Înainte de magnolii (14)

Iuda

Înainte de magnolii (13)

În atelierul său elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorini stătea trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care privea lung. Părea frământat, îşi lua capul în mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi venit cu pictura asta, acum nişte zeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Şi nici nu-mi dă pace. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred că, nici până astăzi, n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda.  Începu să se plimbe îngândurat prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauză, se apropia, lua iar distanţă, privea, pleca iar.

Nu prea înţelegea nici el ce-i venise tocmai azi cu pictura asta care zăcea de multă vreme uitată în mansardă, acoperită de o pânză. De ce tocmai azi se dusese la ea, dăduse cu frenezie pânza la o parte, hotărât că va lucra la ea. Şi ce dacă nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imaginaţie. Nţ! Nu ţine! Luă Evanghelia după Ioan şi începu să citească a n-a oară pasajul trădării. Zicând acestea, Iisus S’a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: „Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde. Atunci ucenicii se uitau unuii la alţii, nepricepând despre cine vorbeşte. Iar unul din ucenicii Săi, cel pe care Iisus îl iubea, şedea la masă rezemat de pieptul lui Iisus. Deci Simon-Petru i-a făcut acestuia semn şi i-a zis: „Întreabă-L, cine este cel despre care vorbeşte?!” Şi aplecându-se acesta pe pieptul lui Iisus i-a zis: „Doamne, cine este?” Iisus i-a răspuns: „Acela este, căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da.” Şi întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul. Iar Iisus i-a zis: „Ceea ce vrei să faci, fă mai degrabă!...” dar nimeni dintre cei ce şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a zis acestea; fiindcă unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau că Iisus îi spune: „Cumpără ceea ce ne trebuie la sărbătoare!” sau să dea ceva la săraci. Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Şi era noapte.”¹⁾

„Iuda avea punga.” Aşadar, Iuda avea pungă, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se aşteptau ca Iisus să-i spună să facă cumpărături sau să dea săracilor. Trebuie să am grijă de acest amănunt, când îl pictez. Nu trebuie să pară un sărăntoc. Atunci de ce – Doamne iartă-mă! – L-a mai vândut, pentru nenorociţii ăia de arginţi? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus şi o ţinea Iuda, sau era o pungă comună. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat ficaţii, Iuda, blestematule! Nu puteai să nu ţii tu punga aia, să fiu şi eu lămurit acum? Şi-apoi, eu, când surprind momentul pe pânză, înainte sau după ce a luat înghiţitura? Satana a intrat într-însul după înghiţitura de pâine, aşadar. Deci, într-un fel arăta înainte, într-un fel - după. Nu! Am decis, înainte! Fix satană îmi mai lipsea, să n-am linişte. Piei, satană! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe. Nenorocita aia de pungă, nu mă lasă să trec mai departe. Pentru cel care pictează, e important amănuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai să mă lămureşti şi pe mine cu aspectul acesta? Dacă n-am un model real, trebuie să-mi fie clar măcar portretul robot… va să zică modelul imaginar. Într-un fel arată expresia omului bogat, dar care trădează din alte considerente (invidie, răutate, etc), într-un fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucată de pâine, într-alt fel bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindcă nu se poate opri din agoniseli. Punga mă-sii! Să caut şi în celelalte Evanghelii, să văd dacă apare amănuntul acesta.

David se plimba agale, fără vreun scop precis, pe marele şi atât de cântatul Champs Elysées. Plecase singur la Paris, cu oarecari afaceri, dar nu voise să fie însoţit de nimeni, de data aceasta. Şi, contrar obiceiului, când îşi rezolva afacerile între două zboruri, acum îşi spusese că vrea să mai stea, să fie ca un fel de vacanţă, departe de vacarmul ameţitor al Bucureştiului. Desigur, aici era un alt vacarm. Dar măcar acesta nu-l privea pe el. Prin toate locurile unde fusese, nu putea spune cu exactitate ce a văzut. Reţinea cifre, nume, socoteli, dar uitase să mai caute şi să se mai oprească o clipă în faţa frumuseţilor lumii. Uneori îi era dor de liniştea din Mănăstire. Dar îşi alunga repede gândul. Viaţa lui se desfăşura acum pe alte coordonate. Şi învăţase că, orice decizii ai lua, nu trebuie să rămâi ancorat în trecut. Nici dacă trecutul a fost bun, nici dacă a fost rău. Nu se mai plimbase demult, aşa cum se plimbă oamenii. Mersul era doar o necesitate de deplasare dintr-un loc în altul. Şi, de cele mai multe ori, substituit de maşină ori avion. Acum se bucura ca un copil, încetinind pasul, atent la amănunte. Încerca să nu se gândească la nimic, în timp ce descifra cu sârg numele firmelor aliniate de o parte şi de alta a acestui magnific simbol parizian, străjuit la un capăt de Place de la Concorde, iar la celălalt de celebrul Arc de Triomphe. Triumful cui?, se întreba. Când poţi afirma cu tărie că ai triumfat în viaţa asta? Ridicând ochii din nişte stampe, pe care vânzătorii ambulanţi le ofereau contra unei sume modice, un scris mare şi drept îi atrase atenţia: Claudiu Teodorinni – Studio de Peintre. Deşi inerţia îl determinase să treacă mai departe, ceva i-a sunat prea cunoscut în minte, oprindu-i paşii în loc. Claudiu Teodorinni? Să fie vorba de acelaşi Claudiu? Nu există decât o soluţie de a afla.

Claudiu tocmai deschisese Evanghelia după Luca, dar n-a mai avut răgaz s-o studieze, că uşa atelierului s-a dat de perete, după o bătaie scurtă ce n-a mai aşteptat răspuns. În prag, un domn bine îmbrăcat, la patru ace – costum, cravată – mai lipsea floarea de la buzunar, lucru prea puţin obişnuit ziua, pe străzile Parisului. Şi, după toate astea, l-a mai salutat şi româneşte. Oricum, capitala franceză era destul de cosmopolită, aşa că nu se miră foarte tare, avusese doar o tresărire când auzise acel „bună ziua”, parcă şi vocea purta un ecou cunoscut, asemeni unei amintiri vagi, venită de undeva de peste timp. Tipul zâmbea fericit, dând să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu. Apoi rămase câteva clipe descumpănit, văzându-l pe acesta fără vreo reacţie. După ce-l studie fugitiv, i se adresă, ca şi când ar fi avut o revelaţie:

-         Staţi! Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu mulţi bani venit să cumpere un tablou – orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da”!

-         Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă!

-         Domnule, aţi nimerit în atelierul Pictorului Teodorinni, celebrul Teodorinni care-a rupt pisica prin occident. Şi gura târgului, cum se zice. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui trădător ordinar…

-         Ei, toţi avem trădătorii noştri…

-         Domnule, eu nu vorbesc de trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuşi trădătorul. Tră-dă-to-rul! Pricepi?

-         Nu. Chiar nu.

-         Hmm… apropiaţi-vă.

Îl duse în faţa pânzei.

-         Această pictură vă spune ceva?

-         Da, desigur.

-         Şi nu vi se pare că-i lipseşte ceva? Sau cineva?

-         Dacă mă uit atent, constat că lipseşte un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înţeleg. Tră-dă-to-rul.

-         Exact! Mai bine zis, a lipsit. Căci dumneavoastră mi l-aţi adus. De cum aţi intrat pe uşă, am ştiut că l-am găsit. Asta era! De când vă aştept, de când vă aştept! V-am spus să ziceţi „da”, să nu mă refuzaţi. Vă dau ce doriţi, oricâte tablouri, numai să-mi pozaţi pentru el. S-a făcut?

David rămase înmărmurit, fără a schiţa niciun gest. Părea extrem de tulburat.

-         Domnule, iertaţi-mă dacă v-am tulburat. Ştiu că nu e pentru nimeni un compliment să i se propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteţi om matur, nu vă mai lăsaţi sensibilizat de fleacuri. Îmi pare rău…

-         Nu, nu e asta…

Apoi, privind drept către Claudiu:

-         Claudiu, ce teatru-i acesta? Te ştiam pictor, nicidecum actor. Chiar nu mă mai recunoşti???

Venise rândul lui Claudiu să pară înmărmurit.

-         Domnule, ne cunoaştem? Iertaţi-mă, trebuie să fie o confuzie. E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum ştiţi sau măcar presupuneţi, pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut cândva şi să nu-mi amintesc!

-         Păi tocmai asta mă îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai trecut anii…

Se apropie iar de tablou:

-         Spune-mi, cine ţi-a pozat pentru Iisus?

Un zâmbet luminează faţa lui Claudiu, ca de-o amintire dragă:

-         O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai uşor de găsit. Nu că ar fi în general uşor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un prieten, până când eu am plecat din ţară. N-am mai păstrat de atunci legătura. El mi-a fost modelul. Priviţi-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o încă din anul I, eram plin de zel şi de gărgăuni. Şi totuşi, a continuat până azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca, de altfel şi „subiectele”, zise zâmbind şi arătând către un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors aşa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinereţe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, aşa cum te întorci din marile metropole la ţară, unde abia aştepţi să iei o gură de aer, nu doar în plămâni, ci şi în suflet. Înţelegeţi? Nu pot renunţa la el. Şi, se-nţelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei. Îmi aminteşte de tinereţe, de suita de idealuri pe care le târam după noi, de prietenul meu, de frumuseţea vocii lui, de iubirile noastre inocente…

-         Încetează! Încetează, Claudiu! Tu chiar nu mă recunoşti? Îţi mai aduci aminte cum se numea colegul din tinereţe?

-         Ce-ntrebare! Bineînţeles că-mi aduc aminte. Îmi amintesc şi că avea o aluniţă după urechea dreaptă. Îl chema David. David Greceanu. Ce nume, David, parcă predestinat…

-         Predestinat pe naiba! Încetează sporovăiala! Ori eşti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluniţă!

Trase un pic de urechea dreaptă şi-i arată semnul.

-         Eu!!! Eu sunt David Greceanu! Tu, Claudiu Teodorini, prietenul meu, cum ai putut să arunci imaginea mea în podul cu vechituri?

Claudiu, vizibil şocat, ia o oglindă, i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou:

-         Acum că mi-ai spus, îmi dau seama, după voce, că eşti tu. Dar uită-te şi tu în oglindă şi-ai să-nţelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ştiu?

David s-a lăsat într-un fotoliu, răvăşit. După un timp, revenindu-şi, zise cu alt ton:

-         Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă. Dar eu crezusem că mi-a murit numai sufletul. Acum înţeleg că nu doar el, ci şi chipul meu a murit în lumea aceasta, transformându-se în altul, într-unul care nu-i seamănă, dimpotrivă. E lungă, e lungă calea de la Hristos la Iuda. Dar ce lungă trebuie să fie calea inversă!

                                                                  

¹⁾ Ioan (13, 21-30), trad. Î.P.S. Bartholomeu Anania

Slobozia, 16, 17 mai 2013

Ziua tatălui - 2013

La mulţi ani!!!

Pe 12 mai anul acesta (2013), s-a sărbătorit Ziua tatălui. Cu o mică întârziere (nescuzabilă), urez tuturor taţilor un călduros La mulţi ani şi le ofer videoclipul de mai jos, cu un mesaj emoţionant. 

Muzica şi versuri: Pavel Stratan.

Înainte de magnolii (13)

Bufonul regelui

Înainte de magnolii (12)

Cum am ajuns aici? Cândva, umblam cu adevărul în braţe, l-am dus prin pieţe, pe la târguri şi licitaţii. Nimeni nu-l voia. Oamenii se tem de adevăr, chiar şi aceia care-l aclamă în gura mare. Nimănui nu-i trebuie adevăruri, toţi adoră să fie minţiţi. Aceia bătrâni – că sunt tineri, cei urâţi – că pică de frumuseţe, nevestele – că nu sunt plicticoase şi înşelate, copiii – că nu sunt abandonaţi. Ne minţim. Ne minţim şi mimăm. Cândva – altcândva – am văzut o lume în care oamenii erau fericiţi. Mimau totul – durerea, teama, angoasa, veselia, până şi fericirea o mimau, de ajunseseră şi ei să creadă în ea. Când am înţeles, mi-am pus măştile: pe faţă, pe gânduri, pe inimă. Când am înţeles, am crezut că astfel voi fi şi eu fericit. Şi am ajuns... iată ce am ajuns! Eu sunt bufonul regelui de pe tabla de şah. Când şi când, cineva mai întinde mâna, pentru vreo mutare inteligentă. Aştept ca o mână puternică să mă mute din pătrăţica mea – albă sau neagră, nu mai ştiu...

Toţi vor să înţeleagă. Să mă înţeleagă. Cum ar putea, când nici măcar eu nu mă mai înţeleg? Sunt certat cu mine, de parcă mi-aş fi străin. Am avut un vis, l-am urmat, am făcut sacrificii. Dar mi-am pierdut răbdarea şi l-am abandonat. M-am speriat de ceea ce se vedea dinăuntrul visului, am călcat pe alături de cărare. M-am mutat din lumină, în întuneric. Iar acum nu mai cred că există cale de întoarcere. Şi dacă ar fi, sunt prea mândru ca să revin de unde am fugit, de bună voie şi nesilit de nimeni. Şi dacă mi-aş călca pe orgoliu, nu mă mai pot sustrage iţelor în care m-am încurcat. Lumea asta nu te lasă să pleci din ea când şi cum vrei tu. Doar dacă te lepezi de ea de tot. Eu nu m-am putut lepăda, nici măcar atunci când nu aveam mare lucru, când mai nimic din lume nu-mi aparţinea. Cum aş putea s-o mai fac acum? Nu-mi rămâne decât să merg înainte pe drumul pe care am nimerit (nu pot spune că mi l-am ales), cu grijă să nu fac greşeli încât să fiu înghiţit cu fulgi cu tot de mocirla din jur. Dacă tot eşti în mocirlă, e de preferat să-ţi rămână la suprafaţă măcar capul. Nimic din ce-am fost nu mai găsesc prin buzunarele mele acum. Am crezut în dreptate şi adevăr, dar m-am trezit împărţind nedreptatea şi minciuna, oferind-o cu linguriţa sau cu polonicul, după caz.

         Am iubit o fată. Mi-a plâns sufletul după ea, când am sacrificat-o pentru visul meu, în care ea nu încăpea. Acum? Împart aşternutul şi banii cu una care pretinde că mă iubeşte, dar pentru care eu nu simt nimic, în afară de atracţie sexuală şi dispreţ. Nu neapărat în ordinea asta. Până la urmă, amărâta asta poate chiar mă iubeşte, în felul ei. Altfel, de ce ar mai sta cu mine? De frumoasă, e frumoasă. Şi – lucru rar – îl are pe vino-n-coa! Cunosc o grămadă de tipi care i-ar putea oferi cel puţin atât cât îi ofer eu: un pat cald şi un cont gras. Dar se pare că nici măcar unei superficiale ca ea, acestea nu-i sunt de ajuns. Oamenii aleargă ca proştii după iubire. Când nu o au, o cerşesc, se umilesc. Cum face şi Despina. Se lasă jucată în picioare... pentru ce? Proşti mai suntem! Ani de zile mi-am imaginat şi eu că nimic nu-i mai frumos decât să fii iubit. Acum constat că asta mă lasă rece, câtă vreme nu ofer şi eu din mine. Îmi pusese, la un moment dat, fostul duhovnic întrebarea: „Ce crezi că e de preferat: să fii iubit sau să iubeşti?” „Să fii iubit, desigur!”, i-am răspuns ca şi când întrebarea nici nu ar fi trebuit să se pună. A dat din cap a negare şi mi-a spus: „Ai să afli că nu-i aşa!” De unde ştia? O păţise şi el sau avea un fel mai înalt de înţelegere a lucrurilor, dincolo de cele trăite? Cu ce mă încălzeşte pe mine, de exemplu, dacă vânzătoarea de la florărie m-ar iubi? Câtă vreme sufletul nu-ţi e învăluit de propriile-ţi sentimente, la ce bun restul? Dar oare nu-i totul o iluzie? Gândindu-mă la Zorina, mă întreb uneori: cât a fost adevăr, realitate şi cât iluzie în tot ceea ce am simţit sau am crezut că simt pentru ea. Şi totuşi... dacă după atâta timp, încă mai tresare în mine – dobitocul şi păcătosul care-am ajuns – încă mai tresare o coardă a sufletului, făcându-l să vibreze, numai la auzul numelui ei, poţi spune că a fost iluzie? Până la urmă, ce contează?

         Alexandru mă bate şi ăsta la cap cu înţelegerea lui. La ce i-ar folosi? Sau ce ar pricepe din mine? Lui nu i-am spus nimic despre trecutul meu „dinainte”. Nimănui n-am spus. Exceptând-o pe Despina, care s-a aflat la locul potrivit, în momentul potrivit ca să afle. Era prietenă cu sora mea şi, când m-am întors acasă din Mănăstire (unde altundeva să mă fi dus?), ai mei jubilau de parcă mă întorsesem din moarte şi erau cu povestea pe buze în stânga şi-n dreapta. Până când le-am interzis să vorbească. Despina chiar era la noi când eu am venit pe nepusă masă. De a doua oară când m-a văzut, profitând de dezorientarea mea, precum şi de slăbiciunile tinereţii, m-a şi agăţat. Otilia, soră-mea, n-a părut prea încântată. Mi-a spus-o o singură dată, adăugând însă imediat că nu era treaba ei. Pe Despina am pus-o să jure că nu va spune nimănui din lumea asta nouă în care am intrat, nimic din ceea ce ştie. Astfel că, bietul Alexandru n-are de unde să priceapă de unde aversiunea mea pentru cei în sutană. Nu ştie cât mi-am dorit să devin preot (s-ar şi cruci să afle!), ce sacrificiu am crezut că sunt în stare să fac, şi chiar l-am făcut o perioadă, ce vis fără ferestre şi uşi am avut, cum mi-am lepădat apoi visul, de teamă, de lehamite (văzusem, auzisem, trăisem şi lucruri care nu concordau cu ceea ce credeam eu despre lumea în care intrasem smerit şi râvnitor, gata de orice sacrificiu). Dacă ar şti, ar înţelege de ce „fac alergie”, cum spune el, la popi. De fapt e mult mai mult, nu suport să-i văd, în adâncul sufletului aproape îi urăsc, aşa, degeaba, fără să-mi fi făcut nimic rău. De ciudă, de invidie. Pentru că, deşi nu sunt, îi percep ca pe nişte hoţi de vise. De parcă ei mi-au furat visul. Sunt conştient că nu e aşa, dar sentimentele mele nu dau doi bani pe raţiune.

         Când am plecat, nu ştiam pentru cât timp va fi, nici ce voi face în continuare, venisem să mă limpezesc. M-am limpezit beton! Ai mei abia au aşteptat să profite de ocazie, ca să mă împiedice să mă întorc. M-au momit cu tot soiul de treburi lumeşti (îi suspectez că inclusiv Despinei i-au netezit calea spre mine), m-au trimis la studii (alte studii!), mi-au oferit bani, cu care să încep o afacere, să „mă pun pe picioare”. M-am lăsat purtat de val. Odată ridicată ancora, am plutit în derivă. Am alunecat uşor, uşor, spre lumea mizerabilă a politicii, cale spinoasă, dar desţelenită tot de ai mei, prin prieteni, relaţii, cunoştinţe. Apoi, văzând cât de mult mă depărtasem de „debarcader”, în ce încrengături – unele fără ieşire onorabilă – am intrat, mi-am spus că nu mai contează. M-am întors împotriva mea şi, cu un soi de îndârjire, am început să mă conformez jocului, sperând că astfel îi voi lovi şi răni şi pe cei care m-au împins către asta. Doar că ei jubilează în continuare, chiar dacă acum sunt de capul meu. Doar eu sângerez. Deşi doar uneori, cum e şi astăzi, când se trezeşte în mine dorul după cel care am fost, sau după cel care aş fi putut fi. Dacă...

         O clipă, când Alexandru a pronunţat numele Zorinei şi mi-a confirmat, fără să ştie, că este Ea, am fost tentat să reînnod firul. La ce bun? Mare idioţenie. Acum, totul ar părea murdărit. Acum, nu s-ar mai putea reface cu niciun chip starea aceea specială de dinainte de magnolii. În plus, ar pluti mereu între noi sentimentul zădărniciei ca un semn de-ntrebare. Ne-ar urmări ca o umbră trădarea mea, frustrarea ei. Lucrurile îşi au rostul la timpul lor. Când timpul lor s-a dus, e mai bine să le consideri moarte şi îngropate. Decât să ne afundăm astfel, mai bine mă afund numai eu, alături de una ca Despina. Alături, un cuvânt potrivit. Nu împreună. Împreună înseamnă mai mult, înseamnă un singur suflet şi un singur trup. Alături, implică automat două identităţi. Aşa cum suntem noi, eu şi Despina, aproape nemiscibili. Ne intersectăm doar în pat şi printre cecuri. Altfel, drumurile noastre seamănă cu două linii paralele. De aceea nici n-am vrut să mă mint, să o iau de nevastă. Nu mai am respect pentru multe lucruri în viaţa asta, dar căsătoria o consider sfântă. Ce sens ar avea să o murdăreşti cu minciuni? Cu drepte paralele şi entităţi nemiscibile.

         Voila! Adevărat că deşertăciune sunt toate! Dacă n-ar fi, de ce nu m-ar mulţumi pe mine acum starea mea? Sunt bogat, influent, hotărăsc destine. Posed (ce vulgar!) o femeie frumoasă, cu un trup desăvârşit, generoasă când vine vorba să şi-l ofere. Şi mai ce? O certam pe ea mai devreme, întrebând-o ce-i lipseşte, ce nu-i ajunge. Dar mie ce nu-mi ajunge, ce-mi lipseşte? Ce puţin avem din ceea ce avem! Omul are nevoie, totuşi, de atât de puţin. Însă, pentru a ajunge la plinătatea puţinului aceluia, pentru a face ca el să te mulţumească, e nevoie să desţeleneşti puternic în jur. Ca atunci când, pentru un gram de aur, trebuie să înlături tone de steril. Pentru asta, e nevoie de răbdare. O răbdare care uneori te poate scoate din minţi, pe care eu n-am avut-o. Eu am vrut repede, cât mai repede. Mi se părea că am aşteptat destul. Şi am dorit să-mi iau zborul. Eu am zburat pe fereastra unui vis!

                 Slobozia, 08 mai 2013 

Înainte de magnolii (12)

Fuga

Înainte de magnolii (11)

-         Vezi, Despina, uneori îţi vine să zici că te fuţi în el de noroc. Într-un astfel de

moment, am luat eu decizia să fug departe de mine. Tu nu m-ai cunoscut aşa cum eram. Tu, de fapt, nu mă cunoşti nici acum. M-aş mira să te intereseze. Nici nu trebuie. Animalul de companie se mulţumeşte cu ce-i oferă stăpânul, fără să-şi pună întrebări despre acesta. Te-ai autodefinit bine, doar că nu înţeleg de unde atâtea pretenţii dintr-odată. Aveam impresia că ţi-ai acceptat soarta. Aşa cum am făcut-o şi eu. Eu mi-am batjocorit viaţa în momentul în care am fugit de la Mănăstire. De atunci, mă tot siluieşte ea pe mine, căci viaţa nu lasă nimic neplătit. Iar eu accept cu resemnare în fiecare zi. Tu, Despina, eşti parte din acest angrenaj de siluire zilnică. Eu, David, cel de dinainte de marea fugă, nu aş fi acceptat în ruptul capului să împart viaţa cu o femeie ca tine. Eu, cel de acum, consider că oricum nu mai contează. De aceea, te accept aşa cum eşti: frivolă, puţintică la minte, gureşă, ahtiată după bani, cum sunt majoritatea celor care n-au ştiut niciodată preţul unei bucăţi de pâine, nici gustul amărui al singurătăţii. Tu ai fost în permanenţă căpuşa care s-a mutat de pe o gazdă pe alta. Trebuie să recunoşti că eu am fost cea mai profitabilă achiziţie. Nu spui nimic?

-         Spun că se apropie iarna şi, dacă tot te dai stăpân, te anunţ că am văzut o haină de hermelină la magazinul care s-a deschis recent în...

-         Nu mă interesează unde ai văzut-o, ci cât costă. Scrie CEC-ul şi adu-mi-l să-l semnez. Mai ai şi altă cerere? Trebuie să vină Alexandru, avem de discutat afaceri.

Despina se conformă, iar David semnă fără ezitare; doar făcuse ochii cam mari la vederea sumei şi comentă, mai mult pentru sine, să se afle în treabă: „Hermelina aia o fi înghiţit un dinozaur, înainte să ajungă haină?” Îi întinse fila cu un zâmbet condescendent, apoi o trase spre el, aşezând-o pe genunchi. O mângâie părinteşte pe spate, dând drumul unui oftat.

-         Dacă aş mai avea sentimente, cred că mi-ar fi milă de tine. Suntem doi infirmi. Ce-ţi trebuie ţie, femeie? Ce-ţi lipseşte?

-         David, tu... tu nu ai de gând să mă iubeşti niciodată?

-         Biată naivă ce eşti! Dacă ai avea habar ce-i iubirea, ai şti că ea nu vine ca urmare a faptului că „ai de gând”. Iubirea se naşte sau nu se naşte, vine sau nu vine, există sau nu. Dar în niciun caz nu-ţi poţi propune să iubeşti pe cineva.

-         Dar ai cunoscut-o vreodată? Iubirea, vreau să spun. Ai iubit vreo femeie?

-         Asta nu-i treaba ta! Totuşi, pentru că am fost totdeauna sincer cu tine, îţi voi spune: da! Am iubit... o fecioară. Am iubit-o şi am părăsit-o.

-         De ce?

Privi în gol câteva clipe, părând să caute chiar el răspunsul la întrebare. Chiar aşa, de ce?

-         Hai, fugi şi ia-ţi haina! Să nu facă paşi! Grăbeşte-te!

-         Bine. Te-am pupat. Vii diseară la teatru? Jucăm Karamazovii.

Despina zicea cu emfază „jucăm”, deşi rolul ei era unul pasager, aproape de figuraţie.

-         Despina, banii ăia pentru blănuri nu se fac din loja de la teatru. De Karamazovi îmi arde mie? Am citit demult cartea, am plâns pe fiecare pagină. La ce crezi că mi-a folosit?

-         Mă gândeam că vrei să mă vezi în costum de epocă.

-         Vreau să te văd în costumul Evei. La noapte. Până atunci, am de văzut nişte cifre, de dat o mie de telefoane...

-         Totuşi, trăieşti cu o actriţă; nu eşti curios măcar să ştii cum joacă?

-         De parcă n-aş şti! Te văd jucând în fiecare zi, ori de câte ori mă buzunăreşti. Dispari!

Apoi, fiindcă o simţi bosumflându-se şi îi părea rău s-o vadă astfel, îndulci un pic tonul:

-         Bine, bine, nu te supăra! Să mă chemi când ai să joci Anna Karenina!

-         N-o să primesc niciodată un asemenea rol. Decât... decât dacă ai interveni tu.

-         Ştii că nu fac asta. Oricâte relaţii am şi oricât de mult şi de murdar m-aş folosi de ele, nu mă amestec în artă. A mai rămas ceva sfânt în mine. Îmi bag nasul în orice, de la politică până la afaceri, dar arta trebuie să fie şi să rămână neîntinată. Arta trebuie făcută de artişti!

-         Dar şi eu sunt artistă!

-         Atunci merită-ţi rolul!

-         Am plecat. Pe diseară! Aaa, şi mulţumesc! Bună, Alexandru!

-         Sărut mâna! Salut, David!

Alexandru intrase înainte ca Despina să părăsească încăperea, el şi cu David erau destul de apropiaţi cât să-şi permită să intre la el, fără să bată, la orice oră. Chiar dacă David era „şeful”. Era mâna lui dreaptă, îi cunoştea toate învârtelile, şi singurul în care avea încredere deplină. Totuşi, nu s-ar fi zis prieteni, prietenia înseamnă ceva mai mult. O simplă asociere bazată pe interese, din care ambele părţi aveau de câştigat. David învăţase politica din mers, iar Alexandru fusese cel care îi îndrumase paşii, îl descurcase din multe încâlceli. El era personajul „la vedere”, David acţiona oarecum din umbră. Politic, avea o poziţie bună, oameni la comandă, bine plasaţi în guvern. În afaceri, oficial, Alexandru era administratorul. Însă nu făcea un pas fără a se consulta cu David.

Auzise ultima parte a conversaţiei lor şi îi veni să întrebe:

-         De ce te porţi astfel cu ea?

-         Astfel cum?

-         Dispreţuitor şi dur.

-         Ascultă, Alexandre, nu te plătesc ca să mă descrii. Dacă vreau portretul-robot, mă adresez Poliţiei.

-         Îmi e milă de ea...

-         Dă-i de pomană! Când ţi-e milă de-un om, îi dai de pomană...

-         Lasă asta! Am găsit-o plângând, într-o zi. Spunea că nu mai rezistă.

-         Şi ce o ţine? Uşa e deschisă. De ce nu mă părăseşte?

-         Nu poate. Te iubeşte, e dependentă...

-         Aha! Dependentă, da. Pariu că, dacă mâine aş sărăci, ar putea? Mă iubeşte! La fel de mult cum îşi iubeşte haina pe care şi-o va cumpăra. Ba, poate ceva mai mult, întrucât haina aia nu poate produce alte haine. Eu, da. Dar, până la urmă, cine are nevoie de iubire? Ştii, când am descoperit ce poţi face cu banii, pe lângă chestiile obişnuite, am fost de-a dreptul şocat. La început, nu-mi venea să cred că oamenii pot fi cumpăraţi atât de uşor. Sunt unii care, pentru nişte mărunţiş, ar vinde-o şi pe mă-sa. E interesant să-i vezi cum se prostituează pentru bani, funcţii, faimă... aş putea face un întreg studiu sociologic. În fine... Spune-mi dacă ai rezolvat!

-         Nu prea...

-         Acest „nu prea” înseamnă, de fapt „nu”, aşa-i?

-         Da.

-         Ce n-a mers? Trebuie să mărim suma? Îţi dai seama că articolul ăla nu trebuie să apară cu niciun chip.

-         Nu cred că merge nici cu suma mărită. De altfel, am plusat cu de la mine putere. Ştiam că n-ai să te superi. N-a mers. Nu vrea să ia mită şi pace.

-         Ha, ha! Cine-i dobitocul? E prima oară când aud asta. E de pe planeta Pământ?

-         De fapt... e o dobitoacă. O avocată care scrie şi la ziar.

-         Aşa... Vreo zână bună care-şi închipuie că schimbă lumea. E chiar amuzant. Adu-o-ncoace! Doar mă prefac că suflu spre ea, şi-o să-mi sărute şi tălpile.

-         N-aş prea crede, dar în fine... M-am gândit şi eu, însă... crezi că e bine să afle cine stă în spatele afacerii? Ea ştie numai de mine.

-         În situaţii de forţă majoră... Şi-apoi, dacă e aşa deşteaptă, tot va afla până la urmă. Cum zici c-o cheamă pe salvatoarea omenirii?

-         Zorina Dinulescu.

Avu o tresărire. Nu mai auzise numele ăsta demult.

-         Zorina... ăsta-i un nume destul de rar. Şi zici că-i avocat?

-         Da. De fapt, a prins firul din nişte procese, puse cap la cap. O treabă foarte inteligentă. Dacă-l publică, suntem pierduţi.

-         Ia nu mai lăuda duşmanii! Dacă-l publică! Treaba ta e să nu-l publice. Pentru ce te plătesc? Aşa cum ai aflat de existenţa lui, tot aşa să-l faci să dispară!

-         Dar ştii... am încercat totul.

-         Te-ai interesat despre ea?

-         Bineînţeles. Şi ce lapte a supt de la mamă-sa. Nu i-am putut găsi nimic...

-         Atunci trebuie să ştii şi dacă Dinulescu a fost numele ei dintotdeauna sau nu.

-         Sigur. Ăsta e numele după căsătorie. A chemat-o Savin. Zorina Savin. A fost căsătorită cu-n inginer de aviaţie care a crăpat într-un accident. Ce fac, dublez suma?

-         Nu! N-o să accepte.

-         De unde ştii? O cunoşti?

-         Ştiu. Pentru tine, e de ajuns. Trebuie să acţionăm mai sus, la directorul publicaţiei.

-         Totuşi, ziceai că vrei s-o vezi. Când s-o aduc?

-         Nu, nici vorbă, uită de asta.

Rămase cu ochii în gol. Aşadar, din nou Zorina. Şi din nou trebuia să se ascundă de ea. Alexandru era uluit. Nu-l mai văzuse în stadiul acesta de tulburare; ce era cu „şeful”?

-         Atunci să vorbesc cu directorul?

-         Da, dar vezi ca ziarista să nu păţească nimic. Dacă i se întâmplă ceva, răspunzi cu capul!

-         Dă-mi voie... nu mai pricep nimic. Mai întâi îmi spui să mituiesc autorul articolului, dacă nu merge, să recurg la ameninţări, la şantaj. Acum mă trimiţi la director şi mă ameninţi că-mi iei gâtul dacă aia care vrea să ne bage în rahat păţeşte ceva. Ai dormit bine azi-noapte? Ai febră? Ai mâncat ciuperci otrăvite?

-         Ai să mănânci tu o zeamă lungă, după gratii. Dacă nu rezolvi imediat. Ziarul apare peste două zile.

-         Stai, lasă-mă, m-ai luat prin surprindere. Să mă gândesc...

-         Mişcă-ţi neuronii!

-         Aşa voi face.

-         Mai e ceva?

-         Da. O donaţie pentru Biserică. Semnezi?

-         Desigur. Altceva?

-         Părintele vrea să-ţi vorbească, să te cunoască personal, să-ţi aducă mulţumiri.

-         Să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu! Nici pe El nu-L vede; ce nevoie are să mă vadă pe mine? Să nu prind popi în uşa mea! Mi se pare că ţi-am mai spus. Dacă nu, află acum!

-         Nu mai înţeleg chiar nimic! Şi am pretenţia că nu sunt un tâmpit. De ani de zile, dai bani bisericilor şi mănăstirilor, dar, când vine vorba să vezi vreun preot, parcă te-ar electrocuta. Ce să mai înţeleg?

-         Alexandre, a câta oară îţi spun? Tu nu îmi mănânci banii ca să înţelegi. Are cine să gândească. Tu trebuie doar să execuţi. Să-ţi repet?

-         Nu, şefu’, doar că eu aş vrea să te înţeleg uneori şi nu reuşesc deloc. Suntem oameni, trăim unii lângă alţii, avem curiozităţi...

-         Să nu le mai ai! În fişa ta de post, nu există capitolul „curiozităţi”. Şi nu-mi mai zice „şefu”, că mă enervezi!

-         Bine, şefu’!

Odată cu replica, Alexandru şi-a luat şi picioarele la spinare. Ştia că glumele merg până la un punct. Până la urmă, cu toate ciudăţeniile lui, David fusese întotdeauna corect şi generos cu el. Până acum i-o ştia pe asta cu popii, făcea alergie numai la cuvântul „preot”. Ar fi înţeles dacă făcea alergie şi la Biserică, dar nu era deloc aşa. Acum, alt mister: cu bambina aia care nu trebuie să păţească nimic, deşi el trebuie să facă ce-o face ca să împiedice publicarea articolului. Cine să-l mai înţeleagă? Dar, până la urmă, are dreptate. Ce nevoie am să-l înţeleg? Cu banii pe care mi-i dă, ar trăi regeşte zece familii cu câte zece copii. În situaţia asta, poate să-şi pună şi cercel în nas, nu mă interesează...

         David rămăsese singur, cu gândurile lui. Se tulburase şi asta nu era bine. Dar parcă nici nu-i venea să iasă din starea asta. De ani de zile, de când îşi pusese masca nesimţirii, cum obişnuia să spună, nu lăsase niciun gând, niciun sentiment să-i umbrească drumul. Până la urmă, aceasta îl ajutase şi în politică şi în afaceri. Se uita la fraierii din jur care picau ca muştele din cauza sentimentelor de nobleţe – sanchi! De fapt din pricina slăbiciunilor lor de rahat. Cum a păţit-o fraierul de Covalescu, de la PTSD. Cu douăzeci de minute înainte ca victoria lui la şefia partidului să fie anunţată ca sigură, au venit prietenii de la echipa adversă şi i-au pus pe masă nişte poze. Cu el ieşind noaptea de la madame X, cocoană respectabilă altfel, care şi ea avea un fraier pe care-l ţinea de toartă, drept acoperire. Cum era s-o expună pe doamna? Dar el? S-ar fi compromis definitiv. Aşa că a fost nevoit să se retragă în ultimul moment, aşa cum i s-a pus condiţia. A plecat cu coada între picioare, dând public nişte explicaţii penibile gen „probleme de sănătate” sau „vreau să-mi petrec mai mult timp cu familia”. De râsul curcilor! Când intri într-o treabă ca asta, ori ai muşchi, ori te apuci mai bine de săpat via. Dar ca să-ţi păstrezi „muşchii” tari, e nevoie să ai, în primul rând, sufletul tare. Să nu te laşi copleşit de nimic, robit de slăbiciuni. Oricum, lui îi folosise slăbiciunea celor din jur, de câte ori nu şi-a mai pus o treaptă în calea ascensiunii sale tocmai pe prostia unora şi altora. În sfârşit....

Cum am ajuns aici?

Slobozia, 03 mai 2013 

Poemul unui zugrav de biserici

În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura Bisericii „Sf. Mina” din Craiova. Pentru a-şi justifica cheltuielile şi plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate. Iată ce scrie zugravul Marin Todosie, în încercarea de a fi cât mai convingător cu „gardienii” de la contabilitate:

„1. Am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada.

2. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou.

3. Am pus o aripă Arhanghelului Gavriil.

4. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz.

5. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna.

6. Am înroşit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer şi i-am ascuţit unghiile.

7. Am reparat haina Sf. Anton şi i-am pus doi nasturi la antireu.

8. Fiului lui Tobias, care călătoreşte cu Îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă.

9. Am spălat urechile măgarului lui Aveşalom şi l-am potcovit.

10. Am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund (cui, corabiei, sau lui Noe?)

11. Am albit barba Sfântului Nicolae.

12. Am ascuţit suliţa Sf. Gheorghe şi am înverzit coada balaurului.

13. Am spălat rochia Sfintei Maria.

14. Am pus coadă diavolului de la Sf. Marina şi am cârpit toaca.”

Măi, măi, ce de talente! Eu  nu mă pricep să pun nici cozi, nici degete, nici aripi, nici petice la fund, aşa încât pun punct aici, cu un zâmbet mare pe faţă (Marin Todosie s-ar putea lăuda: „Am refăcut zâmbetul nesfintei Florentina şi i-am pus roşu pe buze”).

În 2011, la Festivalul de lieduri „Ionel Perlea” de la Slobozia, a fost prezentat în primă audiţie un lied compus de maestrul Theodor Grigoriu, pe „versurile” zugravului de biserici. Tot atunci, am primit şi pagina cu „devizul”. Mulţumiri!

„Drumul Crucii” la Râmnicu Vâlcea

Expoziţie de icoane, recital de poezie şi muzică religioasă, Râmnicu Vâlcea, 27 aprilie 2013

Vineri, 26 aprilie 2013, poeţii din zodia Helis – Dan Elias, Nicolae Teoharie, Florin Ciocea, Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre şi Marian Ştefan – împreună cu solista de muzică populară Ioana Marin, au parcurs drumul (dar nu al Crucii) până la Râmnicu Vâlcea unde, la Galeriile de Artă – Artex, curatorul Valeriu Stoica, împreună cu alţi pictori, pregăteau expoziţia care a fost vernisată a doua zi, sub genericul „Drumul Crucii”, eveniment acompaniat de muzică şi poezie sacră, dedicat Patimilor şi Învierii Domnului Iisus Hristos. Evenimentul a fost organizat de Memorialul Nicolae Bălcescu şi Filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici din România.

Participanţii au fost cazaţi într-un loc absolut superb, încărcat de istorie şi spiritualitate: Conacul Nicolae Bălcescu din localitatea vâlceană omonimă, aflată puţin lateral de drumul care leagă Piteşti de Râmnicu Vâlcea. Este un obiectiv obligatoriu de vizitat pentru aceia care îşi iubesc partia, neamul şi istoria. Dar şi pentru cei care vor să găsească o oază de linişte, să se oprească o clipă din zbuciumul cotidian. Construcţia este o bijuterie arhitectonică, înconjurată de o grădină imensă şi de câteva hectare de pădure. O explozie de verdeaţă şi de flori, care răsar de unde nu te aştepţi. Două superbe magnolii înforite. În muzeu, piese rare de mobilier, ceramică şi covoare olteneşti, cărţi, picturi, obiecte care au aparţinut Bălceştilor. Cineva ţine toate acestea „în viaţă”, punând suflet, mult suflet. Este vorba de domnul Director Nicolae Bănică Ologu, pe care l-am perceput ca pe un mare erudit şi îndrăgostit de munca sa. Conacul găzduieşte diverse evenimente culturale, printre care tabere şi expoziţii de pictură.  Construcţia sa a început în forma actuală în anul 1824. De-a lungul timpului, a aparţinut mai multor membri ai familiei, în anul 1948 fiind donat Statului de către unul din strănepoţii lui Nicolae Bălcescu, urmând a fi folosit ca loc de reculegere şi studiu pentru artişti. Din 1968, devine muzeu memorial. În curtea conacului, se află o bisericuţă din lemn, foarte veche (datată se pare tot pe la anii 1800).

Seara am ajuns când lumina se ascundea treptat, astfel că un anume mister se făcea simţit în aer. Am stat la lumina focului, am cântat, împreună cu doamna Marin, l-am ascultat pe domnul Nicolae, am mers la masă şi, în final, la somn, pentru a fi odihniţi la evenimentul de a doua zi. În lumina dimineţii, grădina arăta mirific. Mi-am spus că, dacă Raiul ar fi aşa cum ni-l imaginăm cu mintea noastră limitată, cam aşa ar trebui să arate. Ne-am băut cafeaua, am respirat aerul dimineţii, ne-am bucurat de magnolii şi arbuşti ornamentali, de veveriţele care alergau neliniştite prin copaci, de cântecul păsărilor. 

Am vizitat şi ne-am închinat în biserica mică, a cărei pictură interioară se mai păstrează doar în proporţie de 20-25%.

Scrisul de pe pereţii bisericii, atât cât se mai vede, este românesc, însă cu litere chirilice. Ne-am descurcat cu cititul, cu ce mai ştiam noi, cu ce ne-a mai desluşit pictorul-iconar Nestor Nicolae, de la sora Basarabia, fost prieten de copilărie al helisianului Vitalie Buzu. Ce mică-i lumea! Şi ce frumoasă! În cele câteva ore petrecute la conac, am simţit cum întinerim (cred că nu greşesc vorbind şi în numele confraţilor mei, eu aşa i-am perceput şi pe ei). Cu părere de rău ne-am despărţit de „raiul în miniatură”, pentru că aveam de mers în cu totul altă parte: pe Drumul Crucii.

Evenimentul a debutat cu un spectacol al formatiei de dansuri şi fluieraşi de la Şcoala din Ţepeşti, care s-a desfăşurat în „stradă”, în faţa Galeriei. Copiii s-au bucurat de aplauze din partea spectatorilor prezenţi la eveniment, dar şi a trecătorilor ocazionali. Se pare că există o intenţie de viitor, aceea de a scoate arta în stradă, de a o duce la public, dacă publicul nu vine la ea. A urmat deschiderea oficială făcută de domnul Gheorghe Dican, Preşedinte al UAP filiala Vâlcea. Au fost prezenţi cu lucrări (icoane pe lemn şi pe sticlă) pictori-iconari din Bucureşti, Vâlcea şi alte zone ale ţării. Expoziţia „Drumul Crucii” se află deja la a patra ediţie.

Despre Patimile şi Învierea Domnului Iisus Hristos a vorbit Părintele Sorin Părăuşanu, totodată pictor-iconar prezent şi cu lucrări în cadrul expoziţiei. Am reţinut de la Părintele Sorin îndemnul de a avea întotdeauna „două mâini”: smerenia şi dragostea.

A urmat recitalul susţinut de poeţii zodiei Helis, poeziile fiind intercalate cu melodii dedicate momentului, interpretate cu multă simţire şi măiestrie de doamna Ioana Marin. Poeţilor de la Helis li s-a alăturat şi doamna Valeria Tănase, de la televiziunea Vâlcea 1 (post TV care a difuzat on-line înregistrarea integrală a evenimentului, vineri 03 mai 2013, începând cu orele 19:30). La final, am fost invitaţi să achiziţionăm ouă încondeiate, oferite de elevii Şcolii din Ioneşti.

 

Adresăm felicitări pentru organizarea unui astfel de moment artistic de înaltă ţinută, o altfel de cinstire a Sfintei Sărbători a Învierii, Memorialului Nicolae Bălcescu (Director Nicolae Baciu-Ologu), Filialei Rm. Vâlcea a UAP din România (Preşedinte Gheorghe Dican), Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, curatorului expoziţiei – pictorul Valeriu Stoica şi tuturor celor prezenţi la eveniment, fie în calitate de protagonişti, fie ca spectatori. Mulţumiri celor care ne-au fost gazde bune şi nădăjduim să revenim anul viitor!

         „Hristos cel Sfânt te va cunoaşte/ Nu după numele ce-ţi spui/ Ci după ranele-ndurate/ Sub crucea ta şi Crucea Lui!” (Traian Dorz)

Slobozia, 03/ 04 mai  2013

Fotografii: Nicolai Nestor

Evenimentul în mass-media:

Ziarul "Viaţa Vâlcii"