Profesori universitari (2)
Analiza matematică ne-a predat-o un domn între domni, pe vremea când tovarășii erau la putere. Că vorbea pre limba lui, a tuturor matematicienilor, care mie nu mi s-a deslușit niciodată în totalitate, asta-i altceva. Măcar era mai ușor de înghițit, când venea de la domnul Iliuță (nu mai știu dacă Ilie era numele sau prenumele), cum îl alintam noi în secret! L-am perceput așa pentru că avea mereu o eleganță, atât în exprimare și comportament, cât și în vestimentație: mereu la costum, cu pălărie și cravată. Când m-am despărțit de materia lui, mi-a părut și bine și rău. Bine, că nu mai trebuia să mă lupt cu integralele și derivatele (lasă, că m-am luptat ulterior la multe alte materii!), rău, că nu-i mai admiram eleganța impunătoare de la catedră. Era chiar un tip simpatic, dar fiindcă vorbea limbi aproape străine (faptul că pe diploma mea de bacalaureat scrie Matematică, asta-i altă poveste!), m-am desprins cu ușurință de simpatia aceasta.
Algebra ni s-a înfățișat sub chipul unei doamne despre care nu-mi amintesc mare lucru. Se numea Arsene, parcă; fizic, semăna un pic cu Tamara Buciuceanu, dar una mai calmă (nu și blândă!), mai leneșă și complet adormitoare. Cursurile de algebră aveau efect de somnifer cu acțiune sigură și rapidă (nu că aș fi avut nevoie, de când mă știu am adormit cu ușurință și fără nevoie de adjuvante). Vorbea constant, fără inflexiuni ale vocii, destul de încet, ca un specialist în hipnoză. Matematicile mi-au picat greu întodeauna, ca o mâncare care nu-ți place, pe care o înghiți forțat, în cantități mari și pe care îți vine s-o regurgitezi. Ori ca un medicament amar, pe care-l ei în silă, fiindcă știi că ai nevoie.
Profesorul Marius Preda încerca să ne ilumineze într-ale fizicii. Ca majoritatea profesorilor noștri, era autor de manuale și lucrări științifice. Se vedea că e pasionat de ceea ce face, îi străluceau ochii, atunci când vorbea de electronii lui nevăzuți, de ecuațiile Max-Plank și alte bazaconii științifico-fantastice cu aplicabilitate practică. Deși era de înălțime medie, avea culori incerte, blondin spălăcit și ochii de un bleu care parcă fuseseră cândva albaștri, dar „ieșiseră” la spălat, precum o rochie din material de proastă calitate, spălată de multe ori, era totuși impunător, poate pentru că vorbea tare, graseiat, accentuând cuvintele. Fizica era considerată „cuiul” anului I. Nu și pentru mine. Niciodată n-am stat prost la materiile considerate cui. Fie pentru că învățam mai responsabil, fie pentru că îmi plăcea profesorul, fie pentru că mă potriveam cu materia și nu ne respingeam ca două sarcini de același semn. Totuși, pentru că examenul de fizică venea după două restanțe din prima sesiune, am avut un moment de panică la gândul că l-aș putea pica și pe acesta, mai ales că studenții din anii mari ne înspăimântau cu tot felul de povești.
Învățasem la greu, dar cu o seară înainte, aveam o stare de agitație. Atunci a picat la noi în cameră Erfuleasca, colega mea de grupă a cărei mamă era moașă și, în consecință ea, fiica ei, era o farmacie ambulantă, avea toate tipurile de medicamente, în ciuda faptului că nici de alea nu se găseau în anii cenușii. Venise să mă întrebe ceva legat de curs, ori de ora plecării de a doua zi și, văzându-mă așa turtită, s-a oferit să-mi dea un Rudotel. Nu luasem niciodată medicamente pentru anxietate. Nici până atunci și nici de atunci încolo n-am mai pus gura pe așa ceva. De fapt, nu prea luam medicamente (poate, din când în când, vreun algocalmin, pentru durerile menstruale). Dar atunci, m-am lăsat convinsă de ea și am înghițit unul. Și pentru că aveam impresia că nu se schimbase nimic, i-am mai cerut unul și ea, generoasă, mi l-a dat. Nu știu dacă efectul a fost de liniștire (aș zice că nu), dar a doua zi, de dimineață, în drum spre metrou, simțeam că mă sufoc, că nu-mi ajunge aerul și, chiar dacă Dana încerca să-mi spună că va trece, eu am luat atunci decizia că nu-mi mai trebuie așa ceva, că trebuie să stau cu emoțiile mele, să le procesez așa cum pot, să le înving, și am căpătat convingerea că niciun medicament nu te poate scoate din acest rahat emoțional și numai tu cu psihicul tău o poți face. Și cu multe alte metode ajutătoare.
Culmea coincidenței, profesorul s-a urcat în același vagon de metrou cu noi. Erfuleasca, o superstițioasă fără pereche (nu-și tăia unghiile înainte de examen, nu ducea gunoiul, nu se spăla pe cap și nu știu ce alte chestii teribile cu care ne împuiase capul nu mai făcea), se tot întreba ce semn o fi ăla, că aoleu, dacă e de rău? Mie, la halul în care eram, fix asta îmi mai lipsea. Am repezit-o, zicându-i că știu eu ce semn e: că o s-o azvârlu pe geamul metroului, dacă nu-și ține gura. A tăcut îmbufnată până la sala de examinare.
Am prezentat la tablă subiectele, iar profesorul Preda mi-a spus că e indecis între 7 și 8 și mă roagă să mai demonstrez ceva pentru nota 8. De fapt, era o întrebare destul de simplă (am realizat după aceea, în cămin). Dar eu eram varză murată de la Rudotelul Erfuleștii și, când am aflat cum stau, n-am mai vrut nimic. Simțeam că nu mai pot sta în picioare la tablă și nu mai pot demonstra nimic. M-am uitat rugător la domnul Preda și i-am spus: „Domnule profesor, nu mai pot... nu mai vreau.” A insistat puțin, dar dacă a văzut că se lovește de mine ca de o stâncă, m-a trecut la loc și mi-a lăsat nota șapte, adăugând cu regret: „Îmi pare rău, sunt sigur că ați fi putut mai mult.” Da, și eu eram conștientă că aș fi putut mai mult, dar nu în condițiile acelea, când simțeam că nu mai pot trage de mine cu niciun chip. Mi-a părut însă rău pentru că l-am dezamăgit în buna lui intenție. De notă nu mi-a păsat. Notele nu m-au interesat decât în măsura în care mă ajutau să-mi mențin bursa. Dar pentru această dovadă de bunăvoință, îi păstrez profesorului Preda o amintire frumoasă. Rudotelului – nu!
Slobozia, 01 ianuarie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu