În revista „Helis”, octombrie-noiembrie 2023
Este o carte de reportaje, întrucât scriitoarea prezintă evenimente trăite și reușește, să se adreseze, deopotrivă, cititorului, dar aruncă o privire și spre criticul literar care trebuie s-o perceapă din punct de vedere estetic, adică s-o valideze cu semnătura sa. La rândul său, criticul are în vedere studiul, descifrarea, analiza, interpretarea, evaluarea operei respective, utilizând perspective multiple: estetice, istorice, filosofice, psihologice, psihiatrice, antropologice.
După cum vom argumenta ceva mai jos, în cazul de față, sarcina criticului este și mai dificilă, întrucât are de-a face cu un unicat, căci peste toate se suprapune talentul incontestabil al autoarei, a cărei prezență cititorul o resimte la fiecare propoziție prin calitatea ei supremă, aceea a de a strecura în discurs un umor de foarte bună calitate.
Ajunși în acest punct al demersului nostru, considerăm că este absolut necesar să mai clarificăm alte câteva noțiuni de teorie literară. Să începem cu începutul, adică comicul ce stă la baza volumului, definit ca o categorie estetică, alături de altele precum urâtul, trivialul, tragicul, frumosul, fantasticul, fabulosul etc. Comicul își extrage seva din contrastul dintre esență și aparență, adică dintre ceea ce este în realitate și ceea ce ar fi trebuit să fie, să zicem contrastul dintre vechi și nou, dintre frumos și urât, dintre intenție și realizare, dintre valoare și nonvaloare. Dacă tot s-a ivit prilejul, facem pasul spre izvoare, care conduc la tipurile de comic, adică comicul de limbaj, de situație, de moravuri, de caracter, chiar și de nume. La rândul lui, comicul apare și el în diverse trepte: umoristicul, ironia, autoironia, satira, persiflarea, sarcasmul, grotescul, ajungându-se chiar și la absurd.
În sfârșit, am ajuns la cheia cheilor acestui discurs, umorul, acea excelentă calitate a scriitoarei de a prinde în ecuație personală atitudini, trăiri, stări, sentimente, informații, reflecții, toate înfășurate generos și inteligent în figura de stil numită aluzia – presupunând dialogul cel mai subtil cu cititorul inteligent, menit s-o savureze. Din perspectivă estetică, nu există umor, ci umoristic. Umorul este o trăsătură a unui autor, a unui artist a unui temperament și înseamnă capacitatea de a crea sau de a gusta comicul. Este o calitate psihică, el generează umoristicul, acea formă primară a comicului care provoacă doar râsul și buna dispoziție. Concluzia: comicul este o categorie estetică, umorul nu. Așadar, umorul este specific, și în cazul nostru, autoarei, un element inedit ce conferă unicitate acestei bijuterii jurnalistice.
Nu exagerez cu nimic numind-o bijuterie reportericească și voi argumenta. În definitiv, autoarea pornește de la un fapt aparent neînsemnat. Niște inși, așa-ziși helisiști, majoritatea colaboratori ai revistei Helis din Slobozia, sunt invitați de mai noul lor prieten Florin Ciocea la proprietatea acestuia din marginea micuțului sat Maltezi, lipit de comuna Stelnica, aflată pe malul Dunării. Să nu cumva să creadă cititorul că se vor afla într-un paradis, căci așa-zisa proprietate este cumpărată de la un CAP în descompunere, adică niște grajduri pentru vite, cam părăginite, niște saivane pentru stâna de vreo 300 de mioare a lui Florin, câteva hectare de livadă – primăvara o minune înflorită - utilaje agricole, o stână de câini, o bucătăreasă, Berta, un simpatic măgăruș, Marinică, dar și o turmă de câini care se tot mărea în fiecare an, mari prieteni cu stăpânul. Bineînțeles, are în dotare și o magazie transformată ad-hoc, într-o bucătărie, cameră de oaspeți, chiar și dormitor pentru cei care înnoptau sau se simțeau atât de bine încât uitau să mai plece. Cât despre suprafața agricolă, nu m-am străduit încă să aflu. Știu doar că, în timpul săptămânii, vestitul Ciocea se suie pe tractor, pe semănătoare, pe combină, el mai știe pe ce. Cert este că, atunci când este vorba de întâlniri cu prietenii, lasă totul baltă și nu are bucurie