Zice poetul neamului - și proastă-am fost că l-am crezut! - „Iubind în taină, am păstrat tăcere,/ Crezând că astfel o să-ți placă ție.” Sanchi, domnule Eminescu, și eu am crezut la fel, dar nu i-a plăcut la niciunul, să știi!
Iubirile mele au fost multe și sărite de pe șine, dar iubiții aferenți nu s-au ridicat la înălțimea nici măcar a traverselor de cale ferată. Nu, n-au fost din acelea care se lasă cu gesturi kareniene, nici cu zidiri meșter-manoliene, nu.
La capitolul îndrăgosteli fără sorți de izbândă, am fost precoce și profesionistă. Prima dată m-am îndrăgostit de mamoșul care a asistat-o pe maică-mea la naștere. Când ea voia să mă expulzeze la termen, ăla mă tot împingea de cap, înapoi, în văgăuna mamii mele, zicând să mai aștept, că el n-a terminat nu știu ce carte pasionantă la care citea. Cu dreapta ținea cartea, cu stânga mă tot trimitea înapoi la origini. Tipul mi s-a părut interesant și intelectual, dar mi-a trecut repede oful de el, că insensibilul balului m-a luat de tălpi și m-a așezat cu capul în jos, trăgându-mi una la fund, să respir, că, de cât mă împinsese, mi se oprise și aerul în gât (Ori o fi fost de la îndrăgosteală?). Așa că n-am mai vrut să aud de așa specie violentă.
Al doilea iubit l-am avut la grupa mică de la grădiniță. El era grupa mare, ne întâlneam la groapa cu nisip și, după terminarea pauzei, țuști! după el. Prima dată, m-a căutat biata mea educatoare în toate șanțurile, până i-a venit ideea să caute și în celelalte clase. După aia, se obișnuise: știa sigur de unde mă ia. „Iubitul” meu era poreclit Lupișor, fiindcă era rău cu ceilalți copii. Mie, în schimb, îmi acorda o atenție specială. O singură dată m-a avariat, eu prinzându-mi deștul inelar de la dreapta în balamaua balansoarului, dar n-aș putea da vina pe el, că mi l-am băgat singură unde nu trebuie, e drept că îmboldită de el: „N-ai curaj, n-ai curaj!”. Păi, la cât eram de îndrăgostită, trebuia să-i dovedesc seriozitatea amorului meu, nemărturisit, de altfel. Că mi-a picat unghia și am un semn și acum, după niște zeci de ani, aia nu se pune. Poate l-aș mai fi iubit și acum, dar viața ne-a despărțit, că eu a trebuit să plec din satul acela, urmând să merg în altul, la școală.
Când aveam vreo cinci ani jumate, îmi cășunase pe Vasile, profesor de matematică, coleg cu mătușa mea, care mă mai lua uneori la școală. Așa cum fugeam în pauze cu Lupișor la clasa lui de la grădiniță, tot așa fugeam cu Vasile la clasele unde avea ore. Vai de orele lui! Ba îl chemam să-mi deseneze o lebădă (va să zică învățam cifra doi), ba o altă arătare, îmi tot găseam motive să-l pun să-mi acorde numai mie atenție, până când a aflat directorul că Vasile transformase orele de matematică în ore de desen, nici măcar tehnic. Așa că viața iar îmi fuse potrivnică, dar stau și cuget că, dacă toți profii mei de mate ar fi fost frumoși ca Vasile, eu aș fi ajuns vreun Grigore Gheba sau Traian Lalescu, varianta feminină, fără mustăți. Eh, n-a fost să fie!
