Înainte de magnolii (13)

Bufonul regelui

Înainte de magnolii (12)

Cum am ajuns aici? Cândva, umblam cu adevărul în braţe, l-am dus prin pieţe, pe la târguri şi licitaţii. Nimeni nu-l voia. Oamenii se tem de adevăr, chiar şi aceia care-l aclamă în gura mare. Nimănui nu-i trebuie adevăruri, toţi adoră să fie minţiţi. Aceia bătrâni – că sunt tineri, cei urâţi – că pică de frumuseţe, nevestele – că nu sunt plicticoase şi înşelate, copiii – că nu sunt abandonaţi. Ne minţim. Ne minţim şi mimăm. Cândva – altcândva – am văzut o lume în care oamenii erau fericiţi. Mimau totul – durerea, teama, angoasa, veselia, până şi fericirea o mimau, de ajunseseră şi ei să creadă în ea. Când am înţeles, mi-am pus măştile: pe faţă, pe gânduri, pe inimă. Când am înţeles, am crezut că astfel voi fi şi eu fericit. Şi am ajuns... iată ce am ajuns! Eu sunt bufonul regelui de pe tabla de şah. Când şi când, cineva mai întinde mâna, pentru vreo mutare inteligentă. Aştept ca o mână puternică să mă mute din pătrăţica mea – albă sau neagră, nu mai ştiu...

Toţi vor să înţeleagă. Să mă înţeleagă. Cum ar putea, când nici măcar eu nu mă mai înţeleg? Sunt certat cu mine, de parcă mi-aş fi străin. Am avut un vis, l-am urmat, am făcut sacrificii. Dar mi-am pierdut răbdarea şi l-am abandonat. M-am speriat de ceea ce se vedea dinăuntrul visului, am călcat pe alături de cărare. M-am mutat din lumină, în întuneric. Iar acum nu mai cred că există cale de întoarcere. Şi dacă ar fi, sunt prea mândru ca să revin de unde am fugit, de bună voie şi nesilit de nimeni. Şi dacă mi-aş călca pe orgoliu, nu mă mai pot sustrage iţelor în care m-am încurcat. Lumea asta nu te lasă să pleci din ea când şi cum vrei tu. Doar dacă te lepezi de ea de tot. Eu nu m-am putut lepăda, nici măcar atunci când nu aveam mare lucru, când mai nimic din lume nu-mi aparţinea. Cum aş putea s-o mai fac acum? Nu-mi rămâne decât să merg înainte pe drumul pe care am nimerit (nu pot spune că mi l-am ales), cu grijă să nu fac greşeli încât să fiu înghiţit cu fulgi cu tot de mocirla din jur. Dacă tot eşti în mocirlă, e de preferat să-ţi rămână la suprafaţă măcar capul. Nimic din ce-am fost nu mai găsesc prin buzunarele mele acum. Am crezut în dreptate şi adevăr, dar m-am trezit împărţind nedreptatea şi minciuna, oferind-o cu linguriţa sau cu polonicul, după caz.

         Am iubit o fată. Mi-a plâns sufletul după ea, când am sacrificat-o pentru visul meu, în care ea nu încăpea. Acum? Împart aşternutul şi banii cu una care pretinde că mă iubeşte, dar pentru care eu nu simt nimic, în afară de atracţie sexuală şi dispreţ. Nu neapărat în ordinea asta. Până la urmă, amărâta asta poate chiar mă iubeşte, în felul ei. Altfel, de ce ar mai sta cu mine? De frumoasă, e frumoasă. Şi – lucru rar – îl are pe vino-n-coa! Cunosc o grămadă de tipi care i-ar putea oferi cel puţin atât cât îi ofer eu: un pat cald şi un cont gras. Dar se pare că nici măcar unei superficiale ca ea, acestea nu-i sunt de ajuns. Oamenii aleargă ca proştii după iubire. Când nu o au, o cerşesc, se umilesc. Cum face şi Despina. Se lasă jucată în picioare... pentru ce? Proşti mai suntem! Ani de zile mi-am imaginat şi eu că nimic nu-i mai frumos decât să fii iubit. Acum constat că asta mă lasă rece, câtă vreme nu ofer şi eu din mine. Îmi pusese, la un moment dat, fostul duhovnic întrebarea: „Ce crezi că e de preferat: să fii iubit sau să iubeşti?” „Să fii iubit, desigur!”, i-am răspuns ca şi când întrebarea nici nu ar fi trebuit să se pună. A dat din cap a negare şi mi-a spus: „Ai să afli că nu-i aşa!” De unde ştia? O păţise şi el sau avea un fel mai înalt de înţelegere a lucrurilor, dincolo de cele trăite? Cu ce mă încălzeşte pe mine, de exemplu, dacă vânzătoarea de la florărie m-ar iubi? Câtă vreme sufletul nu-ţi e învăluit de propriile-ţi sentimente, la ce bun restul? Dar oare nu-i totul o iluzie? Gândindu-mă la Zorina, mă întreb uneori: cât a fost adevăr, realitate şi cât iluzie în tot ceea ce am simţit sau am crezut că simt pentru ea. Şi totuşi... dacă după atâta timp, încă mai tresare în mine – dobitocul şi păcătosul care-am ajuns – încă mai tresare o coardă a sufletului, făcându-l să vibreze, numai la auzul numelui ei, poţi spune că a fost iluzie? Până la urmă, ce contează?

         Alexandru mă bate şi ăsta la cap cu înţelegerea lui. La ce i-ar folosi? Sau ce ar pricepe din mine? Lui nu i-am spus nimic despre trecutul meu „dinainte”. Nimănui n-am spus. Exceptând-o pe Despina, care s-a aflat la locul potrivit, în momentul potrivit ca să afle. Era prietenă cu sora mea şi, când m-am întors acasă din Mănăstire (unde altundeva să mă fi dus?), ai mei jubilau de parcă mă întorsesem din moarte şi erau cu povestea pe buze în stânga şi-n dreapta. Până când le-am interzis să vorbească. Despina chiar era la noi când eu am venit pe nepusă masă. De a doua oară când m-a văzut, profitând de dezorientarea mea, precum şi de slăbiciunile tinereţii, m-a şi agăţat. Otilia, soră-mea, n-a părut prea încântată. Mi-a spus-o o singură dată, adăugând însă imediat că nu era treaba ei. Pe Despina am pus-o să jure că nu va spune nimănui din lumea asta nouă în care am intrat, nimic din ceea ce ştie. Astfel că, bietul Alexandru n-are de unde să priceapă de unde aversiunea mea pentru cei în sutană. Nu ştie cât mi-am dorit să devin preot (s-ar şi cruci să afle!), ce sacrificiu am crezut că sunt în stare să fac, şi chiar l-am făcut o perioadă, ce vis fără ferestre şi uşi am avut, cum mi-am lepădat apoi visul, de teamă, de lehamite (văzusem, auzisem, trăisem şi lucruri care nu concordau cu ceea ce credeam eu despre lumea în care intrasem smerit şi râvnitor, gata de orice sacrificiu). Dacă ar şti, ar înţelege de ce „fac alergie”, cum spune el, la popi. De fapt e mult mai mult, nu suport să-i văd, în adâncul sufletului aproape îi urăsc, aşa, degeaba, fără să-mi fi făcut nimic rău. De ciudă, de invidie. Pentru că, deşi nu sunt, îi percep ca pe nişte hoţi de vise. De parcă ei mi-au furat visul. Sunt conştient că nu e aşa, dar sentimentele mele nu dau doi bani pe raţiune.

         Când am plecat, nu ştiam pentru cât timp va fi, nici ce voi face în continuare, venisem să mă limpezesc. M-am limpezit beton! Ai mei abia au aşteptat să profite de ocazie, ca să mă împiedice să mă întorc. M-au momit cu tot soiul de treburi lumeşti (îi suspectez că inclusiv Despinei i-au netezit calea spre mine), m-au trimis la studii (alte studii!), mi-au oferit bani, cu care să încep o afacere, să „mă pun pe picioare”. M-am lăsat purtat de val. Odată ridicată ancora, am plutit în derivă. Am alunecat uşor, uşor, spre lumea mizerabilă a politicii, cale spinoasă, dar desţelenită tot de ai mei, prin prieteni, relaţii, cunoştinţe. Apoi, văzând cât de mult mă depărtasem de „debarcader”, în ce încrengături – unele fără ieşire onorabilă – am intrat, mi-am spus că nu mai contează. M-am întors împotriva mea şi, cu un soi de îndârjire, am început să mă conformez jocului, sperând că astfel îi voi lovi şi răni şi pe cei care m-au împins către asta. Doar că ei jubilează în continuare, chiar dacă acum sunt de capul meu. Doar eu sângerez. Deşi doar uneori, cum e şi astăzi, când se trezeşte în mine dorul după cel care am fost, sau după cel care aş fi putut fi. Dacă...

         O clipă, când Alexandru a pronunţat numele Zorinei şi mi-a confirmat, fără să ştie, că este Ea, am fost tentat să reînnod firul. La ce bun? Mare idioţenie. Acum, totul ar părea murdărit. Acum, nu s-ar mai putea reface cu niciun chip starea aceea specială de dinainte de magnolii. În plus, ar pluti mereu între noi sentimentul zădărniciei ca un semn de-ntrebare. Ne-ar urmări ca o umbră trădarea mea, frustrarea ei. Lucrurile îşi au rostul la timpul lor. Când timpul lor s-a dus, e mai bine să le consideri moarte şi îngropate. Decât să ne afundăm astfel, mai bine mă afund numai eu, alături de una ca Despina. Alături, un cuvânt potrivit. Nu împreună. Împreună înseamnă mai mult, înseamnă un singur suflet şi un singur trup. Alături, implică automat două identităţi. Aşa cum suntem noi, eu şi Despina, aproape nemiscibili. Ne intersectăm doar în pat şi printre cecuri. Altfel, drumurile noastre seamănă cu două linii paralele. De aceea nici n-am vrut să mă mint, să o iau de nevastă. Nu mai am respect pentru multe lucruri în viaţa asta, dar căsătoria o consider sfântă. Ce sens ar avea să o murdăreşti cu minciuni? Cu drepte paralele şi entităţi nemiscibile.

         Voila! Adevărat că deşertăciune sunt toate! Dacă n-ar fi, de ce nu m-ar mulţumi pe mine acum starea mea? Sunt bogat, influent, hotărăsc destine. Posed (ce vulgar!) o femeie frumoasă, cu un trup desăvârşit, generoasă când vine vorba să şi-l ofere. Şi mai ce? O certam pe ea mai devreme, întrebând-o ce-i lipseşte, ce nu-i ajunge. Dar mie ce nu-mi ajunge, ce-mi lipseşte? Ce puţin avem din ceea ce avem! Omul are nevoie, totuşi, de atât de puţin. Însă, pentru a ajunge la plinătatea puţinului aceluia, pentru a face ca el să te mulţumească, e nevoie să desţeleneşti puternic în jur. Ca atunci când, pentru un gram de aur, trebuie să înlături tone de steril. Pentru asta, e nevoie de răbdare. O răbdare care uneori te poate scoate din minţi, pe care eu n-am avut-o. Eu am vrut repede, cât mai repede. Mi se părea că am aşteptat destul. Şi am dorit să-mi iau zborul. Eu am zburat pe fereastra unui vis!

                 Slobozia, 08 mai 2013