Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 4

 

Profesori universitari (4) 

 

Prof. Dr. Docent ing. Solomon Sternberg (Chimie-Fizică, anul II)

Cercetător, creatorul şcolii moderne de Chimie-fizică şi Electrochimie, recunoscut şi apreciat de comunitatea ştiinţifică din țara noastră şi din străinătate. Era un personaj aparte în pleiada profesorilor noștri, parcă picat din paginile unui roman. Un domn al vremurilor de altădată, în înfățișare, în comportament, în modul de adresare. Deși nu foarte bătrân, undeva la 65 de ani, domnul Sternberg era îmbătrânit. Poate chiar activitatea de laborator îl îmbătrânise prematur. CV-ul său (pe care l-am studiat recent într-un buletin informativ al Societății de Chimie) cuprinde numeroase realizări științifice și didactice, unele având caracter de noutate absolută la vremea aceea. Dar eu nu despre asta am de gând să vorbesc.

El însuși ne spusese la un curs, când venise vorba de legile gazelor, că îl cunoscuse pe autorul relației pe care tocmai ne-o scrisese pe tablă și care purta numele Mayer. Apoi a adăugat zâmbind: „Mayer era o doamnă”, pentru a se evita confuzia cu mai celebrul Robert Mayer. Era vorba, de fapt, de Maria Gopper Mayer, deținătoarea premiului Nobel pentru fizică, în 1963. Și acest profesor-cercetător, autor de manuale, deținător al premiului de stat, care se învârtea prin medii de Nobel, când trecea pe lângă studentele ce ștergeau vreo bordură cu blugii în curtea facultății, la o țigară, le saluta (întotdeauna el mai întâi) după moda de odinioară, scoțându-și pălăria și cu o ușoară înclinare a capului. Ne plesnea obrazul de rușine, de altfel singurul moment în care aveam sentimentul acesta. Numai Solomon Sternberg reușea să scoată rușinea din noi. Îl alintam, între noi, Soly, așa cum făceam cu toți profesorii, mai ales cu aceia care ne erau dragi.

Funcționa în modul slow motion. Mi se părea că aș fi avut timp să dau trei ture de stadion până reușea să-și scoată paltonul, la intrarea în clasă, sau să și-l pună, la plecare. Un coleg s-a oferit să-l ajute o dată, dar a refuzat politicos.

Deși îmi plăcea materia predată, deși eram activă la seminariile asistentului Brânzoi, la examenul din sesiunea de iarnă, am făcut-o lată. Examenul era oral, cum erau majoritatea pe atunci (care era scris, avea și partea a doua, cu susținere orală). Profesorul întârziase la examen mai bine de o oră. Cum stăteam noi așteptându-l, priveam la colegele mele care răsfoiau de zor caietele. Eu nu aveam acest obicei și, de regulă, intram printre primii la examinare. Dar atunci, influențată, m-a apucat vinovăția, că stau și studiez cadrul ferestrei, în loc să repet. Și am deschis și eu caietul, apucându-mă să-l răsfoiesc. O prostie pe care n-am mai repetat-o niciodată. La examen, te duci cu ce ai învățat, nu mai îngrași porcul în ajun. Eu am încercat și am făcut o varză totală. Primul subiect, oarecum logic, l-am făcut bine, dar al doilea, care însemna numai să înșir niște formule ca atare (n-am priceput niciodată de ce trebuia reținute mecanic), l-am amețit de tot. Formulele mele arătau ca ițele încurcate ale războiului de țesut.

Bietul Brânzoi, asistentul,  încercase să mă salveze de la dezastru, la examenul cu exigentul profesor Sternberg. Îi tot repeta că sunt o studentă bună, că la seminarii am numai 10, dar Soly, agasat de insistențele acestuia, i-a arătat tabla, cu gesturi concludente și a întărit cu vorbe: „Dar nu vedeți ce a scris? Mă mir că n-a căzut tabla aia jos. Se vede treaba că-i o tablă solidă.” – a mai adăugat cu un surâs șugubăț, caligrafiind în carnetul meu un 4 de toată frumusețea, păstrându-și zâmbetul pe chip. M-am enervat atunci atât de tare pe mine, încât aceea a fost ultima mea restanță până la sfârșitul celor cinci ani. Culmea e că mi se păruse examenul cel mai ușor din sesiunea aceea, pe care eram convinsă că-l iau. Dar „socoteala de-acasă...”

Soly a murit la vreo lună după revoluție, nici nu apucase măcar să se bucure și el de libertate, ori de libertatea aceea închipuită. Mi-a părut rău. Ulterior, hălăduind prin Facultatea din Polizu, alergând între cursuri și laboratoare, o vreme mă așteptam să-i văd pașii apropiindu-se, să-l văd cu servieta într-o mână, cu cealaltă scoțându-și pălăria și înclinând ușor capul. Eu mă înclin acum amintirii sale.

Slobozia, 05 ianuarie 2025

Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 3

 Profesori universitari (3)

Privesc, în carnetul de student, notele din anul I și mă umflă râsul. Prima e o notă de 10 din 18 decembrie 1987, la colocviul de Programare, scrisă cu pastă de pix, rezistentă în timp, cu un scris mărunțel, nervos. Doar un alt 10 mai zâmbește la mine din fila aceea, cel de la Sport. Dacă la sport, mi se pare de înțeles, că doar am fost o cățărată de când mă știu, la programare e cumva surprinzător, a fost chiar și la vremea aceea. Pentru majoritatea colegilor, proveniți în special din liceele de chimie, programarea se lăsa cu note mici și dureri de cap. În cazul meu, n-a fost așa, dar motivul nu cred că e acela că absolvisem liceu la clasă de informatică. Sau poate doar parțial. Însă materia aceea (din care, clar, nu mai știu nimic, oricum foloseam limbajul Fortran, iar în liceu dădusem cu nasul și de Cobol) avea o logică ce se „pupa” cu logica mea și nevoia de ordine din capul meu.

Profesorul (încerc să-i deslușesc numele din semnătură și, din negura timpului, vine spre mine, incert, numele Irimescu) era mărunțel, amuzant, ușor repezit și – evident – vorbea „limbi străine” pentru cei mai mulți dintre noi. Aveam și o brumă de laborator, cu vreo două computere de care probabil acum ne-ar apuca râsul, un fel de stră-stră bunici ale celor de acum. Îmi amintesc că, la un moment dat, ca într-o joacă (poate precursoare jocurilor de calculator de acum), aveam de programat un traseu pentru un schior și se amuza teribil când, la final, unii dintre colegi primeau din calculator mesajul: „Lasă-te de schi, și apucă-te de inot!”

La Sport, cum ziceam, nu-mi amintesc de profesor, nici ce făceam în orele alocate în programă. Îmi aduc vag aminte de un cros în București la care  am participat și de orele de aerobic pe care le făceam extra-program, de plăcere, cu o profesoară care le oferea gratis, pentru studenți. Sportul, programarea și desenul tehnic erau orele preferate în primul rând pentru că decurgeau în Politehnica Nouă, care avea multiple avantaje față de sălile în care mi-am petrecut majoritatea orelor de curs, seminar și laborator. În Politehnica Nouă era cald, lumină, curățenie și totul avea iz de nou. În plus, era peste drum de cămin, mergeam pe jos și nu mai trebuia să ne rupem tocurile prin șine de tramvai, ori să circulăm agățați de scara acestuia (metroul a apărut în zonă un pic mai târziu, parcă de prin anul III). La vremea aceea, i-am invidiat pe ceilalți politehniști (majoritatea, cu excepția celor de la Chimie și Aeronave), care doar treceau strada și se puteau lumina într-ale științei în spațiile acelea noi. Acum, mă gândesc că aveau un oarecare farmec și clădirile vechi în care învățam noi, chimiștii, aveau un anume parfum de altădată, aveau istoria lor, purtau semnele energetice ale atâtor pași iluștri care le străbătuseră înaintea noastră. De n-ar fi fost atât de friguroase și întunecate!

Am urât desenul tehnic, iar doamna Perian (sau Perianu) și-a făcut pomană cu mine că mi-a dat un cinci. Era o tipă grizonată, calmă, dar insistentă, de-ți venea să arunci cu toate fiarele alea după ea. Ne dădea tot soiul de țevi, ventile, robineți cu cep, fără cep și alte bazaconii în care trebuia să băgăm deștul și să ne imaginăm profilul pe care apoi să-l reprezentăm grafic. Aproape nu mi se pupa niciodată desenul cu realitatea. În desenul tehnic, am fost un Picasso nedescoperit.

Engleza mi-a fost întodeauna ușoară, parcă-mi intra singură în cap, fără niciun efort, poate și pentru că bazele acesteia le pusesem în școala generală cu o profesoară foarte bună și pentru că mama mă trimisese încă de la grădiniță să fac niște ore la clasa a II-a cu o (altă) profă cu care era prietenă. În facultate am avut două profesoare, una mai în vârstă, cam insipidă, alta mai tânără, brunetă, tunsă modern și ușor excentrică. Mi-au plăcut amândouă pentru că le asociam acestei materii, una dintre puținele „umaniste” printre atâtea materii exacte. La unul din cursurile pe care le aveam cu doamna în vârstă, într-un amfiteatru din Calea Victoriei (primul Intitut Politehnic din București), am găsit în bancă un teanc de bani, numai sute albastre, atât de gros cum nu văzusem vreodată. M-am dus cu el la catedră (nu știam ce altceva să fac, pe acolo se perindau mulți studenți, iar unul din ei, amețitul, probabil plângea undeva după bani) și i l-am înmânat profesoarei, cu rugămintea să întrebe ea pe la cursuri, printre studenți. N-am aflat nici acum dacă banii și-au aflat destinatarul. Nu că mie mi-ar fi stricat! Dar nici prin cap nu mi-a trecut că aș fi putut extrage măcar o bancnotă din cele multe din teanc. Are dreptate și fiu-meu când îmi reproșează: „M-ai învățat să fiu corect, și nu știu și eu să trag o țeapă cuiva!” Mă rog, pentru asta cred c-ar trebui studiat la Facultatea de Țepe.

Despre calvarul de la Istorie, am scris în alt episod (6). Velicu Rădină era un tip negricios, încruntat, vocal, disprețuitor la adresa noastră, „suflători în sticlă”, care spunea curajos: „Eu nu predau istoria decât până la 1945, după aia, e falsificată. Dacă vreți, n-aveți decât să citiți singuri!”. După Revoluție, l-am văzut în peisajul politic, dar a dispărut destul de repede.

Chimie analitică. Tudor, Tudoriu, Tudosiu... nu mai știu exact numele profesoarei, iar imaginea ei e aproape estompată. Pe asistenta de laborator nici atât nu mi-o mai amintesc, decât ca pe o „babă grasă” care țipa de parcă chema mereu pompierii. „Veniți, doamnăăăă, să vedeți!” – mi-a agresat la un moment dat urechile, strigând la profesoara de curs, când făcusem o greșeală de laborator impardonabilă (pentru un absolvent de liceu de chimie, nu pentru unul de informatică, cum eram eu). Dar acolo eram cu toții în laborator, eu mă pregăteam să devin chimist și nu aveam nicio scuză. Pusesem dopul unei sticluțe de reactiv cu gura în jos, în loc să-l fi așezat invers. Orice urmă de reactiv lăsat de acesta, care ar fi interferat cu un altul de pe aceeași masă, ar fi putut denatura rezultatul analizei. Așa de tare a urlat, încât eu, chiar și acum, orice dop de la orice sticlă amărâtă de ce-o fi ea sau de la vreun borcan de muștar îl așez cu gura în sus. Până la urmă, e și igienic, atunci când vine vorba de alimente/ băuturi. Acum mă distrez amintindu-mi cum se uimeau văicărindu-se amândouă, de parcă văzuseră a opta minune a lumii. Iar eu nu înțelegeam urletele lor (până la urmă cred că tot o colegă mi-a explicat) și eram gata să vărs tot reactivul.

Da, în acestă facultate, chiar și un banal dop putea deveni motiv de stres. Darămite unul mai vedetă, așa, al unei sticluțe de reactiv.

Slobozia, 02 ianuarie 2025

Amărăciuni din Epoca de Aur (19)

 Profesori universitari (2) 

Tot din primul an

Analiza matematică ne-a predat-o un domn între domni, pe vremea când tovarășii erau la putere. Că vorbea pre limba lui, a tuturor matematicienilor, care mie nu mi s-a deslușit niciodată în totalitate, asta-i altceva. Măcar era mai ușor de înghițit, când venea de la domnul Iliuță (nu mai știu dacă Ilie era numele sau prenumele), cum îl alintam noi în secret! L-am perceput așa pentru că avea mereu o eleganță, atât în exprimare și comportament, cât și în vestimentație: mereu la costum, cu pălărie și cravată. Când m-am despărțit de materia lui, mi-a părut și bine și rău. Bine, că nu mai trebuia să mă lupt cu integralele și derivatele (lasă, că m-am luptat ulterior la multe alte materii!), rău, că nu-i mai admiram eleganța impunătoare de la catedră. Era chiar un tip simpatic, dar fiindcă vorbea limbi aproape străine (faptul că pe diploma mea de bacalaureat scrie Matematică, asta-i altă poveste!), m-am desprins cu ușurință de simpatia aceasta.

Algebra ni s-a înfățișat sub chipul unei doamne despre care nu-mi amintesc mare lucru. Se numea Arsene, parcă; fizic, semăna un pic cu Tamara Buciuceanu, dar una mai calmă (nu și blândă!), mai leneșă și complet adormitoare. Cursurile de algebră aveau efect de somnifer cu acțiune sigură și rapidă (nu că aș fi avut nevoie, de când mă știu am adormit cu ușurință și fără nevoie de adjuvante). Vorbea constant, fără inflexiuni ale vocii, destul de încet, ca un specialist în hipnoză. Matematicile mi-au picat greu întodeauna, ca o mâncare care nu-ți place, pe care o înghiți forțat, în cantități mari și pe care îți vine s-o regurgitezi. Ori ca un medicament amar, pe care-l ei în silă, fiindcă știi că ai nevoie.

Profesorul Marius Preda încerca să ne ilumineze într-ale fizicii. Ca majoritatea profesorilor noștri, era autor de manuale și lucrări științifice. Se vedea că e pasionat de ceea ce face, îi străluceau ochii, atunci când vorbea de electronii lui nevăzuți, de ecuațiile Max-Plank și alte bazaconii științifico-fantastice cu aplicabilitate practică. Deși era de înălțime medie, avea culori incerte, blondin spălăcit și ochii de un bleu care parcă fuseseră cândva albaștri, dar „ieșiseră” la spălat, precum o rochie din material de proastă calitate, spălată de multe ori, era totuși impunător, poate pentru că vorbea tare, graseiat, accentuând cuvintele. Fizica era considerată „cuiul” anului I. Nu și pentru mine. Niciodată n-am stat prost la materiile considerate cui. Fie pentru că învățam mai responsabil, fie pentru că îmi plăcea profesorul, fie pentru că mă potriveam cu materia și nu ne respingeam ca două sarcini de același semn. Totuși, pentru că examenul de fizică venea după două restanțe din prima sesiune, am avut un moment de panică la gândul că l-aș putea pica și pe acesta, mai ales că studenții din anii mari ne înspăimântau cu tot felul de povești.

Învățasem la greu, dar cu o seară înainte, aveam o stare de agitație. Atunci a picat la noi în cameră Erfuleasca, colega mea de grupă a cărei mamă era moașă și, în consecință ea, fiica ei, era o farmacie ambulantă, avea toate tipurile de medicamente, în ciuda faptului că nici de alea nu se găseau în anii cenușii. Venise să mă întrebe ceva legat de curs, ori de ora plecării de a doua zi și, văzându-mă așa turtită, s-a oferit să-mi dea un Rudotel. Nu luasem niciodată medicamente pentru anxietate. Nici până atunci și nici de atunci încolo n-am mai pus gura pe așa ceva. De fapt, nu prea luam medicamente (poate, din când în când, vreun algocalmin, pentru durerile menstruale). Dar atunci, m-am lăsat convinsă de ea și am înghițit unul. Și pentru că aveam impresia că nu se schimbase nimic, i-am mai cerut unul și ea, generoasă, mi l-a dat. Nu știu dacă efectul a fost de liniștire (aș zice că nu), dar a doua zi, de dimineață, în drum spre metrou, simțeam că mă sufoc, că nu-mi ajunge aerul și, chiar dacă Dana încerca să-mi spună că va trece, eu am luat atunci decizia că nu-mi mai trebuie așa ceva, că trebuie să stau cu emoțiile mele, să le procesez așa cum pot, să le înving, și am căpătat convingerea că niciun medicament nu te poate scoate din acest rahat emoțional și numai tu cu psihicul tău o poți face. Și cu multe alte metode ajutătoare.

Culmea coincidenței, profesorul s-a urcat în același vagon de metrou cu noi. Erfuleasca, o superstițioasă fără pereche (nu-și tăia unghiile înainte de examen, nu ducea gunoiul, nu se spăla pe cap și nu știu ce alte chestii teribile cu care ne împuiase capul nu mai făcea), se tot întreba ce semn o fi ăla, că aoleu, dacă e de rău? Mie, la halul în care eram, fix asta îmi mai lipsea. Am repezit-o, zicându-i că știu eu ce semn e: că o s-o azvârlu pe geamul metroului, dacă nu-și ține gura. A tăcut îmbufnată până la sala de examinare.

Am prezentat la tablă subiectele, iar profesorul Preda mi-a spus că e indecis între 7 și 8 și mă roagă să mai demonstrez ceva pentru nota 8. De fapt, era o întrebare destul de simplă (am realizat după aceea, în cămin). Dar eu eram varză murată de la Rudotelul Erfuleștii și, când am aflat cum stau, n-am mai vrut nimic. Simțeam că nu mai pot sta în picioare la tablă și nu mai pot demonstra nimic. M-am uitat rugător la domnul Preda și i-am spus: „Domnule profesor, nu mai pot... nu mai vreau.” A insistat puțin, dar dacă a văzut că se lovește de mine ca de o stâncă, m-a trecut la loc și mi-a lăsat nota șapte, adăugând cu regret: „Îmi pare rău, sunt sigur că ați fi putut mai mult.” Da, și eu eram conștientă că aș fi putut mai mult, dar nu în condițiile acelea, când simțeam că nu mai pot trage de mine cu niciun chip. Mi-a părut însă rău pentru că l-am dezamăgit în buna lui intenție. De notă nu mi-a păsat. Notele nu m-au interesat decât în măsura în care mă ajutau să-mi mențin bursa. Dar pentru această dovadă de bunăvoință, îi păstrez profesorului Preda o amintire frumoasă. Rudotelului – nu! 

Slobozia, 01 ianuarie 2025