Profesori universitari (5)
Magistrul și Ghenciuleasca
Aurelia Ghenciulescu, conferențiar la vremea aceea, fusese una dintre colaboratorii științifici mai tineri ai emeritului Costin D. Nenițescu, „Magistrul” cum i se spunea de către studenți și colaboratori, drept care, pe toată perioada cursului de chimie organică din anul II, ori de câte ori îl cita (și o făcea des), nu folosea decât acest „indicativ”. Evident, venind din înălțimile cu aer rarefiat al titraților chimiei, nu putea fi decât o profesoară exigentă. Faptul că noi eram la profil de chimie anorganică nu scădea exigența, căci specializarea propriu-zisă începea abia prin anul IV, deci toate chimiile trebuiau însușite (organică, anorganică, analitică, chimie-fizică și câte vor mai fi fost). Îi străluceau ochii de câte ori îl pomenea pe regretatul Magistru, o bănuiam că fusese îndrăgostită de el, dar nu cred că asta era, ori numai asta, ci mai degrabă amintirea unor timpuri în care se manifesta un entuziasm deosebit de a lucra la descoperiri științifice, faptul de a fi fost printre cei aleși care, prin trudă și inteligență, și-au aflat menirea de a duce lumea mai departe.
Noi nu îl mai apucasem pe Magistru (murise în 1970), dar mâna lui se întindea asupra noastră atât datorită doamnei Ghenciulescu, cea care îi păstra memoria vie, cât și faptului că studiam în amfiteatrul care-i purta numele, dar și „cărămizilor” de tratate de chimie organică după care învățam. Mai am și acum vreo două cărți masive cu copertă cartonată verzulie, rămase în uitare printre alte asemenea cărți.
Preda cu o pasiune care i se citea în toți porii, din când în când mai făcea pauze pentru a-și șterge ochelarii cu un colț al bluzei; mică de statură, se pierdea printre nucleele ei benzenice pe care le desena cu rapiditate pe tablele înșirate pe un perete întreg, între care se mișca rapid, ca un schior pe pârtie. Ea ne spusese că structura nucleului benzenic i se arătase lui Kekulé în vis, sub forma unui șarpe care-și prinsese coada.
La examen, te asculta cu atenție, nu te presa, încerca să stoarcă de la tine cât mai mult și nota cu exigență, dar corect. O singură dată, corectitudinea i-a fost pusă greu la încercare, când îl ascultase pe colegul nostru Mahmoun, iordanian din Palestina (cum însuși se prezenta), care repetase anul I și care nu înțelegea cum de putem noi să învățăm asemenea monstruozități. Studenții străini, la vremea aceea, erau sursă de valută forte și probabil profesorilor li se pusese în vedere să îi treacă, cu orice chip. Mahmoun al nostru nu venise să învețe, ci să-și ia o diplomă și punct. Am cu el mai multe povești amuzante de la examene. Când îi venise rândul să iasă la tablă la doamna Ghenciulescu, era bâtă, ca de obicei. Obișnuia să-și facă copiuțe, dar ce copițe să faci mai întâi din trei caiete studențești? Înșirase niște bazaconii pe tablă care i-au rănit privirea profesoarei (chiar și nouă, studentelor), în ciuda faptului că își ștersese ochelarii de mai multe ori. În cele din urmă a recunoscut că nu știe nimic. Și-a găsit o scuză teribilă, în faptul că nu studiase organica în liceu. Doamna profesoară, având temă să-l treacă, a insistat, rugându-l ca măcar să scrie ceva din chimia anorganică. Ne-a uimit pe toți atâta indulgență care, sub nicio formă, nu s-ar manifestat când venea vorba de studenții români. Dar bietul Mahmoun era și mai dezorientat. A întrebat uimit: „Ce să scriu?”. Profesoara, total destabilizată, i-a răspuns: „Ce vrei! Uite, scrie, de exemplu formula amoniacului!” Dar el nici pe aia n-o știa. S-a uitat neajutorat către clasă, iar cineva din banca întâi i-a șoptit „NH3”, însă urechea lui a perceput greșit și a scris NH2. Oricum, și dacă ar fi scris-o corect, tot ar fi fost râsul curcilor să treacă un examen atât de greu doar pentru că știa o formulă care se învață la grădiniță (mă rog, la grădinița chimiștilor). Atunci, doamna Ghenciulescu, dându-și seama că nu va scoate nimic de la el în veci, și-a pus mâinile în cap și a scos pe gură un porumbel pe care mai bine-l înghițea: „Bine, Mahmoun, te trec. Mi-e milă de părinții ăia care cheltuiesc atâția bani să îți plătească studiile!” Cumva, vorbind despre bani, a dat de înțeles motivul pentru care îl trecea. Dar nouă nu ne-a picat bine deloc, știind că de părinții noștri, mult mai săraci în comunism decât tatăl lui Mahmoun despre care ne spusese că are fabrică de chibirturi (motivul prezenței sale la astfel de studii), nu îi era milă doamnei profesoare, ba dimpotrivă. Umilită și primind o palmă peste corectitudinea ei, ne-a frecat pe noi ulterior de ne-au ieșit fulgii. Am transpirat vreo jumătate de oră lângă tablă pentru un opt. De mama mea nu i-a fost milă doamnei profesoare și nici nu conta că știam formula amoniacului. Nici de părinții altor colege care, neîndeplinind cerințele de exigență, au picat examenul acela. Dar astea erau vremurile, cu specificul lor de rahat pe alocuri, dar uneori amuzante, dacă te puteai detașa de mirosul neplăcut.
Mă întrebam numai ce ar fi spus Magistrul dacă și-ar fi văzut adepta într-o astfel de situație, el, despre care se știa că refuzase să-i acorde analfabetei Ceaușescu titlul de doctor în chimie, treabă (și asta urât mirositoare) de la care se zvonea că i s-a și tras sfârșitul.
Slobozia, 07 ianuarie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu