Înainte de magnolii (14)

Iuda

Înainte de magnolii (13)

În atelierul său elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorini stătea trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care privea lung. Părea frământat, îşi lua capul în mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi venit cu pictura asta, acum nişte zeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Şi nici nu-mi dă pace. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda, trădător împuţit! Nu-mi vine să cred că, nici până astăzi, n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda.  Începu să se plimbe îngândurat prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauză, se apropia, lua iar distanţă, privea, pleca iar.

Nu prea înţelegea nici el ce-i venise tocmai azi cu pictura asta care zăcea de multă vreme uitată în mansardă, acoperită de o pânză. De ce tocmai azi se dusese la ea, dăduse cu frenezie pânza la o parte, hotărât că va lucra la ea. Şi ce dacă nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imaginaţie. Nţ! Nu ţine! Luă Evanghelia după Ioan şi începu să citească a n-a oară pasajul trădării. Zicând acestea, Iisus S’a tulburat cu duhul şi a mărturisit şi a zis: „Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde. Atunci ucenicii se uitau unuii la alţii, nepricepând despre cine vorbeşte. Iar unul din ucenicii Săi, cel pe care Iisus îl iubea, şedea la masă rezemat de pieptul lui Iisus. Deci Simon-Petru i-a făcut acestuia semn şi i-a zis: „Întreabă-L, cine este cel despre care vorbeşte?!” Şi aplecându-se acesta pe pieptul lui Iisus i-a zis: „Doamne, cine este?” Iisus i-a răspuns: „Acela este, căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine, i-o voi da.” Şi întingând îmbucătura de pâine, a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat satana într-însul. Iar Iisus i-a zis: „Ceea ce vrei să faci, fă mai degrabă!...” dar nimeni dintre cei ce şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a zis acestea; fiindcă unii, deoarece Iuda avea punga, gândeau că Iisus îi spune: „Cumpără ceea ce ne trebuie la sărbătoare!” sau să dea ceva la săraci. Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pâine, îndată a ieşit. Şi era noapte.”¹⁾

„Iuda avea punga.” Aşadar, Iuda avea pungă, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se aşteptau ca Iisus să-i spună să facă cumpărături sau să dea săracilor. Trebuie să am grijă de acest amănunt, când îl pictez. Nu trebuie să pară un sărăntoc. Atunci de ce – Doamne iartă-mă! – L-a mai vândut, pentru nenorociţii ăia de arginţi? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus şi o ţinea Iuda, sau era o pungă comună. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat ficaţii, Iuda, blestematule! Nu puteai să nu ţii tu punga aia, să fiu şi eu lămurit acum? Şi-apoi, eu, când surprind momentul pe pânză, înainte sau după ce a luat înghiţitura? Satana a intrat într-însul după înghiţitura de pâine, aşadar. Deci, într-un fel arăta înainte, într-un fel - după. Nu! Am decis, înainte! Fix satană îmi mai lipsea, să n-am linişte. Piei, satană! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe. Nenorocita aia de pungă, nu mă lasă să trec mai departe. Pentru cel care pictează, e important amănuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai să mă lămureşti şi pe mine cu aspectul acesta? Dacă n-am un model real, trebuie să-mi fie clar măcar portretul robot… va să zică modelul imaginar. Într-un fel arată expresia omului bogat, dar care trădează din alte considerente (invidie, răutate, etc), într-un fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucată de pâine, într-alt fel bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindcă nu se poate opri din agoniseli. Punga mă-sii! Să caut şi în celelalte Evanghelii, să văd dacă apare amănuntul acesta.

David se plimba agale, fără vreun scop precis, pe marele şi atât de cântatul Champs Elysées. Plecase singur la Paris, cu oarecari afaceri, dar nu voise să fie însoţit de nimeni, de data aceasta. Şi, contrar obiceiului, când îşi rezolva afacerile între două zboruri, acum îşi spusese că vrea să mai stea, să fie ca un fel de vacanţă, departe de vacarmul ameţitor al Bucureştiului. Desigur, aici era un alt vacarm. Dar măcar acesta nu-l privea pe el. Prin toate locurile unde fusese, nu putea spune cu exactitate ce a văzut. Reţinea cifre, nume, socoteli, dar uitase să mai caute şi să se mai oprească o clipă în faţa frumuseţilor lumii. Uneori îi era dor de liniştea din Mănăstire. Dar îşi alunga repede gândul. Viaţa lui se desfăşura acum pe alte coordonate. Şi învăţase că, orice decizii ai lua, nu trebuie să rămâi ancorat în trecut. Nici dacă trecutul a fost bun, nici dacă a fost rău. Nu se mai plimbase demult, aşa cum se plimbă oamenii. Mersul era doar o necesitate de deplasare dintr-un loc în altul. Şi, de cele mai multe ori, substituit de maşină ori avion. Acum se bucura ca un copil, încetinind pasul, atent la amănunte. Încerca să nu se gândească la nimic, în timp ce descifra cu sârg numele firmelor aliniate de o parte şi de alta a acestui magnific simbol parizian, străjuit la un capăt de Place de la Concorde, iar la celălalt de celebrul Arc de Triomphe. Triumful cui?, se întreba. Când poţi afirma cu tărie că ai triumfat în viaţa asta? Ridicând ochii din nişte stampe, pe care vânzătorii ambulanţi le ofereau contra unei sume modice, un scris mare şi drept îi atrase atenţia: Claudiu Teodorinni – Studio de Peintre. Deşi inerţia îl determinase să treacă mai departe, ceva i-a sunat prea cunoscut în minte, oprindu-i paşii în loc. Claudiu Teodorinni? Să fie vorba de acelaşi Claudiu? Nu există decât o soluţie de a afla.

Claudiu tocmai deschisese Evanghelia după Luca, dar n-a mai avut răgaz s-o studieze, că uşa atelierului s-a dat de perete, după o bătaie scurtă ce n-a mai aşteptat răspuns. În prag, un domn bine îmbrăcat, la patru ace – costum, cravată – mai lipsea floarea de la buzunar, lucru prea puţin obişnuit ziua, pe străzile Parisului. Şi, după toate astea, l-a mai salutat şi româneşte. Oricum, capitala franceză era destul de cosmopolită, aşa că nu se miră foarte tare, avusese doar o tresărire când auzise acel „bună ziua”, parcă şi vocea purta un ecou cunoscut, asemeni unei amintiri vagi, venită de undeva de peste timp. Tipul zâmbea fericit, dând să se apropie, cu mâna întinsă, de Claudiu. Apoi rămase câteva clipe descumpănit, văzându-l pe acesta fără vreo reacţie. După ce-l studie fugitiv, i se adresă, ca şi când ar fi avut o revelaţie:

-         Staţi! Oricine-aţi fi – probabil vreun client cu mulţi bani venit să cumpere un tablou – orice veţi dori, nu spuneţi nimic înainte de-a spune „Da”!

-         Pardon! Sper că n-am nimerit la Starea Civilă!

-         Domnule, aţi nimerit în atelierul Pictorului Teodorinni, celebrul Teodorinni care-a rupt pisica prin occident. Şi gura târgului, cum se zice. Numai că, vedeţi, oricât de împlinit şi de fericit ar considera alţii că sunt, eu n-am linişte din cauza unui trădător ordinar…

-         Ei, toţi avem trădătorii noştri…

-         Domnule, eu nu vorbesc de trădători, nu zic de unul oarecare, eu vorbesc de însuşi trădătorul. Tră-dă-to-rul! Pricepi?

-         Nu. Chiar nu.

-         Hmm… apropiaţi-vă.

Îl duse în faţa pânzei.

-         Această pictură vă spune ceva?

-         Da, desigur.

-         Şi nu vi se pare că-i lipseşte ceva? Sau cineva?

-         Dacă mă uit atent, constat că lipseşte un personaj. Să fie chiar Iuda? Aha, acum înţeleg. Tră-dă-to-rul.

-         Exact! Mai bine zis, a lipsit. Căci dumneavoastră mi l-aţi adus. De cum aţi intrat pe uşă, am ştiut că l-am găsit. Asta era! De când vă aştept, de când vă aştept! V-am spus să ziceţi „da”, să nu mă refuzaţi. Vă dau ce doriţi, oricâte tablouri, numai să-mi pozaţi pentru el. S-a făcut?

David rămase înmărmurit, fără a schiţa niciun gest. Părea extrem de tulburat.

-         Domnule, iertaţi-mă dacă v-am tulburat. Ştiu că nu e pentru nimeni un compliment să i se propună a poza în Iuda, însă am convingerea că sunteţi om matur, nu vă mai lăsaţi sensibilizat de fleacuri. Îmi pare rău…

-         Nu, nu e asta…

Apoi, privind drept către Claudiu:

-         Claudiu, ce teatru-i acesta? Te ştiam pictor, nicidecum actor. Chiar nu mă mai recunoşti???

Venise rândul lui Claudiu să pară înmărmurit.

-         Domnule, ne cunoaştem? Iertaţi-mă, trebuie să fie o confuzie. E-adevărat, întâlnesc multă lume, dar, după cum ştiţi sau măcar presupuneţi, pictorii au memoria chipurilor foarte bună. E imposibil să ne fi cunoscut cândva şi să nu-mi amintesc!

-         Păi tocmai asta mă îngrijorează. Mai ales că nu ne-am văzut doar o dată, fugitiv. E drept, au mai trecut anii…

Se apropie iar de tablou:

-         Spune-mi, cine ţi-a pozat pentru Iisus?

Un zâmbet luminează faţa lui Claudiu, ca de-o amintire dragă:

-         O, e mult de-atunci, de altfel e primul personaj pe care l-am pictat. A fost modelul cel mai uşor de găsit. Nu că ar fi în general uşor de găsit model pentru Iisus; dar am avut un prieten, până când eu am plecat din ţară. N-am mai păstrat de atunci legătura. El mi-a fost modelul. Priviţi-l! Ce figură angelică. Pictura aceasta am început-o încă din anul I, eram plin de zel şi de gărgăuni. Şi totuşi, a continuat până azi să mă obsedeze, chiar dacă între timp mi-am schimbat stilul ca, de altfel şi „subiectele”, zise zâmbind şi arătând către un nud de femeie. Apoi, revenind: La tabloul acesta m-am întors aşa cum te întorci cu gândul la prima dragoste din tinereţe, sau mai degrabă ca la marea dragoste neîmplinită, aceea care-ar fi putut să fie… M-am întors la el obosit, frânt, lovit, umilit chiar, aşa cum te întorci din marile metropole la ţară, unde abia aştepţi să iei o gură de aer, nu doar în plămâni, ci şi în suflet. Înţelegeţi? Nu pot renunţa la el. Şi, se-nţelege, nici n-am să-l vând. Mi-e drag precum amintirea copilăriei. Îmi aminteşte de tinereţe, de suita de idealuri pe care le târam după noi, de prietenul meu, de frumuseţea vocii lui, de iubirile noastre inocente…

-         Încetează! Încetează, Claudiu! Tu chiar nu mă recunoşti? Îţi mai aduci aminte cum se numea colegul din tinereţe?

-         Ce-ntrebare! Bineînţeles că-mi aduc aminte. Îmi amintesc şi că avea o aluniţă după urechea dreaptă. Îl chema David. David Greceanu. Ce nume, David, parcă predestinat…

-         Predestinat pe naiba! Încetează sporovăiala! Ori eşti un idiot, ori eu m-am schimbat atât de mult! Na, aluniţă!

Trase un pic de urechea dreaptă şi-i arată semnul.

-         Eu!!! Eu sunt David Greceanu! Tu, Claudiu Teodorini, prietenul meu, cum ai putut să arunci imaginea mea în podul cu vechituri?

Claudiu, vizibil şocat, ia o oglindă, i-o dă lui David, apoi îl apropie de Iisus din tablou:

-         Acum că mi-ai spus, îmi dau seama, după voce, că eşti tu. Dar uită-te şi tu în oglindă şi-ai să-nţelegi. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Unde este acel David pe care-l ştiu?

David s-a lăsat într-un fotoliu, răvăşit. După un timp, revenindu-şi, zise cu alt ton:

-         Acel David a murit, Claudiu. Povestea e lungă. Dar eu crezusem că mi-a murit numai sufletul. Acum înţeleg că nu doar el, ci şi chipul meu a murit în lumea aceasta, transformându-se în altul, într-unul care nu-i seamănă, dimpotrivă. E lungă, e lungă calea de la Hristos la Iuda. Dar ce lungă trebuie să fie calea inversă!

                                                                  

¹⁾ Ioan (13, 21-30), trad. Î.P.S. Bartholomeu Anania

Slobozia, 16, 17 mai 2013