Dimineață de luni

 

 

(În revista culturală „Leviathan”, octombrie-decembrie 2020)

Era luni dimineața și mă durea capul. La naiba! Nu mă durea niciun cap. Nu, la propriu. Asta era tâmpenia de frază pe care abia reușisem s-o aștern pe pagină după minute bune de privit în gol, așteptând râzgâiata de muză să mă gâdile la idei, ca să pot încropi o proză pe care mi-o ceruse cu insistență redactorul-șef al unei reviste. Era singurul care putea să facă asta, să mă determine să scriu la comandă, și nu pentru că mi-ar fi umplut buzunarele de bani, nici vorbă, ci pentru că, în vreo două rânduri când procedase la fel, deși nervoasă, că nu suport scrisul ăsta la comandă, reușisem să scot niște texte chiar bune, de mă miram și eu de ele. Totuși, de data aceasta, simțeam că parcă n-o să iasă nimic de soi.
În realitate, era sâmbătă - ador sâmbetele, dar nu știu cum se face că mi se îngrămădiseră toate, mai ceva ca în zi de luni. Promisesem și un articol la ziar, un reportaj de călătorie, trebuia să mă pregătesc pentru un recital, să verific o traducere, să termin o piesă de teatru pentru un concurs al cărui termen se apropia, să... Telefonul suna ca în Gara de Nord, iar eu nu mă puteam aduna la gândul că am atâtea de făcut. În concluzie, admiram pereții cu grație, străduindu-mă să mă conving că sunt scriitor. Mintea îmi colinda tot aiurea, prin fața nevăzută a lumii și mă gândeam că singurul lucru care m-ar putea liniști ar fi o revedere cu Sebi, bărbatul pe care-l întâlnisem o singură dată, la o recepție, și de care credeam că m-am îndrăgostit. Credeam prost, desigur, că eu nu mă mai puteam îndrăgosti, decretasem asta demult și așa rămăsese. La ce bun îndrăgosteala asta, când totul se transformă până la urmă în scrum?
Mă obseda sintagma rostită recent de cineva: „fotografii care nu au fost făcute niciodată”. Așa se întâmplase cu Sebi, îmi dorisem mult o fotografie cu el, eram pregătiți, având un splendid decor în spate, îmi pare că mă și luase ușor pe după mijloc, fotograful își pregătise aparatul, dar, până să apuce să facă „țac”, ceva s-a-ntâmplat, un acel ceva care se întâmplă mereu ca să strice lucrurile perfecte. Nu mai știu exact, poate venise acel cineva din familia încurcă-lume, care pică exact la țanc, în momentul cel mai nefavorabil, nevinovatul perfect, căruia nici măcar nu-i găsești motive să-i verși cafeaua în poală, să te mai răcorești. În orice caz, fotografia aceea n-a mai fost făcută, iar eu am rămas cu o mare nedumerire, dacă nu cumva o fi fost vreun semn. Nu sunt superstițioasă, dar uneori îmi pun întrebări, mai ales atunci când lucrurile par să intre pe un anumit făgaș și, ca prin minune, își schimbă traseul într-o fracțiune de secundă. Apoi, mă deranja foarte tare faptul că mă preocupă asta, în loc să-mi văd de lucrurile concrete pe care le aveam de făcut. Ce atâta zdrobeală pentru o fotografie?! Și totuși, cu cât îmi dădeam seama de absurdul frământărilor mele, cu atât mai tare mă înverșunam să cred că altfel ar fi stat lucrurile dacă fotografia aceea ar fi fost făcută. Poate ar fi fost singura dovadă, palpabilă, că n-am visat, că n-a fost vreo năzărire de-a mea, ori vreun personaj ieșit dintr-o carte, că omul era real și că nu îmi cășunase că m-am îndrăgostit de-o hologramă.
Asta mai lipsea, soneria! Care tembel o fi greșit apartamentul, ce curier sau ce mândrețe de candidat (că doar suntem în campanie electorală) îmi strică mie feng-shui-ul la ora asta? Urăsc să mă uit pe vizor, dar, întrucât nu așteptam pe nimeni, am făcut-o. Dincolo de ușă, un ins care semăna mai degrabă a martor al lui Iehova, ăștia umblă mereu puși la țol și cu zâmbetul lipit de moacă. N-aș fi zis că e un candidat, ăia circulă-n haite, să facă impresie. Deschid, fie ce (cine)-o fi!
În ușă era el, cel de demult. M-aș fi așteptat la oricine, mai degrabă la Iisus coborât de pe Cruce, dar nu la bărbatul care fugise din viața mea cu mai bine de zece ani în urmă, fără nicio explicație, fără înțeles, după ce mă înăbușise cu dragostea lui timp de trei luni și aproape jumate. Trei luni și jumătate într-o viață de om nu înseamnă nimic, dar sunt trăiri ce nu pot fi măsurate cu cronometrul, se manifestă în afara timpului așa cum îl definim de obicei. Trei luni în care nu era zi să nu mă încredințeze de nenumărate ori de dragostea lui. Toate acele cuvinte frumoase fuseseră luate pe făraș și azvârlite în tomberonul sentimentelor printr-un mesaj aproape ermetic, din care reieșea doar atât: că s-a terminat. De ce - nu putusem afla niciodată. Ani de zile mă învârtisem în jurul aceleiași banale întrebări, care mă aruncase într-un hău, în timp ce viața trecea pe lângă mine, iar anii cei mai frumoși îi petrecusem fără să conștientizez multe lucruri, ratându-mi tinerețea, poate și ocaziile, prieteniile, iubirile ce ar fi putut să fie, trăind într-un automatism enervant. Până ce mă obișnuisem, aproape uitasem și ieșisem din cercul vicios al aceleiași întrebări rămase fără răspuns. Ce căuta el, acum, în ușa mea?
Nu știu cum m-am dat la o parte, cum s-a strecurat pe lângă mine, m-am trezit deodată cu el în mijlocul sufrageriei. Nu spuneam nimic, nu reacționam în niciun fel, îmi era indiferent dacă se așază sau rămâne în picioare, dacă pleacă așa cum a venit ori dacă-i pică tavanul în cap. Acum nu mă mai interesa „de ce”. Răspunsul de care atunci avusesem atâta nevoie, acum îmi era la fel de indiferent ca orice altă banalitate pe care aș fi aflat-o de pe canalele de știri.
Vorbea. Dar nu auzeam ce spune, îi vedeam buzele mișcându-se, mimica ce se voia caldă, parcă cerșea un soi de înțelegere, dar eu nu mai puteam oferi nimic, nici măcar o aparență politicoasă, întrucât oferisem totul cu ani în urmă. Un tot ce s-a dovedit inutil, fusese și o mică lecție din care pricepusem că niciodată nu trebuie să dai totul nimănui, că poate asta e principala greșală. Nu înțelegeam ce spune, mă teleportasem în trecutul acelei toamne aurii când îl cunoscusem și crezusem că l-am apucat pe Dumnezeu nu de un picior, ci de amândouă. Îmi aminteam vorbele, gesturile, atât de calde, până la sufocare, apoi răceala de gheață din care nu mai voise să iasă, oricât aș fi insistat, retrăiam acele momente cu tot bagajul lor de fericire, urmată de prăbușirea în hău. Acum, mă apucase un soi de greață, o stare fizică, până la vomă. Mi-ar fi plăcut să vomit pe el, dar bruma de decență care nu mă părăsește nici măcar atunci când s-ar impune mă împiedica să fac asta. Eram toată o scârbă, nu atât la adresa lui, el nu mai conta, cât mai ales la adresa mea. Pe cine iubisem, cui îi scrisesem atâtea poezii, cum putusem să fiu atât de idioată încât să pun restul oamenilor și întâmplărilor pe plan secundar, cine era străinul acesta pentru care m-aș fi dus ca tembela aia de Ana lui Manole să mă zidească? Într-un fel mă zidise, mă zidise în mine, într-o iluzie, până la urmă într-un mare nimic. Voiam să strig „ieși afară din casa mea!”, dar nici voce nu mai aveam, să-i sparg vreo două vaze în cap, dar nici asta nu eram în stare, totul se petrecea doar în minte, de parcă m-aș fi decorporalizat. „Fotografii ce nu au fost făcute niciodată...”
La un moment dat, am revenit la realitate, începusem să aud frânturi de cuvinte, apoi chiar fraze întregi. Îmi adusese niște frunze îngălbenite (ținuse minte cât îmi plac), umil semn al toamnei, pe care mi le-a întins, apoi le-a retras, văzând că nu reacționez. Continua să vorbească, pesemne-mi dădea o atât de târzie și inutilă explicație, iar eu auzeam din ce în ce mai bine: „Sper că acum ai înțeles. Și aș vrea să mai știi că în tot acest timp te-am iubit.” La faza asta n-am mai rezistat, am deversat fix pe pantofii lui lucioși, în care îți puteai face mustața. Și am simțit că dau afară tot veninul care stătuse în mine în stare latentă. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, m-am simțit un om liber cu adevărat, liber să vomite în casa lui, ori pe pantofii cui poftește; îmi imaginam cât de mult trebuie să-i fi deranjat pedanteria lui dusă la extrem și asta îmi producea o bucurie imensă. Nu mai știu cum a plecat, probabil scârbit, dar nu mai conta, plătisem prea scump prețul acestei libertăți și mi se rupea de sensibilitățile lui.
Din ziua aceea, viața mea s-a schimbat în bine.

Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 10 septembrie 2020

Textul l-am scris la sugestia unui prieten care mi-a propus propozițiile de început și de final.

Fotograful lui Dumnezeu

 

În memoria Poetului Lucian Mănăilescu

 

 

Alerg, toată ziua, să-l fotografiez pe Dumnezeu.

Așa mi-ai spus și nu mai știu de era vară sau iarnă

tu n-aveai timp, aveai de alergat,

te mai opreai în loc doar pentru a-ți pune amprenta

pe inimile prietenilor, să le mai dedici câte-o poezie:

mie mi-a picat „Păpușa de cârpă”;

hoinăreai prin parcuri, printre lebede, crengi și pisici,

pe Dumnezeu îl aflai în tot ce îți ieșea înainte,

uneori și în oameni,

cred că era același Dumnezeu de care spuneai

că locuia la marginea satului,

dar tu îl căutai peste tot,

în parcuri, în versuri, dar – uneori – pe patul de spital,

ori în nopțile de singurătate,

singurătatea durerii care e numai a ta,

care nu se poate împărți cu nimeni.

Te trăgeai de șireturi cu moartea,

de parcă fuseserăți colegi de bancă,

împărțeați jucăriile: Ia tu coasa, i-ai spus,

eu rămân cu versul și cu prietenii.

Gata cu joaca! S-a făcut noapte,

„Și șuierul inimii cade - hârști! - într-o parte” *

 

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 04 noiembrie 2020

* Ultimul vers: din poezia „Departele” de Lucian Mănăilescu (volumul „Amurg în șoaptă”, 2019)

Câștigătorii Concursului Naţional de Creație și Interpretare a Piesei de Teatru într-un Act „MIHAIL SORBUL” - 2020

 

 Comunicat de presă

Câștigătorii Concursului Naţional de Creație și Interpretare a Piesei de Teatru într-un Act „MIHAIL SORBUL” -ediția a XXVII-a, 30 octombrie – 1 noiembrie 2020, Botoșani.

Secțiunea CREAȚIE

1. IVĂNOIU ALEXANDRU
2. DĂNILĂ FLORENTINA LOREDANA
3. IONESCU DORIN EUGEN
4. BERNEVIC HORONCEANU TINCUȚA
5. HARABAGIU GABRIELA
6. ORBAN IULIU
7. NEGULICI EDITH

„Ostrov cultural” la Radio Vocativ

 

În fiecare marți, de la ora 19, la Radio Vocativ (on-line) 

Link-uri de ascultare înregistrări:

Ostrov Cultural - 3 noiembrie 2020 

 

Literatura, o regină la Dunăre

 

Nu-i prima dată când merg la Biblioteca Județeană „Alexandru Odobescu” din Călărași, dar e prima oară când m-am aflat la un eveniment cultural în noul sediu, foarte aproape de Brațul Borcea, nou însemnând construit de la zero, o clădire multifuncțională, cu toate dotările necesare, cu un design absolut superb, pe care inginerul constructor a realizat-o așa cum au vrut doamnele bibliotecare, după cum mărturisea managerul bibliotecii, doamna Marinela Enciu.
Azi, 30 octombrie 2020, a fost ziua bibliotecii și, totodată, sărbătoarea împlinirii unui an de la inaugurare. Dar ori de câte ori am fost, fie și în sediile vechi, improvizate, am simțit cum cartea este onorată la maximum prin sufletul depus de echipa destoinică din care mai amintesc pe devotatele Lavinia Popescu și Simona Calciu. Iată, așadar, și explicația titlului: la Călărași, literatura este tratată ca o regină. Totul este civilizat, cu gust, elegant și pus în slujba cărții în special, și al culturii, în general, așa cum trebuie să fie într-o insituție culturală. Și nu doar atât: respectul față de carte și scriitor este dovedit și cu ocazia concursului de proză care poartă numele patronului spiritual al bibliotecii, unde premiile sunt substanțiale, iar nu simbolice, cum, din păcate, se întâmplă de obicei.
Astăzi, au fost premiați câștigătorii concursului, printre care cu onoare m-am aflat (locul I), alături de doamna Liliana Toma din Brăila (locul al II-lea) și tânărul Andrei Gabriel Cârlan, tot din Brăila. Au fost, de asemenea, oferite cărți și diplome de onoare colaboratorilor bibliotecii, cititorilor și voluntarilor aflați în număr mare, a fost prezentat un film despre biblioteca din Călărași și a fost vernisată o expoziție interesantă de artă (tablouri realizate din fir de cupru suflat cu aur) a domnului Ilie Șerb. Nu în ultimul rând, gazdele și-au răsfățat invitații cu bunătăți, între care și un tort imens cu fotografia noului sediu.
La intrare, se afla caravana „Humanitas” de unde se puteau achiziționa cărți la preț promoțional. Mi-am luat „Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina, o carte despre care am tot citit recenzii laudative și pe care abia aștept s-o citesc.
Presa a fost bine reprezentată de reporteri și ziariști, printre care o cunoștință mai veche, doamna Georgiana Șerban, dar și domnul Radu Emanuel, acesta în fuga calului, că doar jurnaliștilor nu le stau niciodată picioarele. Poate le-or sta măcar pețitorii, cum e vorba.
Felicitări tuturor truditorilor la eveniment și celor care l-au mediatizat!
Ca un simbol al păcii și bucuriei, un porumbel picotea obosit dincolo de geamul pavilionului solar, o încăpere deosebit de primitoare, unde s-au schimbat impresii și s-a cântat „Mulți ani trăiască”. Mulți ani trăiască!

 

Florentina Loredana DALIAN                                    

Slobozia, 30 octombrie 2020

 

 

DARPAN - Poetry Festival Award 2020

 Pentru poezia „Ora stingerii”/ „Lights out” din volumul „Domnișoara Nimeni”

(traducerea Horia Cocoș)

 

Iubiri de taină

          Zice poetul neamului - și proastă-am fost că l-am crezut! - „Iubind în taină, am păstrat tăcere,/ Crezând că astfel o să-ți placă ție.” Sanchi, domnule Eminescu, și eu am crezut la fel, dar nu i-a plăcut la niciunul, să știi!

          Iubirile mele au fost multe și sărite de pe șine, dar iubiții aferenți nu s-au ridicat la înălțimea nici măcar a traverselor de cale ferată. Nu, n-au fost din acelea care se lasă cu gesturi kareniene, nici cu zidiri meșter-manoliene, nu.

          La capitolul îndrăgosteli fără sorți de izbândă, am fost precoce și profesionistă. Prima dată m-am îndrăgostit de mamoșul care a asistat-o pe maică-mea la naștere. Când ea voia să mă expulzeze la termen, ăla mă tot împingea de cap, înapoi, în văgăuna mamii mele, zicând să mai aștept, că el n-a terminat nu știu ce carte pasionantă la care citea. Cu dreapta ținea cartea, cu stânga mă tot trimitea înapoi la origini. Tipul mi s-a părut interesant și intelectual, dar mi-a trecut repede oful de el, că insensibilul balului m-a luat de tălpi și m-a așezat cu capul în jos, trăgându-mi una la fund, să respir, că, de cât mă împinsese, mi se oprise și aerul în gât (Ori o fi fost de la îndrăgosteală?). Așa că n-am mai vrut să aud de așa specie violentă.

          Al doilea iubit l-am avut la grupa mică de la grădiniță. El era grupa mare, ne întâlneam la groapa cu nisip și, după terminarea pauzei, țuști! după el. Prima dată, m-a căutat biata mea educatoare în toate șanțurile, până i-a venit ideea să caute și în celelalte clase. După aia, se obișnuise: știa sigur de unde mă ia. „Iubitul” meu era poreclit Lupișor, fiindcă era rău cu ceilalți copii. Mie, în schimb, îmi acorda o atenție specială. O singură dată m-a avariat, eu prinzându-mi deștul inelar de la dreapta în balamaua balansoarului, dar n-aș putea da vina pe el, că mi l-am băgat singură unde nu trebuie, e drept că îmboldită de el: „N-ai curaj, n-ai curaj!”. Păi, la cât eram de îndrăgostită, trebuia să-i dovedesc seriozitatea amorului meu, nemărturisit, de altfel. Că mi-a picat unghia și am un semn și acum, după niște zeci de ani, aia nu se pune. Poate l-aș mai fi iubit și acum, dar viața ne-a despărțit, că eu a trebuit să plec din satul acela, urmând să merg în altul, la școală.

          Când aveam vreo cinci ani jumate, îmi cășunase pe Vasile, profesor de matematică, coleg cu mătușa mea, care mă mai lua uneori la școală. Așa cum fugeam în pauze cu Lupișor la clasa lui de la grădiniță, tot așa fugeam cu Vasile la clasele unde avea ore. Vai de orele lui! Ba îl chemam să-mi deseneze o lebădă (va să zică învățam cifra doi), ba o altă arătare, îmi tot găseam motive să-l pun să-mi acorde numai mie atenție, până când a aflat directorul că Vasile transformase orele de matematică în ore de desen, nici măcar tehnic. Așa că viața iar îmi fuse potrivnică, dar stau și cuget că, dacă toți profii mei de mate ar fi fost frumoși ca Vasile, eu aș fi ajuns vreun Grigore Gheba sau Traian Lalescu, varianta feminină, fără mustăți. Eh, n-a fost să fie!

          În clasa a doua, făcusem o pasiune (pe care o credeam bine ascunsă) pentru Nicușor, dar, când învățătoarea m-a distribuit în Albă ca Zăpada, iar pe el în prinț, colegii au început să șușotească și să ne scoată vorbe. Ca să le închid gura ălora, fiindcă nu-mi convenea să joace ei ping-pong cu sentimentele mele, mi-am tras aere de primadonă, m-am bosumflat, m-am tăvălit, am orăcăit, cerând imperativ învățătoarei să pună alt prinț. Așa că l-a mutat pe Nicușor în rolul vânătorului și mi l-a dat prinț pe Cristi. Astfel, Cristi s-a ales cu un blazon nesperat și nemeritat, iar eu m-am ales cu o sperietură zdravănă când vânătorul, în scena în care trebuia să-mi dea drumul în pădure, salvându-mă de la moarte, cum bine zice povestea, mi-a șoptit printre dinți: „Ce-ar fi, acum, să-ți scot inima și s-o duc pe tavă mamei vitrege?” Săracă inima me! Numai vitregii!

          Într-a șaptea, mă îndrăgostisem lulea de Horia, un brunet cu părul creț și dinții rânjiți, de care acum nu m-aș îndrăgosti, nici dacă m-ar ruga nevastă-sa. Dar te pui cu dragostea asta oarbă?! Mă învârteam cam fără rost pe lângă el, nelăsându-l să priceapă nimic, în timp ce el se învârtea cu rost în jurul vară-mii, care măcar știa să dea de înțeles când era ceva de dat. Gata să-mi dau viața și pentru ăsta, mai ceva decât pentru Lupișor, cu inelarul meu strecurat în balamaua balansoarului. De oful lui Horia, am trecut un braț al Dunării pe o saltea gata să-și dea duhul, de dezumflată ce era, eu, care tremuram de frica apei și într-un lac nu mai adânc de 1,50 metri. Nu mi-am dat viața, dar am plătit cu sandalele și alte vreo două efecte, care căzuseră pe rând în apele furioase ale fluviului, fără șanse de a fi recuperate. Ca și mine!

          Cel mai nașpa a fost când, deja sărită bine de adolescență, m-am îndrăgostit de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, pluteam ca un fulg pe aripile vântului, ce mai! Când am realizat că ăla era de mult oale și ulcelușe, l-am bocit o săptămână, de nu știa nimeni ce am și ce să-mi mai facă. M-au dus la doctori, la babe, la popi, până când am țipat și le-am zis să mă lase să-mi trăiesc în liniște drama, băgându-i în ceață mai ceva decât erau. Auuu, veața mea!

          Eh, au mai fost d-astea, multe, mărunte, zbanghii, căpiate... De amorurile de maturitate nu pomenesc, că măcar pentru alea de copilărie/ adolescență, aveam o scuză. În schimb, un lucru am înțeles, după atâtea drăgosteli nemărturisite: că nu e bine, frate, să le ții pentru tine. Cât ai fi tu de Ileană Cosânzeană, în cazurile astea, Făt Frumos ori nu știe, ori nu pricepe, ori se face, ori se însoară cu Muma Pădurii. Trebuie să spui! Clar, concis, cu subiect și predicat, cu virgulele puse unde trebuie și cratimele așișderea. Mă rog, dacă e doar în vorbire, se poate și fără cratime și virgule, că oricum nu se mai poartă, iar în ce privește subiectul, se poate și cu el subînțeles (Te iubesc, cum ar veni). Bun!

          Și când credeam că mi-am învățat și eu lecția, când mi-am exersat abilitățile declarative de m-a durut în gât, când am învățat să-mi flutur genele până le-am transformat în evantaie, să-mi legăn șoldurile cu mișcare de pendul, să aia, să ailaltă, mi-am luat-o iar în freza sentimentală de nu m-am văzut. Prima victimă peste care mi-am prăvălit efuziunile și declarațiile și toate alea, s-a speriat așa de tare și a dispărut cu așa o viteză, de-am crezut că s-a evaporat. Norocul lui, că, dacă rămânea și mă enerva la neuroni cu refuzul, i-aș fi cântat acum pe versuri de Bacovia: „Dormea întors amorul meu de plumb...”

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 19, 22 februarie 2020

(Text selectat de editura „Siono” pentru volumul colectiv cu tema „iubirea”)