină, în loc de bună ziua, a-nceput cu-n discurs: „Aţi fost cea mai deşteaptă! Toţi cei cărora le-am făcut cu mâna, inclusiv taximetrişti, îmi făceau semn la cap, că sunt nebun. Nebuni sunt ei, într-o lume la fel de nebună.” Dac-ar fi ştiut că eu mă consideram de-a dreptul proastă, oprind fără să am habar ce voi face după aceea...

La ieşirea din Amara, m-a pus s-o iau la stânga, pe un drum noroios, unde mi-am buşit maşina de pietre. Dându-şi seama că drumul acela se-nfundă fără să ducă la o poartă de acces spre Schit, m-a pus să întorc pe câmp. Până să zică el „Hoop! Că ne-nfundăm!”, am apucat să intru pe arătură. Şi acolo am rămas. Am încercat zadarnic să dau înapoi, roţile s-au învârtit în gol şi s-au înfundat şi mai tare, iar tot ce-am obţinut a fost să umplu parbrizul de noroi. Sublim! Îmi venea şi să plâng şi să râd. Asta chiar nu mi se-ntâmplase pân-acum: să rămân suspendată cu maşina în câmp, împreună cu un călugăr. Am vrut să cobor, deşi nu ştiu la ce ar fi ajutat. Zice: „Lasă, cobor eu!” Când l-am văzut apucând maşina din lateral, ţinând cu o mână uşa, cu cealaltă cadrul ei, într-o poziţie imposibilă de a urni maşina trăgând-o înapoi, mi-a fost clar că ori trebuia să mă pregătesc să dorm în câmp, ori să cer găzduire peste noapte la Schit, ori să plec cu vreo ocazie, dacă aveam noroc. Mă întrebam ce-ar fi spus colegii mei dacă m-ar fi văzut în situaţia aceea ridicolă, îmblănită ca o lebădă albă, la volanul maşinii înfundată-n arătură, cu un călugăr care avea pretenţia s-o urnească din loc trăgând-o cu două degete. Efortul de a încerca să o scoatem din nămol mi se părea complet inutil. Am vrut să opresc motorul, dar mi-a ordonat pe acelaşi ton pe care îmi ordonase să las soarele să-mi pătrundă în ochi: „Lasă motorul pornit, bagă marşarier şi accelerează uşor!” Nici n-am avut timp să mă mir că maşina a pornit hotărât înapoi. De multe ori mi-am dorit să fi putut vedea momentele acelea cu încetinitorul, să-mi dau seama dacă ieşisem din noroi datorită forţei lui fizice (greu de imaginat, la halul în care îşi propusese să manevreze maşina), sau datorită unei alte... forţe. Şi acum după atâţia ani, sunt convinsă că doar a mimat acţiunea. Altfel, a trebuit să-i dau dreptate când m-a certat după aceea: „Ce, te şi vedeai rămânând în câmp, companie ciorilor? Unde ţi-e credinţa? Ţi-ai agăţat trei cruci şi două icoane la maşină, dar te-ai temut că ne lasă Dumnezeu în mocirlă. Eei, lume nebună! Ce des uităm vorbele Lui: Dac-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia :Mută-te de aici acolo! Şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă . Dar noi nu putem să mutăm o maşină... ”

            Am luat-o pe alt drum, am întrebat nişte muncitori de la un service pe unde se ajunge şi, în final, am intrat pe poarta Mănăstirii. Acolo ne-a întâmpinat un îngrijitor. Călugărul mi-a spus să cobor, să mergem să vedem Biserica, aflată în construcţie, terminată la exterior, dar cu schele montate în interior. Înăuntru, se aflau câţiva muncitori. Lumea ne privea ca pe nişte ciudaţi: şi îngrijitorul, şi muncitorii de la service, şi cei din Biserică. Cred că formam un cuplu destul de straniu: călugărul cu straie negre şi barbă stufoasă la fel de neagră şi blonda cu părul până la brâu, cu haină albă, lungă de blană. Părea că toţi amuţiseră şi nu mai aveau grai, ca şi cum preocuparea lor majoră ar fi fost aceea de a-şi da răspunsul la întrebarea: „de unde aşa o combinaţie?” Călugărului nu părea să-i pese. Se mişca cu o lejeritate şi o siguranţă de invidiat, îmi arăta, explica, iar aici parcă autoritatea lui crescuse şi mai mult. Mai fâstâcită eram eu. Mi-a spus că-i place foarte mult cum se îmbină cupola cu peretele, mi-a mai dat câteva explicaţii privind aplicarea frescei, a mai cerut muncitorilor nişte detalii, apoi am ieşit afară. Între timp, îngrijitorul chemase unul dintre vieţuitorii călugări, sau poate singurul, cine ştie, de la Schit. Călugărul „meu” a întrebat de părintele Filaret, i s-a răspuns că trecuse la Domnul. S-au salutat, s-au prezentat şi astfel am aflat că venea de la Athos. Parcă nevenindu-i să creadă nici călugărului-gazdă, l-a întrebat pentru a fi sigur că înţelesese bine: „Aşadar, veniţi de la Athos? De la Sfântul Munte Athos?” „Da”, a venit răspunsul simplu, după care a adăugat „Vorbim”. Gazda şi-a mutat atunci atenţia spre mine, ca şi când s-ar fi întrebat: „Da’ lebăda asta albă cine mai e? Că, parcă, la Athos nu cresc lebede.” Am simţit nevoia atunci să mă prezint, spunând că „Eu doar l-am pescuit de pe stradă şi l-am adus”. Călugărul a râs, dându-şi seama de efortul meu stângaci de a-l scoate basma curată, de grija mea de a nu-l compromite cumva în faţa fratelui său. A râs în aşa fel încât am înţeles că pe el nu-l interesează ce cred oamenii despre el, ci ceea ce crede Dumnezeu.

          Simţind că e momentul să ne despărţim, ne-am îndreptat spre maşină şi i-am deschis portiera din spate, pentru a-şi lua bagajele. După ce şi le-a dat jos, mi-a mulţumit, m-a întrebat cum mă numesc, să se roage pentru mine şi mi-a întins mâna. Eu, o mare fâstâcită, în loc să i-o sărut, i-am strâns-o voiniceşte, aşa cum fac la Tribunal, cu clienţii. Asta a părut să-l amuze. Mi-a pus o mână pe creştet. (În seara de la Fabian, când Călugărul, înainte să iasă, mi-a pus mâna pe cap, avusesem aceeaşi senzaţie de deja-vu ca atunci când am ascultat vorbele din bilet. Nu că gestul ar fi fost ieşit din comun. Dar simţisem aceeaşi energie care nu poate fi descrisă, străpungându-mă din creştet până-n tălpi, evident fără să-mi amintesc atunci când am mai simţit asta, dar fiind sigură, cumva, că mi se mai întâmplase.)

            Apoi, pe punctul de a ne despărţi, când deja se întorsese pe jumătate, mi-a spus vorbele acelea, aparent fără legătură cu nimic din ce se întâmplase sau din ce discutasem anterior: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Şi, după o pauză: „Dragostea nu cade niciodată”! Pentru o clipă, i-am prins privirea. Şi am avut o străfulgerare de gînd. Cunoşteam privirea aceea. De unde, de unde o ştiam? Din păcate, nu mi-a dat timp să mă dumiresc. Văzându-mi ochii măriţi a mirare, s-a întors brusc şi a plecat spre chilii, cu un semn din mână.

           Aşa-mi rămăsese imaginea lui, privindu-l din spate, cu mâna dreaptă ridicată, îndepărtându-se cu paşi repezi. Lăsase un nu-ştiu-ce în urma lui şi un semn de-ntrebare.