În clasa a doua, făcusem o pasiune (pe care o credeam bine ascunsă) pentru Nicușor, dar, când învățătoarea m-a distribuit în Albă ca Zăpada, iar pe el în prinț, colegii au început să șușotească și să ne scoată vorbe. Ca să le închid gura ălora, fiindcă nu-mi convenea să joace ei ping-pong cu sentimentele mele, mi-am tras aere de primadonă, m-am bosumflat, m-am tăvălit, am orăcăit, cerând imperativ învățătoarei să pună alt prinț. Așa că l-a mutat pe Nicușor în rolul vânătorului și mi l-a dat prinț pe Cristi. Astfel, Cristi s-a ales cu un blazon nesperat și nemeritat, iar eu m-am ales cu o sperietură zdravănă când vânătorul, în scena în care trebuia să-mi dea drumul în pădure, salvându-mă de la moarte, cum bine zice povestea, mi-a șoptit printre dinți: „Ce-ar fi, acum, să-ți scot inima și s-o duc pe tavă mamei vitrege?” Săracă inima me! Numai vitregii!
Într-a șaptea, mă îndrăgostisem lulea de Horia, un brunet cu părul creț și dinții rânjiți, de care acum nu m-aș îndrăgosti, nici dacă m-ar ruga nevastă-sa. Dar te pui cu dragostea asta oarbă?! Mă învârteam cam fără rost pe lângă el, nelăsându-l să priceapă nimic, în timp ce el se învârtea cu rost în jurul vară-mii, care măcar știa să dea de înțeles când era ceva de dat. Gata să-mi dau viața și pentru ăsta, mai ceva decât pentru Lupișor, cu inelarul meu strecurat în balamaua balansoarului. De oful lui Horia, am trecut un braț al Dunării pe o saltea gata să-și dea duhul, de dezumflată ce era, eu, care tremuram de frica apei și într-un lac nu mai adânc de 1,50 metri. Nu mi-am dat viața, dar am plătit cu sandalele și alte vreo două efecte, care căzuseră pe rând în apele furioase ale fluviului, fără șanse de a fi recuperate. Ca și mine!
Cel mai nașpa a fost când, deja sărită bine de adolescență, m-am îndrăgostit de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, pluteam ca un fulg pe aripile vântului, ce mai! Când am realizat că ăla era de mult oale și ulcelușe, l-am bocit o săptămână, de nu știa nimeni ce am și ce să-mi mai facă. M-au dus la doctori, la babe, la popi, până când am țipat și le-am zis să mă lase să-mi trăiesc în liniște drama, băgându-i în ceață mai ceva decât erau. Auuu, veața mea!
Eh, au mai fost d-astea, multe, mărunte, zbanghii, căpiate... De amorurile de maturitate nu pomenesc, că măcar pentru alea de copilărie/ adolescență, aveam o scuză. În schimb, un lucru am înțeles, după atâtea drăgosteli nemărturisite: că nu e bine, frate, să le ții pentru tine. Cât ai fi tu de Ileană Cosânzeană, în cazurile astea, Făt Frumos ori nu știe, ori nu pricepe, ori se face, ori se însoară cu Muma Pădurii. Trebuie să spui! Clar, concis, cu subiect și predicat, cu virgulele puse unde trebuie și cratimele așișderea. Mă rog, dacă e doar în vorbire, se poate și fără cratime și virgule, că oricum nu se mai poartă, iar în ce privește subiectul, se poate și cu el subînțeles (Te iubesc, cum ar veni). Bun!
Și când credeam că mi-am învățat și eu lecția, când mi-am exersat abilitățile declarative de m-a durut în gât, când am învățat să-mi flutur genele până le-am transformat în evantaie, să-mi legăn șoldurile cu mișcare de pendul, să aia, să ailaltă, mi-am luat-o iar în freza sentimentală de nu m-am văzut. Prima victimă peste care mi-am prăvălit efuziunile și declarațiile și toate alea, s-a speriat așa de tare și a dispărut cu așa o viteză, de-am crezut că s-a evaporat. Norocul lui, că, dacă rămânea și mă enerva la neuroni cu refuzul, i-aș fi cântat acum pe versuri de Bacovia: „Dormea întors amorul meu de plumb...”
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 19, 22 februarie 2020
(Text selectat de editura „Siono” pentru volumul colectiv cu tema „iubirea”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu