Am văzut pe fereastră

Autor: ADINA-EMILIA-NICOLETA NEAGU

Premiul III (ex-aequo) la concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

A venit dimineata, trebuie sa ma trezesc. E cam intuneric, dar trebuie sa fiu o fetita curajoasa.Trebuie sa aprind lumanarea, sa o imbrac pe Maria pentru scoala, si sa mergem. Cred ca mama a plecat deja in sat, sa munceasca cu ziua la unul dintre oamenii bogati, care au nevoie de ajutor la treburile gospodaresti. Oare asa trebuie sa fie? Toate mamele trebuie sa munceasca din greu ca sa-si poata hrani copiii?

 E cam frig aici. Am uitat... mereu e frig... In casa noastra, camaruta mica de la marginea satului, nu e caldura aproape niciodata, doar caldura sufleteasca a unei mame inconjurata de copii. O lacrima pe unul din chipurile de inger, si sangele imi navaleste in obraji. Nu suport asta, atat ma doare sufletul cand ii vad tristi...  As face orice, doar sa le pot aduce o farama de bucurie in copilaria plina de greutati.

As vrea atat de mult sa o ajut pe mama, fiinta blanda lovita de un destin crunt... Dar cand am pus mainile mele mici si albe pe obrajii ei batuti de vant, pe ochii ei incercanati... am simtit durere. O durere launtrica sfasietoare, o tristete in acea privire atenta, o lacrima... Am vazut picaturile fierbinti, navalind pe chipul ei obosit. Este din cauza noastra, am ranit-o sau am suparat-o? Nu mi-as ierta niciodata daca eu as fi motivul tristetii ei. Patru copii, singuri intr-o dimineata geroasa de decembrie... Micuta Maria,copila din clasa I, tremura in fata usii, pe sub care intra vantul. Eu sunt cea mai mare, am 10 ani, Mihai este urmatorul, avand 9 ani si doi ochi negri... Petru este bebelusul, copilul lovit de soarta, nascut in prag de iarna..

Dar Maria, o, angelica Maria... Geaca ei peticita si mica nu ii mai tine de cald, ca in anii trecuti. Mi-o imaginez purtand ghetute rosii si palton, ca fetitele de boieri din povesti, parul ei, aur pur incadrat de ochi albastri ca cerul, iesind de sub o caciula de blana, mainile ei subtiri si firave, ca de portelan, purtand manusi groase, care sa-i tina de cald. Frumusetea ei este atat de... nevinovata. Chipul ei emana lumina, ochii ei cauta afectiune. Nu-mi pot opri un suspin.

Nu le pot oferi nimic, doar iubire. De ce noi, de ce trebuie sa traim diferit fata de ceilalti, ce am facut asa de rau? Petru doarme in patucul lui. Imi aduce aminte de povestea pruncului Iisus, Copilul Sfant nascut in iesle. Nu are nici macar un an, dar ochii lui au vazut atat de multe, incat acum par a exprima intelegere. Seamana cu Maria la trasaturi, ma incanta fetisoara sa adormita. E ora 6, trebuie sa plecam daca vrem sa ajungem la timp la scoala. Micuta cladire din caramida se afla la 10 km de satul nostru, iar drumul e anevoios, pe carari de munte. Iesim din casa, lasandu-l pe Petru in grija unei batrane din vecinatate, care, din mila pentru noi, are grija de el cat timp suntem la scoala.

Peisajul este mirific... Neaua continua sa cada, fulgi mari si grei transforma privelistea intr-una de poveste. Dar nu ne putem bucura de ea, trebuie sa ajungem la scoala. Imi place scoala, locul unde toti suntem egali, unde pentru cateva ore pe zi, intr-o camera primitoare, visele par a prinde contur. Doamna invatatoare ne intampina in prag, ma ajuta pe mine si pe fratii mei sa ne curatam de zapada si ne ofera mere. Ea este a doua mama, parintele de suflet.Ea reprezinta pentru mine persoana pe care o admir cel mai mult, dupa mama. Chip de inger, suflet pe masura, isi deschide inima pentru noi toti. Grijile dispar de pe umerii mei mici... pentru 4 ore. Doamna ma intreaba de bebelus, de biata mama, de casa. Este atat de frumoasa, de blanda, m-a ajutat si ma ajuta mereu in toate problemele mele de copil.

Mi-a adus aminte fara sa vrea... evita de obicei acest subiect, dar nu si-a dat seama de data asta. Nu m-am putut stapani, dar nu am vrut sa o intristez cu plansul meu, mi-am ascuns lacrimile, mi-am ascuns faţa in cartea de povesti. A pomenit de el, de ingerul plecat... Printul meu din basme, eroul copilariei mele, tata... a plecat de langa noi... A trecut in nefiinta acum un an,dar nu m-am impacat inca cu asta. Nu eu... dar ceilalti nu meritau, nu meritau sa se afunde si mai rau in saracie... Si vine iar acea perioada din an, in care ne simtim mai singuri si mai deznadajduiti... Sarbatorile de iarna..

Trebuie sa recunosc. Nu stiu cum e, nu am avut parte de nici un Craciun adevarat. Toata viata mea a constat in ingrijirea celor mici, suferinta, nenorociri abatute asupra noastra, invatatura grea, caci nu ma pot descurca singura. Atat de multe... si totusi Craciunul nu se regaseste printre ele. Nu ne permitem, simplul gand de a avea o masa de Craciun, cadouri... un brad. Doamne, ce frumos poate fi ! Noi meritam, am fost cuminti, dar nu avem de unde... Mai sunt trei zile. In fiecare seara, dupa ce fiecare copilas si-a terminat temele, a citit, si si-au spus rugaciunea, mama incepe povestile. Intrebarile ingerilor nu mai contenesc,viseaza cu ochii deschisi la muntele de cadouri, la fructe si dulciuri, la lumini si stelute intr-un brad adevarat. Eu nu pot asculta, ma intristeaza mult prea tare... realitatea este ca o sabie ce ma impunge, atunci cand incerc sa visez. Privesc pe fereastra fulgii, dansatori maiestuosi pe aripile vantului. Oare voi vedea vreodata un batran, cu sacul in spate, care sa vina la noi, asa cum scrie in cartea cu pagini aurite?

Nu este corect, este atat de trist, de dur pentru propriile noastre suflete chinuite. Aceeasi intrebare ma macina, nu imi da pace : Cu ce scop, de ce, de ce trebuie sa fie asa? Mama ne-a invatat ca speranta e totul, dar atunci cand speranta dispare... Zilele trec si ma tot gandesc la ei, parti din sufletul meu,care nu vor avea parte de nici cea mai mica bucurie in acea zi. Seara de seara aud suspinele mamei. Abia ne poate oferi o portie de mancare zilnic, un cadou pentru fiecare este ceva atat de minunat, ce ea nu isi poate permite.Ochii mei bajbaie in intuneric dupa chipul ei. Nu e aici, nu vrea sa ne trezeasca, nu vrea sa ii vedem durerea care o imbolnaveste. Iese in micul hol, unde este ger, poate mai frig decat afara. Parul ii cade in valuri blonde, peste spatele ingust si arcuit. Si plange. Plange pentru tineretea ei pierduta.... plange pentru sotul ei iubit, pierdut pe veci.... plange pentru noi, lumina ochilor ei, scopul ei de a trai... plange pentru neputinta, pentru saracie, pentru deznadejde. O aud,incerc sa ignor zgomotul, nu as vrea sa inrautatesc lucrurile, sa o fac sa se simta si mai rau. Dar imi e imposibil, lacrimile, suspinele ei ma lovesc, durerea ei devine tortura pentru mine. Vreau sa o alin, dar nu mi-ar permite.

Orele trec, se face dimineata. Incepe o alta zi, ca toate celelalte, fara nimic special. Si totusi, ceva este schimbat.Azi nu mergem la scoala, si asta ma intristeaza, pentru ca fara ore, fratiorii mei nu primesc fiecare acel mar gustos si dulce. Dupa ce am facut curatenie, am maturat şi i-am schimbat pe copii, imi petrec timpul cu cartea pe genunchi, incercand sa descifrez tainele unui basm. Maria are o bucata de hartie si creioane colorate primite la scoala. Deseneaza un bradut cu globuri rosii, albastre, galbene... este frumos, ingerul blond are talent... Mihai scrie cateva randuri intr-un caiet cu pagini vechi si tocite, ramas de la mine, Petru gangureste pe pat, inconjurat de toate pernele din casa. E liniste, o liniste pe care nimeni nu o tulbura. Au aflat si ei de la scoala ce zi este astazi. De ce trebuie sa stie, de ce trebuie sa fie raniti in asa hal de nepasare, din partea celorlalti copii din clasa? Ajunul  Craciunului fara nimic...

Nu-mi permit sa-i privesc in ochi, privirea lor mi-ar sfasia si ultima parte de suflet ramasa... Ziua trece, pe inserat, mama se intoarce acasa cu cateva legume pentru masa de seara, cu ochii rosii. Imi dau seama ca a plans, probabil vreun bogatas din sat a suparat-o... sau poate este din cauza vantului rece... O masa tacuta, ea prefera sa ramana cu capul in jos, cu privirea atintita asupra unei cani cu apa. Imi dau seama, se simte mai rau decat arata. O, zi de sarbatoare si fericire, de ce esti atat de aspra si neinduratoare cu biata fiinta numita mama? Lumânarea este stinsa, in seara asta fiecare se roaga in gand, nu se spun povesti, nu se impartasesc dorinte si vise.... este cumplit.

Nu pot dormi, nu vreau sa apara iar lacrimile, dar durerea inca ma apasa in piept, nu ma lasa sa cad in lumea viselor. Privesc pe fereastra pentru a mia oara... si pentru prima data dupa mult timp... vad pe cineva venind! Este... este batran,  are o sanie in spatele sau... mai este cineva cu el, merg impreuna prin ninsoarea deasa, indreptandu-se spre casuta noastra. Un tremur de nerabdare imi strabate trupul. Nu este doar in imaginatia mea, chiar vine cineva spre noi! Speranta inca mai exista... si creste...

Se aud batai in usa. Unu... doi... trei. Mama se duce in graba si deschide.Un tipat de uimire si de bucurie nestapanita se aude din glasul mamei. A aprins o lumanare, acum pot vedea clar. Este preotul satului, om mandru si frumos ca un copil, cu obraji rosii si o barba mare si sura. In spatele lui rasare ea... Ea a facut toate astea posibile, ea a vegheat in taina asupra noastra, ea ne-a calauzit pasii catre invatare,ea... Doamna invatatoare,draga mea doamna invatoare, era in prag, cu bratele pline de pungi si cutii. Am sarit din pat, drept in bratele ei, nu m-am putut stapani, multumirile ieseau din gura mea asemenea unui suvoi... Nu mi-am dat seama, dar i-am trezit pe toti ceilalti. Buclele Mariei stateau aplecate asupra unei cutii, figura ei intruchipa fericirea, era atat de frumoasa ! Mama plangea, dar de aceasta data, de multumire si bucurie, pentru copiii ei care zambesc si rad, in seara de Craciun.

Doamna invatatoare a oferit cutii dupa cutii, cadouri peste cadouri fiecaruia dintre noi, in timp ce preotul ridica si impodobea bradul, un bradut superb, intr-un colt al camerei noastre. Mai multe lumanari au fost aprinse si puse in candele mici, pe crengile bradului. Casa noastra s-a transformat intr-un palat, plin de lucruri minunate. Pana si Petru radea, in bratele mamei, de cata lumina si fericire exista in casa noastra. Intr-o cutie cu numele meu, am gasit... un vis. Un vis, o dorinta, pe care am avut-o mereu. O carte, carte mare, cu pagini groase, in care se ascund cele mai frumoase basme si povesti. Doamna invatatoare a devenit noul meu erou, pentru ca o reusit intr-o singura noapte sa implineasca visele copiilor si sa aduca un sac de bucurie acolo unde nici macar speranta nu mai exista. Sa ti se implineasca visul este ceva minunat, dar sa poti implini visele altora este incomparabil cu orice altceva.

Pentru ca in timpul sarbatorilor, in zilele in care speranta domina, iar familiile isi amintesc ce este cu adevarat important, atunci trebuie sa implinim vise si dorinte pentru... copii. Copii, ingeri cazuti din cer, cu sufletul curat, privire nevinovata, copii care candva vor face diferenta... si vor schimba ceva.

Adina-Emilia-Nicoleta Neagu

clasa a IX-a F, Colegiul "Mihai Viteazul", Slobozia

Iarna amintirilor; Cerul

Autor: JENY CĂCIULĂ

Premiul III (ex-aequo) la concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Iarna amintirilor

Întotdeauna iarna m-a amorțit. Mi-a amorțit trupul, dar niciodată simțurile. Nu găsesc altă perioadă de timp care să mă inducă în letargie, să-mi insufle boala trecutului pe care o port pironită în memorie. Anotimp al amintirilor reci, cărora le persistă aburii calzi în simțuri... Numai de mi-ar îngheța subconștientul pentru ca apoi să se spargă în mii de amintiri. Doar dacă ar îngheța și inima, singura flacără ce le încălzește, atunci ar putea dispărea amintirile.

      Iarna îndeamnă la retragere, la amorțire, la hibernare în neștiință, la confundarea cu albul, la puritate. Ca un urs obosit de existență, vreau să mă refugiez în propriul meu bârlog. Ca o vulpe cu blana înroșită de urmele rănilor amintirilor, vreau să mă ascund în vizuină și să reflectez... Ca un copac fără măreția coroanei, încerc să îmi ascund ramurile goale și sinistre sub zăpadă. Ca pasărea phoenix mă readuc la viață, mă reconstruiesc din cenușa trecutului, ca un ciclu reversibil, fără sfârșit. Ca o vulpe încerc să îmi caut locuința în care să mă învelesc iarna în căldura tăcerii. Și vreau să mă odihnesc în trecut... O găsesc înrădăcinată în memorie, dar a devenit una abstractă, ideală. Casa e bătrână sub zăpadă, pare că trăiește înapoi în veacurile îndepărtate. O străpung cuțitele de zăpadă, dar a rămas așa cum o știam. A rămas neschimabată pentru a mă aștepta integră, la fel de rezistentă ca o amintire. Atâția ani de tristețe nu au dezintegrat-o, adăpostind în continuare singurătatea, durerea sau fericirea. O zăresc ca un templu ce a avut nevoie de prea multe jertfe.

      Mă apropii precum un urs de bârlogul său... Îmi e cald fiindcă afară e frig. Îmi e cald fiindcă văd prin fereastră lumina răspândită de o lampă prizonieră în înghețul clipei. Lampa este singurul ochi deschis asupra nopții. Frigul iernii îmi îndulcește cuibul. Căldura pe care o zăresc e roșiatică, venind de la simțuri spre minte. Văd prin fereastră un om care lucrează. El e o existență încăpățânată în timp ce eu urmăresc vise frivole. Poate acel om mă așteaptă... Pacea are un nou trup, unul imobil și vreau să mă adăpostesc în ea. Dar eu vreau să găsesc pace în singurătate... Vreau doar să dorm în sublimul neștiinței. Dar dacă neștiința înseamnă inconștiență, iar inconștiența un paradis, un paradis al copilăriei... atunci prefer infernul conștiinței.

      Amintirile cad ca niște pietre de zăpadă... Fulgii sunt mult prea ușori pentru mine. N-aș putea să topesc amintirile precum speranțele. Le las pe ele să mă străpungă. Aș prefera să mă descompun în drum spre casă decât să distrug puritatea zăpezii cu pașii mei întinați care au umblat prin gropi noroioase. Nici nu aș putea intra în casă de teamă să nu îmi pângăresc templul... Văd de la depărtare fumul ce se spulberă în rotogoale obosite ca un vis care a ars purificând. Sufletul meu plânge la auzul colindelor ce cutremură spațiul dintre mine și casă. În ce pace se scufundă spiritul meu, în ce armonie divină inexplicabilă! Parcă notele muzicale au împrumutat forma trăirilor. Lacrimi pe portativ... Amintiri transfigurate în note muzicale. Câte sentimente plâng și cu ce dificultate ies la suprafață prin lacrimile pe care nu doresc să le descătușez de mine! N-aș vrea să topesc zăpada ce s-a așezat pe chipul meu. Atât timp cât dorința mă animă, pot înfrunta explozia sentimentelor ce plâng.

      Înaintez spre casa ce reînvie mituri răsunând a liniște spirituală oferită de colinde. Înaintez spre locul ce împrăștie căldura capabilă să topească, odată cu zăpada, și rezervorul sufletului meu înghețat cu amintiri. În raiul alb, casa bătrână pare o stea ce face parte dintr-o constelație formată de toate celelalte locuințe luminate. Aurul amintirilor o îmbracă într-o haină luminoasă care mă atrage ca pe un vânător de comori. În apropierea casei văd eternul lac care acum este înghețat. Au înghețat lacrimile din el așteptându-și proprietarul... Oglindă a tristeții mele pe care am vrut s-o scufund pentru a nu-mi pângări copilaria. Tristețea s-a transformat în adâncuri noroioase. Crusta de gheată de la suprafața lacului pare suficient de putenică, dar mă înșel. Merg pe ea și piciorul mi se scufundă. Un picior în trecutul rece, iar altul în prezentul ce se poate fisura...

      Bătrâna mea locuință pare deznădăjduită sub dominația zăpezii. Doar fumul gros și lumina plăpândă mă atrag spre căldura atât de familiară. Pătrund în casa luminată de o lampă ce aruncă raze plăpânde, dar suficient de putenice spre a fi percepute de mine. Obiectele capătă o culoare roșiatică sub pecetea luminii. Întreaga locuință scăldată în dulcele roșu pare că a fost victima unei lupte. O luptă în care obiectele și-au pierdut cealaltă jumătate de culoare, fiind divizate în aparență. Podeaua veche de lemn a susținut prea mult mersul meu de copil pentru a nu scârțâi atunci când ghetele mele umede alunecă absent. Doar sunetul molcom al podelei îmi amintește că mă aflu într-un cadru al realității șubrede, într-o locuință reală, ci nu într-o altă dimensiune existențială, cea a accederii spre spațiul paradisiac. Las căldura să îmi învăluie trupul rece, obosit, înghețat, să îmi săgeteze mădularele cu o dulceață blândă și înaintez.

      Oh, înainte zăresc bătrânul șemineu, loc al visului, al reveriei, al memoriilor... Încă mai ard amintirile. Raiul se mistuie în flăcări demonice și purificatoare totodată, alimentate cu dragostea căminului. Iubirea, singurul combustibil al flăcărilor, răspândește ecoul blând al căldurii în întreaga locuință. Parcă mă regenerez... Dulapul dinaintea mea mă îmbie să îl deschid. Același lemn de abanos care mi-a ascuns secretele întunecate, strălucește sub reflexiile metalice oferite de lumina aruncată de lampă și de amintirile ce mocnesc în șemineu. Mirosul care mă învăluie la deschiderea unui sertar mă readuce integral la vremea pe care speram să o reîntâlnesc în casa la care m-am întors. Simțirea mea se înviorează la umplerea sa cu mireasma dulce, parfumată a săculețului cu vanilie așezat în sertar. Un întreg univers al memoriei se desfășoară doar inspirând aroma vaniliei îmbinată cu izul timpului învechit. Nările mele uscate din cauza frigului se hrănesc acum cu mireasma ce reînvie cele mai parfumate amintiri. Parcă mă regenerez doar simțind mireasma ambroziei care mă reîntregește. Ca un zeu mă reîntorc în spațiul etern al copilăriei pe care l-am dominat deseori. Ca un zeu rănit îmi las simțurile să absoarbă dulceața ce se răspândește din săculețul cu vanilie. Pot spune că acum m-am regenerat...

      Închid sertarul, șemineul arde amintiri, podeaua scârțâie, lampa își oprește licăririle de speranță... Ies în frigul realității închizând ușa ce-mi veghează copilăria...

Cerul

Cât de departe, dar totuși atât de aproape... când îl zărești unificat cu pământul în orizont alergi disperat și entuziasmat spre el crezând că a coborât pe tărâmul cel condus de patimi. Alergi spre el în zadar. Nu trebuie sa alergi, trebuie să fii ușor, lipsit de greutățile ce îți țintuiesc sufletul de trup pentru a zbura. Dar oricât de ușor ai fi, gravitația intervine de fiecare dată pentru a-ți readuce pe pământ fărâma de avânt.

       Îl vezi albastru, senin, placid de fiecare dată. Îl vezi mereu în același loc, neschimbat. Cât de liniștit este... Dar știi ce ascunde cerul? Știi oare ce furtuni îngrozitoare și zvâcniri de energie ascunde acest acoperiș al lumii? Știi în câte mii de culori se desfășoară lupta ce o tăinuiește de văzul muritorilor? Știi cât de adânc este întunericul din spatele seninătății sale? Gândește-te ca liniștitul cer se sacrifică zilnic pentru noi... Te-ai gândit ce poate însemna un minut de lumină oferită muritorilor pentru el? Soarele rănește cu focul suprem ființa suportului său albastru în fiecare zi. Însă, cerul deține suficientă putere pentru a-și vindeca rănile. Poți vedea această putere atunci când își are geneza în platoul întunecat pe care cerul și-l ascunde? Când îi poți zări adevărata energie? Atunci când toată simțirea sa este zguduită de fulgere de culoare. Îl vezi plat, simplu, însă numai el poate simți pasiunea ce îl doboară dimineața coborând din el ca o anihilare a simțurilor din care se frânge un nou răsărit al vieții.

       Cât de înalt este văzduhul! Muritorii sunt doar niște insecte fărăr aripi ce se târăsc pe pământ în văzul ochiului albastru. Însă, pe aceste insecte le protejează cu acoperișul său neted. Crezi că cerul este de neatins? Mii de păsări zboară în înălțimea sa spre a se reîntoarce pe pământ, acolo unde risipesc în neștiință secretul cerului. Mulți găsesc în albastrul pur al văzduhului întruparea divinității. Mulți cerșesc valorile spirituale aparentei liniști zugrăvite pe întinderea cerului, însă acești oameni ar trebui să ceară înainte de toate îndurare. În spatele calmului senin sunt tăinuite cele mai clocotitoare furtuni. Acesta eliberează micile insecte fără aripi de greutatea păcatelor spre a le lua și închide în nebuloasele întunecate pe care le ascunde.

       De puține ori muritorii se confruntă cu o revărsare a propriilor păcate tăinuite în văzduh. În aceste puține momente au șansa de a auzi răsunetul glasului ce tună a dojană. Tot atunci au șansa de a zări lumina orbitoare a puterii ce străpunge nemilos tărâmul fărădelegii. Însă, de cele mai multe ori, păcatele umanității sunt spălate și curățate cu lacrimi, nu înainte de a fi mustrate prin întristarea cenușie a cerului. Razele de lumină și foc străpung cerul, îi lovesc ființa de fiecare dată. Astfel, sfârșirea unei furtuni lasă o rană însângerată și multicoloră care dispare imediat spre a ne cruța vederea de imaginea suferinței și a biruinței fărădelegii. Văzduhul își cruță umanoizii microscopici de învăluirea întunericului. Astfel, noaptea, cerul suportă cu îndurare flăcările miilor de stele spre a oferi speranțe în beznă și năzuințe spre lumină muritorilor.

       Cerul se îngrijește timp îndelungat de insectele sale chiar dacă se află departe. Poate că dacă ar fi fost aproape ar fi sângerat de fiecare dată la întâlnirea cu pământul ce cristalizează nemurirea impurității sau s-ar fi scufundat in marea deșertăciunilor, procesul de înăbușire lentă fiind zărit la orizont...

         Jeny Căciulă

clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul", Slobozia

"Vă mulțumesc foarte mult pentru premiul acordat la concursul „Scrieți, băieți, scrieți!” " (J.C)

Câte mâini strânse într-o zi

Autor: MARIA TEODORA CIPU

Premiul II la Concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

De dimineaţă s-a trezit cu gândul că nu are aşa mulţi prieteni. După un vis ciudat care i-a trezit ochii în lacrimi, se ridică din pat  cu inima în palme şi cu gândul următor : “sunt singură”. E singură ?

Imediat după ce goneşte gândul ca pe un fluture agitat, îşi începe ritualul zilnic. În oglinda de la baie se uită şi-şi vorbeşte de parcă s-ar întâlni cu sine pentru prima oară. “Wow, ce ochi frumoşi ai. Foarte frumoşi , dar… vezi tu … sunt cam trişti”, spune ea. Şi ea îşi răspunde: “ Da , păi… ştii… sunt cam singură”. E singură?  În faţa dulapului , toate culorile, amintirile, zilele, verile. Ţinuta aleasă astăzi nu dă de gol absolut deloc simţământul cu care s-a trezit şi de care nu va scăpa până la culcare. O ţinută elegantă, frumoasă. Părul în şuviţe îi cade pe umeri, pielea gâdilată o face să zâmbească. Însă o chinuie un fapt : e singură. E singură?

               La masă aşează mereu două farfurii, una pentru ea şi una pentru …ea . Când se întoarce. Asta o face să creadă că cineva, înainte de plecarea de acasă, i-a pregătit o gustare, gândindu-se la cât de obosită va veni de la serviciu. Mănâncă şi priveşte fix farfuria pregătită pentru sine. “ Pâine, suc, dulceaţă, gem, cereale, lapte proaspăt , caşcaval, sunt singură”. E singură?

              A plecat de acasă , nu înainte de a verifica pentru ultima oară dacă ce-i în exterior contrazice interiorul. Oglinda mare de pe hol îi demonstrează de la o vreme  cum forma n-are fond, cum sufletul e gol. În oglindă nu s-a mai jucat  cu nimeni altcineva, de la o vreme. Nu i-a mai prins nimeni părul, zâmbind în sticla pe care atunci nici n-avea timp s-o cureţe. Acum străluceşte, să se vadă bine, să vadă cât e de singură. E singură?

              Elegantă, nesigură, tristă, mascată, ideală pentru ce-i afară. Încuie uşa, coboară scările încet , nu atât de grabnic ca atunci când cineva din urmă o alerga. Acum nu o agită nimeni pe scari. E singură. E singură? Uşa blocului şi-a deschis-o uşor, de teama soarelui  şi a plecat astfel pe drumul umbrit din faţa blocului. Înaintează aproximativ cincizeci si cinci de paşi, după care verifică geanta. Cheile sunt, telefonul este, agenda este, port-fardul este, apa este, portofelul este, serveţelele su… nu sunt. A uitat serveţelele pe dulăpiorul de la uşă, în timp ce-şi demonstra cât e de singură. E singură?

              Înainte de a urca în taxi intră în magazinul din staţie pentru un pachet de şerveţele. Din portofel scoate o bancnota de 5 lei. Restul îl primeste împăturit în pacheţelul acela colorat , îl bagă repede în portofel. Bancnota rămâne în magazin. A   ţinut-o strâns în pumn. A  avut-o în mână. Urca în  taxi, se îndreaptă spre serviciu.

              Ajunsă la birou, nu-şi începe munca imediat căci o gâdilătură îi tot atrage atenţia spre palmă. Scărpinatul nu o ajută, ignorarea n-o ajută. Dar oare de la ce să  fie ?

                               Imediat după ce s-a urcat în taxi în magazin a intrat un bătrânel. Acesta a scos fericit din buzunarul lui o bancnota de 10 lei, şi a cerut să îi schimbe. A primit două de 5, bancnota fetei şi o alta oarecare. Ieşit din magazin, îşi face un mic plan : una din banconote avea s-o ofere nepoţelului  pentru rezultatele de sfârşit de prim an şcolar, iar cu cealaltă urma să-şi cumpere pâine până la sfârşitul săptămânii. A bagat o bancnota în buzunar  şi cu una s-a grăbit spre şcoala din cartier.

                         Nepoţelul n-a mai putut de bucurie. Şi-a îmbrăţişat bunicul care, de emoţii, plânge , iar lacrimi îi curgeau uşor pe faţa sa ridată . Cel mic  i-a spus că n-a mai avut niciodată atăţia bani pentru el şi că-i va cheltui cu bună ştiinţă. Bătrânelul a zâmbit, iar cel mic a strâns fericit bancnota în palmă.

                            

                         După amiază , în faţa magazinului cu jucării, copilul urmărea în vitrină.  15, 20, 35, 100 de lei. Ce-ar fi putut să-şi ia cu cei 5 primiţi? Alături de magazin, o bătrână vindea flori din propria grădină, aranjate deosebit într-o găleată decolorată, aproape la fel de murdară ca hainele pe care dânsa le îmbrăca. Micuţul a strâns banii în pumn, a înaintat şi-a cumpărat un buchet de flori mamei, neştiind că acei bani erau singurii pe care bătrâna îi primise în ultimele patru zile. El a zâmbit, ea a zâmbit, şi-a strâns banii în palma sa.

                              Văzând că nimeni nu mai cumpără din flori, bătrâna s-a  retras. În drum spre casă, a intrat în magazin şi a cumpărat  o ciocolată la 3,5 lei, cu teama ca nu cumva să nu-i ajungă banii. Îşi dorea mult acea ciocolată, foarte mult. Împlinea 80 de ani, şi-şi dorea… o ciocolată. I-a povestit vânzătoarei  totul  despre ziua aceea, gândindu-se la singurătatea de acasă : cum a vândut un buchet unui micuţ foarte fericit, cum s-a bucurat pentru primele flori vândute după atâta timp, cum a văzut în acest lucru un dar al Domnului de ziua sa. Iar vânzătoarea a luat cei 5 lei pentru ciocolata de 3,5 şi i-a dat rest 4, zâmbind. Bătrânica nu ştia matematică, dar vânzătoarea ştia că banii aceia aveau  să-i fie de folos. A  strâns banii în pumn şi i-a băgat în casă. Nu peste mult timp, magazinul s-a  închis.

             A ales să se întoarcă spre casă pe jos, în această seară. În palmă, însă, simţea încă acea gâdilătură. Pe drum s-a întâlnit cu un bătrânel ce stătea pe o bancă în centrul oraşului. N-o cunoştea, dar i-a zâmbit. După cinci-zece minute a zărit pe stradă un copilaş de mână  cu mama sa, iar în cealaltă mână aceasta avea un buchet frumos de flori. Copilul n-o cunoştea , dar i-a zâmbit. În staţia de taxiuri s-a întâlnit cu vânzătoarea magazinului de unde îşi luase de dimineaţă şerveţelele. Deşi era proaspăt angajată, aceasta  a privit-o cald, şi i-a zâmbit. Gâdilătura încetase , fără ca ea să-şi fi dat seama. În faţa blocului, pe înserat, a privit spre curtea de vis-à-vis  unde în geam, bătrâna ei vecină mânca foarte bucuroasă dintr-o ciocolată. Privirile s-au întâlnit întâmplător, iar înainte ca tânăra să intre grăbită în bloc, ruşinată, bătrâna i-a zâmbit.

     

                      Te-ai ţinut de mână astăzi cu patru oameni, şi-ai primit în dar patru zâmbete. Mai gândeşte-te o data. Eşti singură?             

Maria Teodora Cipu

clasa a XII-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

"Am citit ca putem scrie  despre  noi. Frumoasa provocare.  Eu ma cunosc destul de bine si totusi aproape deloc. Am strans pentru un proiect personal cateva pagini de „definitii” pentru ce însemn. Din partea celor care adunati inseamna, de fapt, eu. Asadar,  cat v-ar bucura o jumatate de pagina scrisa de mine? La fel de mult precum cateva randuri scrise  de altii? ( cateva exemple )

« Mi-o aduc aminte si acum, un suflet cald intr-o seara de vara, cu privirea senina, imi punea inima-i pe tava, ca doar asa e ea, plina de dragalasenie si dragoste, impartind zambete, trezind un fior pe pielea noastra, dand farmec si sens oricarui cuvant. E ca o zi de vara, nu te saturi niciodata si vrei sa tina la nesfarsit »

(Georgiana , Resita , Caras- Severin , prietene in urma taberei nationale de Jurnalism, anul 2011)

« Maria, pisicuta cu ochii albastri, cum imi place sa o numesc, inveseleste atmosfera la orice aparitie. Fericirea,iubirea,optimismul cu care ne 'invie' pe toti o fac sa fie una dintre cele mai simpatice persoane.Nu mai zic de talentul ei,de redactarile superbe,de puterea de a remedia orice situatie,fiind aproape omniprezenta pentru a da ajutor si a ne face sa zambim in fiecare clipa. «  ( Raluca, o colega de clasa)

   

Un alt prieten bun de-al meu este scrisul. Cred c-o sa va vorbeasca mult despre mine! Multumesc!" (M.T.C)

Arta de a iubi

Autor: RALUCA BUCNARU

Premiul I la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

În mansarda ponosită totul e tăcut. Niciun suflu de om ori al vreunei vietăți. Doar ticăitul ritmat al orologiului se mai aude, fiind acompaniat în noapte de cântul ascuțit al greierilor ascunși prin iarba de hârtie creponată.

         Nimeni nu mai locuiește de decenii în acea clădire din cărămidă brună, gata să se dărâme. Și nici mansarda nu e un loc mai bun de viețuire decât cele patru etaje bântuite de amintiri trecute ale celor ce au existat demult, făcându-se remarcați prin talentele lor. Podeaua din lemn putred scârțâie și pare atât de fragilă încât ți-e și teamă să mai faci un pas pentru a nu cădea într-un hău al pierzaniei.

         Ceea ce acum îți stârnește plânsul, la vederea lui era un refugiu. Un refugiu pentru orfanii talentați ce-ți trezeau atât interesul, cât și admirația prin variatele lor talente. Mulți fuseseră abandonați la naștere, ori în vremea copilăriei, sub pretextul foametei, alții își pierduseră părinții. Totuși, nu contează poveștile lor, căci era importantă noua lor viață, în care nu se mai simțeau morți, deși erau vii. O puteau lua de la început. Se puteau simți iubiți după atâta amar de vreme. Erau o familie.  Dar totul s-a sfârșit odată cu apariția unui motiv necunoscut ce încă mai ridică semne de întrebare locuitorilor dintr-un orășel aflat la marginea unei păduri. Numele nu are importanță căci chiar și de oameni a fost uitat. Pentru ei este orașul fără nume, locul în care cruda soartă le-a scris în filele îngălbenite ale vieții că vor trăi.

         Orășelul fără nume este un loc trist în care doar nefericiții își mai duc veacul. Singurul lucru care i-a schimbat această reputație care nu este de lăudat a fost tocmai clădirea părăsită. Aceasta oferea omenirii un scop. Generația tânără este cea care duce mai departe tot ce au investit mai bun adulții în viață. Acest orfelinat le demonstra că există încă persoane talentate printre ei. Copiii i-au îndemnat în mod indirect să-și urmeze visul. Copiii aceștia care aveau șansa la o nouă viață reprezentau lumina speranței pierdute, ziua ce urmează după o noapte tristă, ce pare că durează la nesfârșit.

         Oh, unde ești tu, suflet părăsit care te lupți cu frica și pierzania? Mai există învingători în astfel de lume tristă care te face să vrei să-ti curmezi zilele? Unde ești tu, vlăstar al fericirii, al biruinței? Ai rămas doar ca un spectru ce bântuie amintirea ce i-a ajutat odată pe mulți să se simtă vii.

         Pic...pic...pic... Mărgele cristaline zboară prin aerul înțesat de praf, atingând solul într-o izbitură brutală ce le face sa scoată un sunet sugrumat, mut. Sunt lacrimile ce se preling pe obrajii de ceramică ai unei fete care plânge în mansardă.

         Povestea ei nici nu ar trebui spusă, căci nu va aduce decât tristețe, suferință. Este tragedia unui suflet chinuit de cruda-i soartă.

         Emily, căci așa se numește, făcuse parte dintr-o familie săracă. Nu avea jucării și nici prea multe cărți, însă pentru ea dragostea părinților reprezenta mai mult decât avea nevoie pentru a trăi. Obișnuia să citească fel de fel de cărți, însă pasiunea ei era și încă rămâne scrisul. Buchiile formau vrăji ce o conduceau într-o lume de vis, unde nu există războaie, tristețe ori foamete. Realitatea prin care trăia se diferenția mult de cea fizică. Realitatea ei era universul cu ape cristaline, cu păduri întinse colorate de curcubee și cu personaje din cărți. Îi avea ca prieteni buni pe Alice și iepurele cu pălărie, pe Degețica și pe Hansel și Gretel. Era fericită. Până când toată lumea ei, atât imaginară, cat și fizică s-a spulberat precum o oglindă căzută. Părinții și frații i-au murit de gripă, ea rămânând singură într-o lume cunoscută prea puțin.

         Dar speranța nu i-a fost încă pe deplin luată. Din povești auzite dinainte de culcare a aflat de orfelinatul copiilor talentați. L-a găsit undeva în apropiere de centrul orașului, dar ce a văzut i-a spulberat și ultima fărâmă de speranță. În locul minunatei clădiri rămăsese doar o ruină.

         -Ce s-a întâmplat, puiule?

         O voce slabă, răgușită o face să tresară și să se întoarcă. Este un bătrân scund, îmbrăcat sărăcăcios, ce se sprijină de un baston ieftin, din lemn.

         -S-a dus, totul s-a dus. Nu mai am familie, nici încredere, nu mai am nimic, spune în timp ce continuă să plângă.

         Bătrânul se așază lângă ea și îi ascultă tragica-i poveste fără să mai scoată un cuvânt, fiind fermecat de frumusețea modului ei de a vorbi. Fata, deși mică, este într-adevăr o povestitoare uimitoare.

         -Nu mai plânge, răspunde el într-un final, ștergându-i și ultima lacrimă.

         -De ce, domnule? Ce rost are să fiu fericită, eu, o amărâtă de viețuitoare care a rămas singură?

         -Fiindcă ai dreptul la un nou început, spune oferindu-i mâna pentru a o ajuta să se ridice, pe fața-i ridată apărând un zâmbet cald.

         Acesta a reprezentat noul început după care tânjea  copila. Timpul a trecut alene, fata perfecționându-și talentul literar. În fiecare seară era chemată de bătrânul ei ,,tată” pentru a-și continua poveștile  asemănate cu suflul lin al mării privite într-o zi mirifică, atât de liniștită de vară. Cuvintele îi erau surori, iar creaţiile-i pătate de negura sentimentelor suflul vieții. Bătrânul o asculta cu atenție, oferindu-i din când în când zâmbete fugare pentru a o încuraja să îl adâncească și mai mult în vasta, paradiziaca lume a îmaginației unui copil care se detașează de ceilalți prin maturitatea vorbelor și fragilitatea pe care o dovedește. Povestind, se expunea ascultătorului. Devenea o altă ființă, o zeiță mistică, o fiică plăpândă a lumii care prin glasu-i șoptit mișca viori și piane vizibile doar pentru ființa-i necoaptă într-un cântec lent, executat cu atenție și iubire. Astfel și-a pierdut Emily trei ani din copilăria sa.

         Prin fereastra întredeschisă, vălul aurit de lumină intră sfios, acoperind încăperea cu un strat de praf sclipitor, deschis la culoare. Afară, sute de bătrâni regi cu scoarță cenușie execută un ritual știut doar de ei, fiind acompaniați de vântul ce valsează printre aceștia. Tot universul exterior e plin de culoare, pastelul său putând inspira orice creator de artă. Corul de păsări își începe momentul glorios, cântând cu glasuri ascuțite printre arbori, arbuști, ori prin aerul revigorant. Aceasta este chemarea primăverii, doamna în rochie de mătase de un verde crud, ce pe capu-i mic își poartă diadema-i de ghiocei.

         -Ce rost are are să te pierzi în parfumuri evanescente, în fantasmele imaginarului, căutând mereu idealul, prototipul perfecțiunii când deja conștientizezi că nu faci decât să-ți sfâșii și mai mult micul suflet chinuit? Lacrimile sale, țipetele sale, pe toate le renegi, căutând o fericire inexistentă. De ce vrei perfecțiuni îndepărtate când ești prea oarbă să le vezi aici, în fața ta? Sunt chiar aici. Nu le vezi? Desigur că nu, fiindcă ești prea acaparată de frumuseți iluzorii pe care nu le vei putea atinge nici cu gândul. Și acum plângi. Nu vrei să faci nimic altceva decât să-ți îneci amarul în mărgelele-ți  de diamant lichid. Și eu fac la fel...spune copila de zece ani pe când tutorele ei își mișcă încet condeiul pe o foaie  albă precum zăpada, fadă.

         -Acesta este răspunsul prințului? întreabă bătrânul fără să-şi ridice ochii din coala pătată de buchii negricioase, mici, niște furnici împietrite de o vrajă necunoscută.

         Fata dă din cap și face o reverență grațioasă, imitându-l pe tânărul prinț din mintea sa, apoi râde. Cu pași mărunți, se apropie de trupul slăbănog al lui Dean, bătrânul scriitor și muzician, fiind cuprinsă în mrejele curiozității. Nu poate sta departe de ființa iubită, care a crescut-o încă de când avea șapte ani, vârsta la care își pierduse părinții și frații.

         -Ce scrii?

         -O carte de poezii pe care o voi trimite la un vechi prieten, scriitor ca și mine, minte bătrânul, acoperindu-și foaia cu mâna-i osoasă, zbârcită.

         -Și nu te temi că o sa-ți fure ideile? vine replica fetei care, pe nesimțite, se apropie şi mai mult de  ființa îmbătrânită.

         Auzind vorbele ei, acesta doar zâmbește, calm, liniștit, făcându-și fața să pară și mai ridată.

         -Nu, copila mea. Trebuie să înveți să ai încredere în cei mari. Un scriitor ca tine nu și-ar dezamăgi fratele. Acumi fugi afară! Uite, natura te cheamă la ea, lungindu-și brațele verzi pentru a te cuprinde în îmbrătișarea dătătoare de viață!

         Și fata plecă, încrezându-se în vorbele bătrânului. Însă făcuse  cea mai mare greșeală din viața ei.

         După câteva săptămâni, pe când Dean era plecat la o prezentare de carte la Paris, fata intră în camera acestuia, nebănuind ce o așteaptă aici. Încăperea era așa cum o știa: mică, luminoasă, primitoare, dar într-o dezordine cum numai marile spirite ştiu să facă. Ideea de a face curat acum îi surâde, căci bărbatul este prea bătrân și ocupat pentru a se mai ocupa de ordinea lăcașului său de creaţie, unde gânduri și sentimente se joacă, năzdrăvane, cu mintea și sufletul său.

          Printre filele unui caiet deschis la întâmplare se pot vedea sute de cuvinte și imagini înțesate în albul ce fusese nu demult imaculat. Fata privește uimită, fiind acaparată de spiritul ce iese din acele pagini, prinzându-i sufletul în universul unui basm uitat. Cu fiecare secundă ce trece, ochii prind sclipiri cristaline tot mai puternice și, sub imboldul amarului sentiment de trădare, fuge în camera sa.     

         Când se întoarce Dean, casa-i străbătută de recele fior al singurătății.  Fata dispăruse. Și de ce oare o astfel de decizie atât de dezarmantă a fost luată de doar un spirit sub aparență copilăros, dar care a fost nevoit să se maturizeze prea devreme, gustând dezamăgirea crudei vieți? Fiindcă povestea din caiet era a ei... Și alături se afla un bilet în care editorul anunța data apariției tragicului basm, impregnat de iubiri şi trădari.

         Anii au trecut, cei doi nemaivăzându-se în tot acest timp, fiecare mergând pe drumul său. Emily, acum o frumoasă şi nobilă copilă de șaisprezece ani,  intră într-o sală de spectacol. Cortinele rubinii ce acum câtva timp acopereau cealaltă lume, una a artei, a creației străvechi mai trăiesc doar ca amintiri ale nimănui. Scaunele sunt toate ocupate de stane de piatră înveșmântate în costume morbide, negre, ori rochii vaporoase, elegante care au privirile ațintite spre scena colindată de oameni ce par mai mult roboți, executând cu măiestrie arii ale importanților clasici.  Fata, nevrând să îi deranjeze pe cei ce par fără suflu, se așază cu grijă pe locul său din primul rând, examinând chipurile placide ale violoniștilor, pianiștilor, apoi ale celorlalți. Toate acele note, când joase și line, când subțiri și grăbite reușesc să o aducă pe culmile plăcerilor artistice, oferindu-i inspirație pentru un nou roman care oricum nu o să apară.

         Îi văzuse pe toți, dar cineva continuă să se ascundă de plăpânda adolescentă, folosindu-se de paravanul spatelui îmbrăcat într-un costisitor frac. Este dirijorul, un bărbat scund, cu părul de argint, ce reuşeşte să rămână ascuns pe tot parcursul concertului.

         La sfârșit, bărbatul se întoarce, făcând o reverență nobilă, în timp ce liniștea este sfâșiată de puternicele aplauze ale stanelor de piatră transformate ca prin magie în ființe umane, vii. Doar fata  se întoarce la condiţia de stană de piatră pe care o părăsiseră vecinii ei de scaune. Ea doar îl priveşte pe bătrânul din fața ei, vrând să plece, dar neavând puterea de a o lua la fugă. Nici măcar să plângă nu mai poate.  Rămâne împietrită în scaunul său de stofă sângerie chiar și după ce sala este părăsită de toţi spectatorii înviorați de o forță ciudată.

         Rămași doar ei doi, Dean pleacă de pe scena vastă, mergând șchiopătat până la Emily și o  îmbrățişează.

         -Îmi pare atât de rău, fata mea. Am greșit, am făcut fapte ce ți-au distrus încă o dată sufletul. Tocmai eu, omul care ți-a dat speranțe deșarte, făcându-te să traiești într-o lume în aparență pașnică, prielnică ție, te-am dezamăgit, te-am făcut să guști  pentru a doua oară amarul pierzaniei. Scrisul nu este pentru mine. Am ales calea muzicii și i-am spus editorului adevărul. Cartea aceea o are ca autoare pe minunata, scumpa mea fată. Calea ta este cea a scrisului, așa că de ce să ți-o fur, trăind doar ca un fals? Mă vei putea ierta vreodată?

         Înduioșată de vorbele tatălui său, șiroaie de sfere cristaline se desfac dintr-un șirag nevăzut, făcând lacrimile solitare să-i inunde obrajii îmbujorați. Aceasta, desprinsă  din starea de împietrire, îl imbrățișează la rându-i pe bătrân, nemaivrând să-i dea drumul.

         -Tată, vreau acasă! spune plângând, însă lacrimile sale nu sunt de tristețe, ci de fericire.

 

         În mansarda ponosită totul e înghetat. Doar o singură apariţie mai face imaginea hibernală diferită de cea creionată în trecut: o tânără gingașă, cu părul de  onix și ochi mari în care se ascund tainele văzduhului. Pe măsuța din lemn fata lasă o singură foaie. Pe aceasta, sfioasă, ea își însemnase  povestea vieții sale,  cu  bune și rele. Dar ceea ce contează sunt rândurile din colțul de jos, scrise aplecat.

,,Nu contează cât de jos ai căzut, continuă să lupți. Viața o să ți se pară fără rost, tu nu o să mai ai rost, te crezi viu și mort în același timp. Dar așteaptă, căci cineva va veni și-ți va salva soarta. Îl poți numi înger păzitor. Eu nu i-am dat vreun nume, acesta nu are importanță. Ceea ce contează este că te ajută în fiecare zi să crești mai puternic. Îți va greși, dar iartă-l. Nu contează cât de mult greșește sau de câte ori, tu doar iartă-l și crezi în el. Aceasta este arta de a iubi. Iubește ca să fii iubit!”

Raluca Bucnaru

cls. a IX-a A, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Profesor îndrumător: Loredana Stan

"As vrea in primul rand sa va multumesc pentru decizia de a organiza astfel de concurs care mi-a antrenat spiritul creativ in incercarea de a scrie acea creatie literara si anume proza scurta. In plus, as dori sa va ofer un raspuns mai bun de aceasta data. M-ati intrebat cum mi-a venit ideea pe baza careia am scris ,,Arta de a iubi``. Atunci emotiile au fost atat de mari incat cu greu am mai putut scoate un cuvant. Da, este adevarat ca de obicei seara este momentul care il pot defini ca un fel de apogeu al inspiratiei. Ideea fiecarei lucrari proprii care sa-mi si placa a fost una din timpul noptii. Insa, din pacate, obisnuiam sa rup la scurt timp ceea ce scriam-mereu imi place sa scriu mai intai pe un caiet, apoi sa transcriu la calculator- fiindca ajunsesem sa consider randurile scrise a fi unele fara esenta. Asa crezusem la inceput ca era si aceasta lucrare fiindca nu aveam decat ideea de inceput formata. Ei bine, probabil ca am fost influentata fara sa-mi dau seama si de ,,Cartea Nuntii``. Am dorit sa prezint si o poveste de dragoste, una pura precum cea din carte, insa diferita. Astfel a aparut noul personaj, batranul care o iubea pe ,,fiica`` sa, desi nu erau legati prin sange. Dar cum ador momentele dramatice, nu am putut rezista tentatiei prezentarii unui moment de tradare.  In sfarsit, sper ca am reusit sa va dau un raspuns destul de bun." (R.B.)

         

Omul-copac

Omul-copac a prins rădăcini în inima mea.

Nu l-am udat, nu l-am arătat soarelui, am încercat să-i iau aerul –

El a crescut tot mai viguros.

Omul-copac şi-a înfipt adânc rădăcinile neştiute.

Chiar şi atunci când

n-am ascultat împreună bătaia orologiului,

omul-copac locuia în mine şi se ruga.

Îi auzeam rădăcinile crescând.

Omul-copac a prins rădăcini în inima mea

şi nu-i uragan să-l poată smulge…

Slobozia, 08 ianuarie 2014

Pictură de Andrew Atroshenko

Botezul Domnului

Revelion cu prietenii mei, „frumoşii nebuni” ai marelui oraş

Călimăneşti, 30 decembrie 2013-03 ianuarie 2014

Lady Guardia (not me)

Vara lui 2009 (august). Împreună cu fiul meu, m-am îmbarcat într-un microbuz cu destinaţia Turcia. Acolo i-am cunoscut. Şi de atunci, au ocupat un loc special în cămara cu prieteni. Bucureşteni, stilaţi, educaţi, dar fără fiţe. Veseli, prietenoşi, credincioşi, dar fără să facă mult caz de asta. Văzându-i, ai zice că viaţa i-a scutit de orice fel de probleme. Cunoscându-i, înţelegi că viaţa nu scuteşte pe nimeni. Diferă doar modul în care ne pricepem să le facem faţă. Ei, când se întâlnesc, îşi lasă problemele acasă. Râd mult, glumesc, se „prostesc”, aşa, ca nişte copii mari. Aşa cum ne dorim din când în când să fim cu toţii.

I-am revăzut la două revelioane (2009/2010, la Olăneşti şi 2010/2011, la Cozia). Apoi, când au aflat că mi-am luat casă şi mi-au crescut cheltuielile, mi-au spus că nu mă mai anunţă când pleacă, să stau cuminte, că am de plătit rate la casă. Am stat. Însă rate la casă am de plătit până la 70 de ani. Să nu-mi mai văd până atunci prietenii? Apoi, casa nu va merge cu mine Dincolo. Prietenii, însă, da. Mi se făcuse dor de ei, de nebunia lor frumoasă. Aşa că la sfârşitul anului 2013, fără să-mi fi neglijat datoriile faţă de preacinstiţii pereţi, am decis că e cazul să-i reîntâlnesc. Ne-am revăzut cu bucurie după 3 ani, de data aceasta la Călimăneşti. M-am bucurat să-i regăsesc aceiaşi. Pe unii mai slabi, pe alţii mai graşi, pe unii mai fericiţi, pe alţii mai încercaţi, însă la fel de frumoşi. Parcă ne despărţisem ieri. Şi parcă ne ştiam de-o veşnicie.

În prima seară, ne-am adunat să ne recunoaştem. La tradiţionala ţuică fiartă a lui Florin, după reţeta sa unică, de ţuică fiartă cu portocală. Nu mai ştiu dacă şi cu lămâie. Portocala e de vină. Apoi ne-am plimbat de-a lungul străzii principale a Călimăneştiului, unde am „luat aer” şi am mai sporovăit. Seara, ne-am adunat la masă şi ne-am făcut antrenamentul la dans.

A doua zi, dis de dimineaţă (adică la 7:00, oră mult prea matinală pentru o zi de concediu), am alergat cu Geta şi Ion pe malul Oltului, până spre Căciulata şi dincolo de ea. Evident, şi înapoi.

Seara, la revelion, ne-am revăzut cu alte feţe, mai gătiţi, că deh! Trebuia să întâmpinăm anul nou cum se cuvine. Veselia ne-a fost temporar curmată de căzătura Marianei (împiedicată în prea lungile eşarfe înfăşurate de spătarele scaunelor- risc de împiedicare, cum se cheamă în limbaj de securitate şi sănătate în muncă; deformaţie profesională, deh! Dar dacă m-aş fi pronunţat în vreun fel, probabil aş fi fost gratulată cu binecunoscutul: „Ce-ai cucoană, nu-ţi e bine? Aici eşti la distracţie, nu la serviciu! Ai început să vezi riscuri peste tot?”). Puţin după miezul nopţii, Mariana, o luptătoare prin excelenţă, s-a întors zâmbitoare de la Serviciul de Urgenţe al Spitalului din Râmnicu Vâlcea, e drept cu umărul şi mâna dreaptă „înveşmântate” în ghips. O ţinută de revelion inedită, trebuie să recunoaştem. Dar hotărâtă să nu lase acest inconvenient să-i strice bucuria, nici pe a ei, nici pe a celor din jur. Şi, evident, nici s-o împiedice să danseze, că doar omul dansează cu picioarele, nu cu mâinile. Mai greu a fost de bietul Jan căruia, după spusele Marianei, „îi e cam greu să mă îmbrace, că nu prea-i obişnuit să poarte ciorapi de mătase.” Aşa-i trebuie! Să facă bine să exerseze îmbrăcatul (la dezbrăcat nu ne pronunţăm) ciorapilor de mătase, că nu se ştie când are nevoie.

Zi de întâi ianuarie. De câţiva ani, oriunde m-aş afla, oricât de puţin aş dormi (sau chiar dacă n-aş dormi deloc), ziua de 1 ianuarie o încep la biserică. Anul acesta, am ales Mănăstirea Ostrov, aflată pe insula (cum îi spune şi numele) din mijlocul Oltului, destul de aproape de hotelul în care am stat. Prietenii mei, mai sportivi, au ales să meargă până la Cozia. Eu am preferat Ostrov, pentru că acolo nu mai fusesem.

Mersesem în recunoaştere cu o zi înainte, aflasem ora la care începe slujba, astfel că m-am înfiinţat chiar mai devreme decât era cazul, de grijă să n-o ratez. 

Aşa cum ne informează plăcuţa de la intrarea în biserică: „În înfăţişarea sa actuală, biserica Sfântului Schit Ostrov este ctitoria recunoscută a domnitorului Neagoe Basarab (1512 – 1521, septembrie 15) şi a Despinei Doamna, soţia sa, fiică a despotului sârb Ioan Brancovici. După moartea lui Neagoe Basarab, Despina Doamna, care va mai trăi 33 de ani după moartea soţului său, se călugăreşte la Schitul Ostrov, sub numele de Platonida.” Biserica poartă hramul „Naşterea Maicii Domnului” şi păstrează, la scară redusă, toate particularităţile structurale ale bisericilor Vodiţa II şi Cozia. Este construită din piatră de râu şi cărămidă, folosindu-se ca liant varul hidraulic. Actualmente, este mănăstire de maici (de altfel, primul aşezământ monahal pentru maici, de pe teritoriul actual al României). 

Slujbele (Utrenia, Acatistul Sf. Vasile cel Mare, Sf. Liturghie, Moliftele Sf. Vasile şi Slujba de Te Deum) au fost săvârşite de trei preoţi, dintre care doi de mir. Măicuţele au dat răspunsurile de la strană şi au cântat. M-am bucurat că am putut să încep anul astfel, cu rugăciune şi cu mulţumire către Dumnezeu.

Restul zilei l-am petrecut la piscina-jacuzzi cu apă termală şi dormind. Seara a urmat carnavalul, unde fiecare şi-a folosit imaginaţia pentru a se deghiza. Mariana mă anunţă solemn că, întrucât ea e invalidă, am fost desemnată drept urmaşă demnă a ei, ca pereche a lui Florin în concursul de dans. Protestele mele au fost inutile. S-a simţit datoare să mă şi instruiască: „În mod normal, ar trebui să te ţii după ritmul lui. Dar vezi că el n-are niciun ritm, aşa că nu te ţii de nimic. Îţi vezi de ritmul tău şi, dacă reuşeşti să i-l impui, bine, dacă nu...” Beton! Mai participasem la Olăneşti cu Dan, soţul lui Clary (marii absenţi de anul acesta), când am şi câştigat locul II. Cu Florin, nu mă vedeam câştigând nimic. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am ieşit, totuşi, pe un onorabil loc 4 (din 10, parcă). Pe parcursul concursului, am simţit că-mi dau duhul (ştiu, ţigara e de vină!), dar când i-am văzut pe prietenii mei gata să-şi dea duhul încurajându-ne, am tras de mine cât am putut, reuşind să nu abandonez şi să salvez cum-necum onoarea grupului. Mariana mi-a mărturisit, la final, că a fost atât de impresionată, încât i-au dat lacrimile. Atunci mi-am spus că a meritat efortul, dacă am reuşit să storc lacrimi unei fiinţe atât de vesele şi mereu zâmbitoare. Chit că eram mai roşie la faţă decât costumaţia în care eram îmbrăcată şi că a trebuit să stau vreo 5 minute îndoită în unghi drept, cu mâinile pe genunchi, ca să-mi recapăt ritmul normal al respiraţiei.

În 02 ianuarie ne-am plimbat în grup, până aproape de Cozia, ne-am relaxat la piscină, am mai vorbit, ne-am mai amintit, iar în 03 ianuarie dimineaţa ne-am luat la revedere. Până când, nu ştim. Până când va vrea Dumnezeu.

Pentru că există, pentru că sunt aşa cum sunt, pentru că m-au adoptat, pentru că m-au suportat, mulţumesc prietenilor mei: Florentina şi Dan, Mariana şi Jan, Geta, Florin şi Andreea, Raisa, Lili cu fiii – Bianca şi Dani, Mihaela, Tavi, Cici, Ion, Ionel şi Marilena, cu fiica lor. Tuturor un gând bun!

Slobozia, 04 ianuarie 2014