Înainte de magnolii (12)

Fuga

Înainte de magnolii (11)

-         Vezi, Despina, uneori îţi vine să zici că te fuţi în el de noroc. Într-un astfel de

moment, am luat eu decizia să fug departe de mine. Tu nu m-ai cunoscut aşa cum eram. Tu, de fapt, nu mă cunoşti nici acum. M-aş mira să te intereseze. Nici nu trebuie. Animalul de companie se mulţumeşte cu ce-i oferă stăpânul, fără să-şi pună întrebări despre acesta. Te-ai autodefinit bine, doar că nu înţeleg de unde atâtea pretenţii dintr-odată. Aveam impresia că ţi-ai acceptat soarta. Aşa cum am făcut-o şi eu. Eu mi-am batjocorit viaţa în momentul în care am fugit de la Mănăstire. De atunci, mă tot siluieşte ea pe mine, căci viaţa nu lasă nimic neplătit. Iar eu accept cu resemnare în fiecare zi. Tu, Despina, eşti parte din acest angrenaj de siluire zilnică. Eu, David, cel de dinainte de marea fugă, nu aş fi acceptat în ruptul capului să împart viaţa cu o femeie ca tine. Eu, cel de acum, consider că oricum nu mai contează. De aceea, te accept aşa cum eşti: frivolă, puţintică la minte, gureşă, ahtiată după bani, cum sunt majoritatea celor care n-au ştiut niciodată preţul unei bucăţi de pâine, nici gustul amărui al singurătăţii. Tu ai fost în permanenţă căpuşa care s-a mutat de pe o gazdă pe alta. Trebuie să recunoşti că eu am fost cea mai profitabilă achiziţie. Nu spui nimic?

-         Spun că se apropie iarna şi, dacă tot te dai stăpân, te anunţ că am văzut o haină de hermelină la magazinul care s-a deschis recent în...

-         Nu mă interesează unde ai văzut-o, ci cât costă. Scrie CEC-ul şi adu-mi-l să-l semnez. Mai ai şi altă cerere? Trebuie să vină Alexandru, avem de discutat afaceri.

Despina se conformă, iar David semnă fără ezitare; doar făcuse ochii cam mari la vederea sumei şi comentă, mai mult pentru sine, să se afle în treabă: „Hermelina aia o fi înghiţit un dinozaur, înainte să ajungă haină?” Îi întinse fila cu un zâmbet condescendent, apoi o trase spre el, aşezând-o pe genunchi. O mângâie părinteşte pe spate, dând drumul unui oftat.

-         Dacă aş mai avea sentimente, cred că mi-ar fi milă de tine. Suntem doi infirmi. Ce-ţi trebuie ţie, femeie? Ce-ţi lipseşte?

-         David, tu... tu nu ai de gând să mă iubeşti niciodată?

-         Biată naivă ce eşti! Dacă ai avea habar ce-i iubirea, ai şti că ea nu vine ca urmare a faptului că „ai de gând”. Iubirea se naşte sau nu se naşte, vine sau nu vine, există sau nu. Dar în niciun caz nu-ţi poţi propune să iubeşti pe cineva.

-         Dar ai cunoscut-o vreodată? Iubirea, vreau să spun. Ai iubit vreo femeie?

-         Asta nu-i treaba ta! Totuşi, pentru că am fost totdeauna sincer cu tine, îţi voi spune: da! Am iubit... o fecioară. Am iubit-o şi am părăsit-o.

-         De ce?

Privi în gol câteva clipe, părând să caute chiar el răspunsul la întrebare. Chiar aşa, de ce?

-         Hai, fugi şi ia-ţi haina! Să nu facă paşi! Grăbeşte-te!

-         Bine. Te-am pupat. Vii diseară la teatru? Jucăm Karamazovii.

Despina zicea cu emfază „jucăm”, deşi rolul ei era unul pasager, aproape de figuraţie.

-         Despina, banii ăia pentru blănuri nu se fac din loja de la teatru. De Karamazovi îmi arde mie? Am citit demult cartea, am plâns pe fiecare pagină. La ce crezi că mi-a folosit?

-         Mă gândeam că vrei să mă vezi în costum de epocă.

-         Vreau să te văd în costumul Evei. La noapte. Până atunci, am de văzut nişte cifre, de dat o mie de telefoane...

-         Totuşi, trăieşti cu o actriţă; nu eşti curios măcar să ştii cum joacă?

-         De parcă n-aş şti! Te văd jucând în fiecare zi, ori de câte ori mă buzunăreşti. Dispari!

Apoi, fiindcă o simţi bosumflându-se şi îi părea rău s-o vadă astfel, îndulci un pic tonul:

-         Bine, bine, nu te supăra! Să mă chemi când ai să joci Anna Karenina!

-         N-o să primesc niciodată un asemenea rol. Decât... decât dacă ai interveni tu.

-         Ştii că nu fac asta. Oricâte relaţii am şi oricât de mult şi de murdar m-aş folosi de ele, nu mă amestec în artă. A mai rămas ceva sfânt în mine. Îmi bag nasul în orice, de la politică până la afaceri, dar arta trebuie să fie şi să rămână neîntinată. Arta trebuie făcută de artişti!

-         Dar şi eu sunt artistă!

-         Atunci merită-ţi rolul!

-         Am plecat. Pe diseară! Aaa, şi mulţumesc! Bună, Alexandru!

-         Sărut mâna! Salut, David!

Alexandru intrase înainte ca Despina să părăsească încăperea, el şi cu David erau destul de apropiaţi cât să-şi permită să intre la el, fără să bată, la orice oră. Chiar dacă David era „şeful”. Era mâna lui dreaptă, îi cunoştea toate învârtelile, şi singurul în care avea încredere deplină. Totuşi, nu s-ar fi zis prieteni, prietenia înseamnă ceva mai mult. O simplă asociere bazată pe interese, din care ambele părţi aveau de câştigat. David învăţase politica din mers, iar Alexandru fusese cel care îi îndrumase paşii, îl descurcase din multe încâlceli. El era personajul „la vedere”, David acţiona oarecum din umbră. Politic, avea o poziţie bună, oameni la comandă, bine plasaţi în guvern. În afaceri, oficial, Alexandru era administratorul. Însă nu făcea un pas fără a se consulta cu David.

Auzise ultima parte a conversaţiei lor şi îi veni să întrebe:

-         De ce te porţi astfel cu ea?

-         Astfel cum?

-         Dispreţuitor şi dur.

-         Ascultă, Alexandre, nu te plătesc ca să mă descrii. Dacă vreau portretul-robot, mă adresez Poliţiei.

-         Îmi e milă de ea...

-         Dă-i de pomană! Când ţi-e milă de-un om, îi dai de pomană...

-         Lasă asta! Am găsit-o plângând, într-o zi. Spunea că nu mai rezistă.

-         Şi ce o ţine? Uşa e deschisă. De ce nu mă părăseşte?

-         Nu poate. Te iubeşte, e dependentă...

-         Aha! Dependentă, da. Pariu că, dacă mâine aş sărăci, ar putea? Mă iubeşte! La fel de mult cum îşi iubeşte haina pe care şi-o va cumpăra. Ba, poate ceva mai mult, întrucât haina aia nu poate produce alte haine. Eu, da. Dar, până la urmă, cine are nevoie de iubire? Ştii, când am descoperit ce poţi face cu banii, pe lângă chestiile obişnuite, am fost de-a dreptul şocat. La început, nu-mi venea să cred că oamenii pot fi cumpăraţi atât de uşor. Sunt unii care, pentru nişte mărunţiş, ar vinde-o şi pe mă-sa. E interesant să-i vezi cum se prostituează pentru bani, funcţii, faimă... aş putea face un întreg studiu sociologic. În fine... Spune-mi dacă ai rezolvat!

-         Nu prea...

-         Acest „nu prea” înseamnă, de fapt „nu”, aşa-i?

-         Da.

-         Ce n-a mers? Trebuie să mărim suma? Îţi dai seama că articolul ăla nu trebuie să apară cu niciun chip.

-         Nu cred că merge nici cu suma mărită. De altfel, am plusat cu de la mine putere. Ştiam că n-ai să te superi. N-a mers. Nu vrea să ia mită şi pace.

-         Ha, ha! Cine-i dobitocul? E prima oară când aud asta. E de pe planeta Pământ?

-         De fapt... e o dobitoacă. O avocată care scrie şi la ziar.

-         Aşa... Vreo zână bună care-şi închipuie că schimbă lumea. E chiar amuzant. Adu-o-ncoace! Doar mă prefac că suflu spre ea, şi-o să-mi sărute şi tălpile.

-         N-aş prea crede, dar în fine... M-am gândit şi eu, însă... crezi că e bine să afle cine stă în spatele afacerii? Ea ştie numai de mine.

-         În situaţii de forţă majoră... Şi-apoi, dacă e aşa deşteaptă, tot va afla până la urmă. Cum zici c-o cheamă pe salvatoarea omenirii?

-         Zorina Dinulescu.

Avu o tresărire. Nu mai auzise numele ăsta demult.

-         Zorina... ăsta-i un nume destul de rar. Şi zici că-i avocat?

-         Da. De fapt, a prins firul din nişte procese, puse cap la cap. O treabă foarte inteligentă. Dacă-l publică, suntem pierduţi.

-         Ia nu mai lăuda duşmanii! Dacă-l publică! Treaba ta e să nu-l publice. Pentru ce te plătesc? Aşa cum ai aflat de existenţa lui, tot aşa să-l faci să dispară!

-         Dar ştii... am încercat totul.

-         Te-ai interesat despre ea?

-         Bineînţeles. Şi ce lapte a supt de la mamă-sa. Nu i-am putut găsi nimic...

-         Atunci trebuie să ştii şi dacă Dinulescu a fost numele ei dintotdeauna sau nu.

-         Sigur. Ăsta e numele după căsătorie. A chemat-o Savin. Zorina Savin. A fost căsătorită cu-n inginer de aviaţie care a crăpat într-un accident. Ce fac, dublez suma?

-         Nu! N-o să accepte.

-         De unde ştii? O cunoşti?

-         Ştiu. Pentru tine, e de ajuns. Trebuie să acţionăm mai sus, la directorul publicaţiei.

-         Totuşi, ziceai că vrei s-o vezi. Când s-o aduc?

-         Nu, nici vorbă, uită de asta.

Rămase cu ochii în gol. Aşadar, din nou Zorina. Şi din nou trebuia să se ascundă de ea. Alexandru era uluit. Nu-l mai văzuse în stadiul acesta de tulburare; ce era cu „şeful”?

-         Atunci să vorbesc cu directorul?

-         Da, dar vezi ca ziarista să nu păţească nimic. Dacă i se întâmplă ceva, răspunzi cu capul!

-         Dă-mi voie... nu mai pricep nimic. Mai întâi îmi spui să mituiesc autorul articolului, dacă nu merge, să recurg la ameninţări, la şantaj. Acum mă trimiţi la director şi mă ameninţi că-mi iei gâtul dacă aia care vrea să ne bage în rahat păţeşte ceva. Ai dormit bine azi-noapte? Ai febră? Ai mâncat ciuperci otrăvite?

-         Ai să mănânci tu o zeamă lungă, după gratii. Dacă nu rezolvi imediat. Ziarul apare peste două zile.

-         Stai, lasă-mă, m-ai luat prin surprindere. Să mă gândesc...

-         Mişcă-ţi neuronii!

-         Aşa voi face.

-         Mai e ceva?

-         Da. O donaţie pentru Biserică. Semnezi?

-         Desigur. Altceva?

-         Părintele vrea să-ţi vorbească, să te cunoască personal, să-ţi aducă mulţumiri.

-         Să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu! Nici pe El nu-L vede; ce nevoie are să mă vadă pe mine? Să nu prind popi în uşa mea! Mi se pare că ţi-am mai spus. Dacă nu, află acum!

-         Nu mai înţeleg chiar nimic! Şi am pretenţia că nu sunt un tâmpit. De ani de zile, dai bani bisericilor şi mănăstirilor, dar, când vine vorba să vezi vreun preot, parcă te-ar electrocuta. Ce să mai înţeleg?

-         Alexandre, a câta oară îţi spun? Tu nu îmi mănânci banii ca să înţelegi. Are cine să gândească. Tu trebuie doar să execuţi. Să-ţi repet?

-         Nu, şefu’, doar că eu aş vrea să te înţeleg uneori şi nu reuşesc deloc. Suntem oameni, trăim unii lângă alţii, avem curiozităţi...

-         Să nu le mai ai! În fişa ta de post, nu există capitolul „curiozităţi”. Şi nu-mi mai zice „şefu”, că mă enervezi!

-         Bine, şefu’!

Odată cu replica, Alexandru şi-a luat şi picioarele la spinare. Ştia că glumele merg până la un punct. Până la urmă, cu toate ciudăţeniile lui, David fusese întotdeauna corect şi generos cu el. Până acum i-o ştia pe asta cu popii, făcea alergie numai la cuvântul „preot”. Ar fi înţeles dacă făcea alergie şi la Biserică, dar nu era deloc aşa. Acum, alt mister: cu bambina aia care nu trebuie să păţească nimic, deşi el trebuie să facă ce-o face ca să împiedice publicarea articolului. Cine să-l mai înţeleagă? Dar, până la urmă, are dreptate. Ce nevoie am să-l înţeleg? Cu banii pe care mi-i dă, ar trăi regeşte zece familii cu câte zece copii. În situaţia asta, poate să-şi pună şi cercel în nas, nu mă interesează...

         David rămăsese singur, cu gândurile lui. Se tulburase şi asta nu era bine. Dar parcă nici nu-i venea să iasă din starea asta. De ani de zile, de când îşi pusese masca nesimţirii, cum obişnuia să spună, nu lăsase niciun gând, niciun sentiment să-i umbrească drumul. Până la urmă, aceasta îl ajutase şi în politică şi în afaceri. Se uita la fraierii din jur care picau ca muştele din cauza sentimentelor de nobleţe – sanchi! De fapt din pricina slăbiciunilor lor de rahat. Cum a păţit-o fraierul de Covalescu, de la PTSD. Cu douăzeci de minute înainte ca victoria lui la şefia partidului să fie anunţată ca sigură, au venit prietenii de la echipa adversă şi i-au pus pe masă nişte poze. Cu el ieşind noaptea de la madame X, cocoană respectabilă altfel, care şi ea avea un fraier pe care-l ţinea de toartă, drept acoperire. Cum era s-o expună pe doamna? Dar el? S-ar fi compromis definitiv. Aşa că a fost nevoit să se retragă în ultimul moment, aşa cum i s-a pus condiţia. A plecat cu coada între picioare, dând public nişte explicaţii penibile gen „probleme de sănătate” sau „vreau să-mi petrec mai mult timp cu familia”. De râsul curcilor! Când intri într-o treabă ca asta, ori ai muşchi, ori te apuci mai bine de săpat via. Dar ca să-ţi păstrezi „muşchii” tari, e nevoie să ai, în primul rând, sufletul tare. Să nu te laşi copleşit de nimic, robit de slăbiciuni. Oricum, lui îi folosise slăbiciunea celor din jur, de câte ori nu şi-a mai pus o treaptă în calea ascensiunii sale tocmai pe prostia unora şi altora. În sfârşit....

Cum am ajuns aici?

Slobozia, 03 mai 2013