Acesta este titlul incitant ales chiar de autor,
scriitorul Gala Galaction (pr. Grigore Pișculescu), colecției de scrisori inedite
publicate de Editura „Muzeul Literaturii Române”, cu o prefață de Marius
Mazilu. Doar am lăsat cartea din mână și notez câteva impresii la cald. Nu e
cronică, habar n-am cum se face și nici nu mă interesează. Dar mi-aș dori să
fie un imbold pentru cititori, măcar și pentru aleasa frumusețe a stilului
epistolar, cu atât mai mult cu cât ea înfățișează pe tânărul student, pe
atunci, abia trecut de vârsta de 20 de ani.
Cartea cuprinde
2 părți: scrisorile lui Gala Galaction către Zoe Dimitriu-Marcoci, pe atunci
soră la Mănăstirea Agapia, cea care, la 17 aprilie 1903, avea să-i devină soție
și scrisorile aceluiași (semnate Gr. Pișculescu) către doamna dr. Olga
Sacara-Tulbure, o prietenă comună, locuind la Techirghiol. Tânărul student bucureștean
pare frământat sufletește o vreme, cu sufletul divizat, împărțindu-se, cu
generozitate - epistolar numai! - între Agapia și Techirghiol. Chiar dacă
apropierea e vădit mai mare față de sora Zoe - „dragă surioară”, cealaltă
rămânând mereu (poate și datorită respectului cuvenit unei persoane mai în
vârstă) „mult stimată Doamnă”. Citind cele aproape 300 de pagini, am avut
impresia că, dacă ar fi putut, ar fi ales o combinație între cele două: de la
una, ascuțimea spiritului și rafinamentul intelectual (Olga), de la cealaltă - tinerețea
și neprihănirea (Zoe). Totuși, când își dă seama că apele s-au tulburat, ia
taurul de coarne cavalerește, limpezind lucrurile, nu fără oarecari păreri de
rău pentru suferința provocată doctoriței, păreri de rău la care aderă chiar și
sora Zoe, la curent cu frământările studentului Pișculescu. E impresionantă
noblețea sufletească, de simțire, gândire și acțiune a celor trei protagoniști,
într-o situație în care oamenii banali și lipsiți de o elementară educație ar
cădea în cea mai neagră mocirlă. Odată lucrurile lămurite, lumea-și reia cursul
ei firesc. Tânărul alege lucid, nu știu dacă neapărat ceea ce-i era mai drag,
dar în mod cert ceea ce-i era mai de folos ca viitor preot. Cei doi se
căsătoresc, după o corespondență și o așteptare dureroasă de cinci ani,
întreruptă de scurte perioade în care se întâlnesc, iar Olga Sacara le devine
nașă de cununie.
Mai jos, două fragmente care impresionează
prin lirismul lor, anunțând pe sensibilul prozator de mai târziu:
Gala
Galaction către Zoe Dimitriu-Marcoci:
„13 iulie 1902. Aleele de tei curgeau goale,
lungi și drepte. Dimineața era aurie și curată. Și, în calmul ei, sufletul meu
te-a chemat și te-a iubit, cu toată tăria dureroasă a acestei nouă despărțiri
prin care trecurăm și sub nesfârșitul văl de rugăciune, pe care sufletul meu
i-L desfășură Celui Prea Înalt, peste a tot ce-mi ești, peste a tot ce-ți
sânt... Mi-am adus aminte de revenirea mea în București, cea de acum 4 ani: ca
și azi, ziua în care am ieșit la șosea (a doua zi de revenire) era sâmbătă. Dar,
vezi, ce suprapunere, astăzi e 13 iulie, ziua aniversară a întâlnirei noastre
pe cărarea vieței! Vor fi patru ani, astăzi, spre seară, de când născurăm unul
pentru altul. Ah! toate aceste gânduri se țes, atât de des și de complicat, în
sufletu-mi, încât nu mai pot alege în vorbe anume noianul de binecuvântări ce
viază în mine, numelui lui Dumnezeu, dulcea și îndurerata mea iubire, farmecul
subtil al amintirei și durerea ceasului de azi...” (pg. 212, Arhiva MNLR,
nr. inventar 17007)
Gala Galaction către Olga
Sacara-Tulbure:
„26 mai 1901. ... Din colivia Podului, Dunărea
mi-a năzărit vastă și pustie, iar dupe mlaștinele Borcei, am intrat în Bărăgan.
Ploua. Sub oblicitatea ploaiei, ierburile se plecau până-n pământ, numărând
precipitat, din vârfuri, izbitura stropilor. Șanțurile se făceau rame de
oglinzi orbite. Oglinzile sufletului meu vedeau însă limpede: o lumină de ideal
asfințit visa crizanteme și lalele de-a lungul nesfârșirei lor... O, da,
această zi de 24 mai fu splendidă între splendidele ei surori. „În ora
înfățișărei mele înaintea Lui, aș vrea să fii lângă mine...” Iată un
mărgăritar, prea scumpă Doamnă, pe care mi l-ați dăruit pe malul mărei în
această zi. Am avut aerul că nu-l prea înțeleg, luându-mă dupe zborul unei
glume, însă e cel mai nobil dar cu care ați fi putut răspunde vasalităței mele
de simțire, de artă și de filosofie. (...) Permiteți-mi să țiu minte și să
păstrez de-a pururi acest dar neprețuit... (...) În zorii lui 24 iulie 1898,
duceam spre București, pe deasupra unui lanț, format din ploaia din ajun,
numele și icoana Dv., ca și astă-seară, 24 mai 1901! Ce potrivire adâncă! Sunt
de atunci trei ani fără două luni...”(pg. 260, arhiva MNLR, nr. inventar
12351).
Cam atât.
O carte care te ajută dacă vrei să te refugiezi din grosolănia acestei lumi.
Chiar dacă e mai rău atunci când dai din nou cu ochii de ea. Aud că la Primăria
Capitalei a câștigat o țățică. Asta mă întristează. Mi-ar fi plăcut să fie o
femeie, nici n-ar fi contat din partea cărui partid, dar tare mi-aș fi dorit să
fie o Doamnă. O Doamnă cum erau cele de altădată. Mai sunt și azi, ce-i drept
mai rar, dar nu prea dai de ele în politică. Poate pentru că o veritabilă Doamnă
nu are ce căuta în politică, așa cum nu are ce căuta în locuri rău famate. Asta
e, mergem înainte...
Slobozia, 05 iunie 2016