mai mare când poate să-i ospăteze cu o mămăliguță cu brânză de burduf, pritocită într-un ceaun uriaș, caș, urdă proaspătă, pește, că Dunărea-i aproape, cu o tocană de miel, friptură la grătar, toate asezonate cu licorile de toate gusturile și culorile, iar spre seară și cu un foc de tabără. Ce-i drept, nici oaspeții nu vin cu mâna goală. Nu am în vedere doar completările culinare de rigoare, mai ales bahice, dar fiecare aduce și câte o producție proprie de literatură, fie ea proză, poezie, epigramă, eseu, comentariu, reflecție, transformând întâlnirea într-o adevărată șezătoare literară. Invitații și chiar autoinvitații sunt cam aceiași: puțini, dar buni prieteni între ei, de vreo 20 de ani, adică de la înființarea revistei: Gheorghe Dobre, Vasile Iordache, Nicu Teoharie, Costel Bunoaica, Șerban Codrin, Vasile Aionesei, Titi Damian, Grigore Spermezan, Vitalie Buzu, Ilie Comănița, Ștefan Grigorescu, Nicolae Tache, uneori și alții mai de departe, chiar din Fetești ori din București sau Galați. O singură persoană de sex feminin se ține scai de ei, mai bine zis ei se țin scai de ea, pentru că este bună șoferiță, din Slobozia, și nu bea, și-i aduce pe la casele lor, spre seară, dacă nu mai târziu. Este inginera – prozatoare, poetă, epigramistă, umoristă, Florentina Loredana DALIAN, integrată perfect acestui grup insolit care nu se simte în largul său fără prezența acesteia, sarea și piperul întâlnirilor, nu numai la Maltezi, ci și la restaurantele din Slobozia unde helisiștii sărbătoresc finalurile de an. Ba i-a însoțit pe ceilalți helisiști temerari, cu mult curaj, chiar la mine în sat, la Muscelu - Cărămănești, în Munții Buzăului, la o lansare de carte, în finalul căreia a compus un reportaj care m-a uns la suflet, ba chiar a întocmit și un filmuleț cu acel moment când eu am lansat tetralogia „Muscelenii”, de m-a făcut să plâng…
Lory, așa se simte alintată, și-a luat sarcina în serios și cred că, la sugestia lui Dobre, helisiștii s-au pomenit mai întâi cu reportajele întâlnirilor publicate în Helis, de care s-a minunat și comentatorul nostru din umbră, tocmai de la Paris, Dan Simionescu, apoi cu ditamai cartea despre ei, nevenindu-le să creadă că i-a transformat în personaje literare, dar ce personaje!
Volumul este structurat pe patru secțiuni, avându-se în vedere locația întâlnirilor. Primele 17 reportaje, publicate în Helis, între 2011 și 2013, se intitulează Cronică de stână și prezintă periplurile acestor „cavaleri de Maltezi”, cum inspirat îi numește la un moment dat, la Stâna lui Florin Ciocea din Maltezi, fost marinar de cursă lungă pe vasele de pescuit oceanic românești. Suntem datori să amintim câteva titluri care invită la lectură: Marinici, Loredane și alte Dalile; Toate drumurile duc la Maltezi; Recuperatorii; Un bașbuzuc, doi bașbuzuci; Cireșe coapte; Chitara fără o coardă; Între cultura elitistă și cultura etilistă; Duși cu pluta (pe Dunăre) etc.
Cea de-a doua secțiune, intitulată Cronică de cârciumă, este mai redusă ca întindere, doar trei cronici, prezentând întâlnirile de sfârșit de an ale helisiștilor, la câte un restaurant din Slobozia, („La Stere” și „La Miky”) în care fiecare bea și mănâncă pe cont propriu, ce-i poftește inima, doar fără plată sunt discuțiile, prietenia și voia bună care îi animă până spre seară, despărțindu-se cu promisiunea următoarei întâlniri și la anul…
Următoarea secțiune pare foarte interesantă, cuprinzând doar trei reportaje, având drept cheie un cuvânt inventat, Piropopircălița destabilizatoare. Las cititorului „bucuria” de a descifra sensurile cuvântului buclucaș.
Cea de-a patra secțiune, Alte cronici, are și un subtitlu, Câmpiile verticale și cuprinde 12 reportaje care de care mai frumoase și mai incitante. Câteva titluri care incită la lectură: Poeți din zodia Helis; Prin câmpiile verticale ale pictorului Valeriu Stoica; Helis la Casa Tudorii; Muscelenii la ei acasă; Ziua limbii române la Fierbinți etc și desigur, cel cu nostalgia despărțirii și a trecerii timpului, Trecut-au anii.
Trebuie menționat faptul că lucrarea este înnobilată și cu un număr de 56 de fotografii color, care-i prezintă pe helisiști dar și pe autoare în acțiune, vreau să zic activități. Trebuie precizat și faptul că volumul a apărut cu sprijinul Direcției Județene pentru Cultură, Ialomița al cărei director este doamna Elena Pacală.
Ca substanță epică, fiecare dintre reportaj poate fi redus la câteva rânduri, urmând o schemă clasică de tip Creangă: pregătirile pentru plecare, adică goarna sunată de Dobre, adunarea, drumul cu ceva peripeții, sosirea la „Stână”, întâmpinarea de către amfitrionul Ciocea cu haita sa de câini blânzi, întâlnirea prietenească, cinstită cu bucatele despre care s-a făcut vorbire, dar și cu o porție consistentă de literatură - o șezătoare literară de pură autenticitate -, apoi întoarcerea acasă.
De aici încolo intervine marea literatură pe care o face scriitoarea reporteriță Florentina Loredana DALIAN, întrucât talentul ei își transformă personajele acestea reale, făcute din carne și oase, în personaje literare. Izbânda stilistică este remarcabilă, adică autoarea reușește să toarne într-un creuzet, ca o alchimistă (nu degeaba este inginer chimist!) informații de pură specialitate din varii domenii, cu expresia neaoșă, spontană în care oralitatea stilului zburdă, adunând interjecții, locuțiuni, proverbe, vocative, imperative, expresii dialogate alături de sintagme și descrieri, vorbire directă, indirectă și indirectă liberă, cu scurte întâmplări năucitoare, în care regină este trecerea spontană de la cea mai banală întâmplare la cea mai savuroasă parte de umor, realizat fie printr-o situație inedită, fie printr-o asociere de limbaj.
Pentru ca cititorul să-și facă o idee despre cum „trăiește” un astfel de reportaj, să-l luăm pe primul, din data de 6 februarie 2011, intitulat Cenaclul Literar de la Stâna din Maltezi, cu precizarea că, dacă ar fi să ne punem mintea să comentăm și să analizăm stilistic toate reportajele, ar mai fi nevoie de încă o carte.
Reportajul începe cuminte, pledând pentru necesitatea cenaclurilor literare: „Într-o lume agitată, bulversată, strâmbă și materialistă, au revenit la modă cenaclurile literare.” Deja scriitoarea alunecă subtil pe panta ironiei: „E drept că nu la fel de la modă precum festivalurile de manele, meciurile de fotbal și culturalizarea în masă prin mall-uri.” Și mai departe: „Dar cum-necum, omul simte că ceea ce-l reprezintă nu e doar alergătura prin magazine, cu coșurile mai mult sau mai puțin goale, cu buzunarele la fel, și încearcă să se regăsească pe sine și prin alte locașuri culturale, cum ar fi această Stână. Nu râdeți! Suntem un popor de oieri, ce Miorița noastră!”
Urmează prezentarea echipei helisiste hotărâte să se deplaseze la Stână, cu nume și prenume, desigur și autoprezentarea, tot ironică, deplângând „ceea ce ne lipsește nouă, femeilor, ca să conducem lumea, babei să fie Ministru de Război și bărbaților ca să fie soprane.”
Urmează adunarea și drumul cu ușoare peripeții. Cititorul află că drumul dintre Țăndărei și Fetești trece pe la Cotul Donului, unde drumul face un cot de 90 de grade, căci Șerban Codrin tocmai despre acele lupte le povestea, ajungând la concluzia că pe acolo era o cârciumă, „La Cotul Dorului.”
Ajung după un timp, sunt întâmpinați de haita de câini, asupra căreia Dobre, tot cu umor, cam negru, avertizează: „Când ajungem, numărăm câinii. Dacă lipsește vreunul, știm deja ce avem la masă!”
Urmează un scurt periplu în jur cu schiuri și sănii, pentru încălzire, apoi cenaclul. Este intercalată și o poveste întortocheată despre butelia cu gaze, căci Ciocea tot o încălzea cu o flacără, s-o dezghețe, dar Loredana, specialista chimistă cea mai în temă, se căznea să elimine pericolul, când amfitrionul lipsea.
Urmează informații despre felul cum se desfășoară „cenaclul”. Distinsul coleg cu voce radiofonică (era vorba de Nicolae Teoharie) a citit poezii dintr-un volum de Ion Mureșan. Apoi s-a mai recitat din Esenin, s-a mai și cântat, Florin „amenințându-i” cu o chitară dezacordată, menită să zgârie urechile. Vine și momentul creației, propunându-se trei teme: gunoi, naștere și nimic, apoi o serioasă discuție pe marginea recentului dialog de la televizor dintre Liiceanu și Pleșu.
Uite așa, conchide scriitoarea, „Stâna din Maltezi devine monument de patrimoniu cultural, iar noi ne-am întors acasă mai grei cu câteva kilograme și mai bogați sufletește. Iar pe Florin l-am lăsat la stână mai ușor cu câteva kg de brânză, cu câțiva litri de vin și mai sărac cu o oaie (posibil și un câine).”
Cam în felul acesta se derulează și celelalte reportaje, numai că în cele mai multe cititorul va gusta din plin savoarea stilului și umorul talentatei autoare.
Opinia mea este că, dintre toate, Cavalerii de la Maltezi este o capodoperă a genului, diferită total de celelalte, atât prin tema propusă și prin stil, dar mai ales prin fina pătrundere psihologică a autoarei în abisurile personajelor, dar și prin reflecții filosofice și psihologice de mare subtilitate și profunzime, pe teme majore actuale.
Merită, din respectul pentru cititori, să-l prezentăm în detaliu. Reportajul debutează, cum îi stă bine, cu o descriere, fundal menit să anunțe gravitatea prezentărilor: „Ploaia venea în ropote zgomotoase, se-ntunecase ca la sfârșit de lume, tabla de pe casă se anima în sunete beethoveniene, pomii își mișcau crengile ca-ntr-un dans ritual străvechi, toată natura părea o walkirie dezlănțuită. În jurul unei lumânări așezate pe masă, a cărei flacără dreaptă era singurul semn de stabilitate în tumultul exterior, stăteau poeții. Se aflau într-o încremenire care-i făcea să semene cu scaunele din piesa omonimă a lui Eugen Ionescu”
Poeții făcuseră un pact: nimeni să nu vorbească până la miezul nopții. Acela care va deschide primul gura, trebuia să iasă afară în ploaia dușmănoasă.
Totul începuse în joacă, după o discuție prealabilă despre singurătate și comunicare, despre posibilitatea de a se asculta unii pe alții, cu puncte de vedere ale Poetului Exigențelor, Prozatoarea de Inimă Roșie sau Inventatorul Raiadului. La finalul acestui experiment fiecare trebuia să redacteze o lucrare mai amplă pe tema „Omul negrăitor”.
Așadar, scriitoarea are fericita inspirație de a converti umorul său suculent într-un pur fantastic, căci are acum posibilitatea să le citească gândurile, ba chiar să le și comenteze, fără să aibă vreo replică de la ceilalți. Desigur că le convertește și numele în unele fabuloase, în spatele cărora cititorul descoperă cu ușurință pe faimoșii de acum helisiști.
Poetul Exigențelor constată, desigur, în gândurile sale, printre multe altele: „Nemișcarea asta îi face să pară nesuferiți, anoști, niște biete măști triste uitate în cui în dulapul păpușarului. Nu, nu, cu siguranță aceștia nu sunt prietenii mei. Am chef să vorbesc cu Dumnezeu. Hei, Doamne, ești? Tu ești mereu, doar noi suntem destul de idioți încât să nu Te simțim!”
Arhitectul Trofeelor se gândea că bine ar fi să-și aprindă o țigară argumentând: Convenția a fost să nu vorbim, nu să nu fumăm. Și așa nu poate niciunul să-mi zică s-o sting, căci încalcă legământul tăcerii. În gând îi ceartă: „Toți vor ceva de la mine: unul să-l public, altul să-i scot carte, alta festival. Mi-ați mâncat zilele! Ce sunt eu, armata salvării?!”
Poetul Nefericirilor Târzii scria în minte o poezie, ba chiar o carte pe care s-o intituleze. „Ziua cu sinele meu”, ca să dovedească tuturor că nu numai noaptea, ci și ziua este singur cu sinele său. Se întreabă: „Problema este cât poți să stai numai cu tine?” Și mai departe conchide: „Tot ceea ce întreprindem în viață nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înșela singurătatea.”
Prozatoarea de Inimă Roșie parcă l-a auzit, continuându-i, aforistic, gândul pe o întreagă pagină: „Câtă tristețe este în această singurătate; Atât de dependenți am devenit de comunicarea verbală, încât în lipsa acesteia, nu mai simțim nimic?; La ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare?; Iuda a trădat prin cuvânt. Petru la fel. Ce tragic sfântul Apostol Petru! Câtă durere în lepădarea lui!” Și-apoi o dă pe un umor savuros: „Ei, cucoană, ai luat-o razna, astea nu-s probleme de mintea ta. Marș la cratiță!”
Tot la cratiță se gândea și Inventatorul Raiadului care hrănea armate întregi de oameni și de animale. Se gândea că, de la o vreme, prietenilor o să li se facă foame: „Mai bine mă duc să dau la oi! Alea nu-s nefericite pentru că sunt nevoite să tacă. Nici vaca nu se supără când omul, cea mai crudă fiară, îi ia vițelul de la uger. Dar omul, această ființă grăitoare s-a învățat să zbiere tot timpul: Să ni se facă, să ni se dea!”
Tăcerea îi plăcea Prozatorului de Știință. Oamenii de știință gândesc mult și vorbesc puțin, constată autoarea prin vocea tăcută a acestuia. Ajunsese la concluzia potrivit căreia, cu cât lumina a devenit mai puternică, cu atât ochiul a devenit mai neputincios. Așa și cu vorbirea. Cu cât s-au dezvoltat mijloacele de comunicare, cu atât omul a devenit mai ermetic. Toată ziua omul este cu telefonul la ureche. Am devenit sclavii telefoanelor. Acum părinții le iau telefoane copiilor încă de la grădiniță. Încheie: Quo vadis, Domine?, sau mai moromețian: Pe ce te bazezi? Iar bunica: La ce-ți folosește?
Prozatorul de Cursă Lungă se întreba la fel: „Când să te bucuri și tu de glorie, îți vine cheful de plecare. Că doar n-ai să trăiești cât cioara, 300 de ani. Ce bine că avem vorbirea. Fără ea cum mi-aș fi exercitat profesia?”
Tânărul Teolog medita apostolește: „Fericiți cei ce plâng! Fericiți cei ce vorbesc, în special femeile. Ce le-or fi trebuind atâtea cuvinte? Te străduiești să-i aduci luna de pe cer în brațe și ea, toanta, te întreabă: Mă iubești? Îți vine să dai cu ea de pământ sau de lună!”
Pictorul se străduia și el din răsputeri să termine Icoana Ta, dar știe că mântuirea a venit prin cruce. „Dar ce să fac dacă nu sunt în stare să pictez cuiele alea și coroana de spini? Când mă apropii de pânză, îmi tremură mâna, culoarea se împrăștie, mă ia amețeala.”
Istoricul repeta lecția istoriei: ani, temple, războaie, victorii, înfrângeri, trădări, edicte, mezalianțe, încoronări. Istoria omenirii e plină de fapte sângeroase. „De mii de ani încoace, oamenii n-au schimbat nimic în afară de armele cu care se omoară între ei. Și podoabele. Ne ucidem și ne împopoțonăm!”
Criticul Marelui Oraș își vărsa năduful pe scriitori din jurul lui, din cauza măselei care-l durea cumplit: „O durere de măsea te transformă într-o fiară, te anihilează ca om, îți șterge orice urmă de demnitate umană. Dacă aș ști că-mi trece, m-aș târî pe jos, până la urmă mi-aș călca pe inimă și aș scrie frumos despre operele voastre incomplete.”
Prozatoarea de Inimă Roșie gândea: „Ce să scrii despre niște oameni care au stat stană de piatră atâtea ore fără să scoată un cuvânt? Că doar nu sunt Mama Omida să le citesc gândurile!”
În momentul acela bătu ora 12 noaptea și tot în acel moment se oprește și furtuna. Nu se mai auzeau decât respirațiile celor prezenți. Convenția tăcerii încetase la miezul nopții. Nimeni nu se îndura să spargă gheața. Fiecare dintre ei ajunsese la aceeași concluzie: „Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai dat graiul. Da-ți mulțumim că ne-ai dat și tăcerea. Cum faci tu, Doamne, că le știi pe toate. Și mai ales, îți mulțumim, Doamne, că ne-ai dat prieteni!”
Așadar, autoarea izbutește un minunat transfer de umor dinspre sine spre personajele sale fabuloase, pe care le înzestrează cu simțul umorului, dar mai ales, închină un adevărat imn prieteniei helisiștilor.
O mostră de umor de cea mai bună calitate, cules dintr-un reportaj, la întâmplare: „Dacă tot m-am apucat să scriu <Cartea junglei>, mi-am amintit de Dalila. La un moment dat, am intrat în casă după ceva și n-am închis ușa. Și numai ce-l aud pe Florin răcnind din livadă: <Dalilo, ieși afară, panaramă!> Eu, auzind prima parte a pseudonimului meu, Dali, să mă sufoc și mai multe nu. Mă uitam după o cratiță mai grea pe care să i-o trântesc lui Florin. Întreb din reflex: <Cine, eeeu?> <Nu tu, dragă, - mă liniștește Florin – cățeaua.>”
Loredanei îi izbutesc și portretele. Desigur, cel mai drag, desigur și cel mai izbutit este al lui Florin: „La capitolul improvizații Florin e Mare Maestru în Grad de Criminal. Sincer, nu mi-l imaginez pe Florin plângând. Nici foarte serios nu l-am văzut niciodată. Chiar și atunci când nu râde, tot are un aer șugubăț în privire.”; „Acesta e amicul meu (nostru) Florin care în calitatea sa de mamă a tuturor răniților, se îngrijește până și de singurătățile noastre. Adună oameni, îi pune laolaltă, îi leagă cu firele nevăzute ale prieteniei. Încasează fără un cuvânt beștelelile noastre, privindu-ne de parcă ar întreba: <Voi chiar nu aveți altă treabă, decât să zvârliți cu vorbe în mine?> Apoi își vede de ale lui fără să se mai sinchisească de nimeni și de nimic.”
Reportajul La Stere. Cel de-al nouălea Congres al Asociației Culturale Helis, este scris pentru posteritate, căci autoarea are intuiție, realizând câte un portret helisiștilor prezenți, nu puțini, căci s-au adunat pentru cel de-al IX-lea Congres și pentru a sărbători, cu întârziere, numărul 100 al revistei. Au dat curs invitației helisiștii cărora le fixează portretele în câte o sintagmă inspirată: Bebe Berghea („ne-a încântat auzul cu melodii de altădată”), Alexandru Bulandra, („i se aprinde becul mioritic”) Costel Bunoaica, („discret ca de obicei, se teme să nu schimbe compoziția chimică a aerului din jur”) Vitalie Buzu („rachet din naștere”), Florin Ciocea, („omul surprizelor”), Titi Damian, („în afară de scriitor, profesor tobă de carte”), Gheorghe Dobre („exploatatorul meu, aflat în culmea fericirii”), Dan Elias („un tip fierbinte, este echivalent cu Poetul”), Ștefan Grigorescu („doctorul în istorie”), Vasile Iordache și Jan Cheptea („ne încântă cu bancuri și melodii de altădată”), Ioan Neșu („prozator de cursă lungă, cu ținută impecabilă”), Vasile Pană, („are pană, dar și penel”), Grigore Spermezan, („zâmbetul ușor mucalit, mai are ceva de spus”) Ion Alecu și Nicolae Tache (cuminți unul lângă altul, dar n-aș vrea să le pic în condei”), Nicolae Teoharie, („parcă i se înecaseră toate cerurile”), Dan Todoran („realizează cel mai reușit site al revistei”) și Florentina Loredana Dalian. („Pentru mine, această întâlnire de sfârșit de an a reprezentat un prilej deosebit de a fi împreună cu prieteni, de a căror companie m-am simțit totdeauna onorată și cărora le mulțumesc că m-au primit cu îngăduință și căldură.”)
Într-o notă de subsol, scriitoarea mărturisește că această carte i-a fost sugerată de scriitorul Gh. Dobre, căci, consideră autoarea, merită să fie încondeiat pentru posteritate: „L-am simțit în culmea fericirii, căci dezideratul său major a fost dintotdeauna acela de a avea prieteni în preajmă, prieteni adevărați, oameni de cultură care-și respectă statutul și profesia. Consider că, într-o lume atât de dezbinată, a reuși să strângi în jurul tău 20 de oameni cu aceleași idei, cu aceleași aspirații, chiar dacă având personalități diferite, sau poate cu atât mai mult, reprezintă o mare izbândă.”
Adevărat grăiește! Întăresc și eu recitind această minunată carte, care sub învelișul umorului, ascunde și trimite posterității un crâmpei din viața culturală a celor ce au trudit și trudesc pe tărâmul Helis-ului, deja trecut în primăvara acestui an de a XX-a aniversare.
Titi DAMIAN
Noiembrie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu