În revista „Literadura”, decembrie 2023
N-are nimic, zice, n-are nimic – și repeta asta întruna ca o moară stricată – n-are nimic, de parcă voia să se convingă pe sine, sau apa clipocind leneș la mal, nu, chiar n-are nimic.
Vorbea singur, vorbea cu Dunărea, era-n capul lui, se comporta de parcă ar fi fost singurul om pe pământ și, cu siguranță, nici asta n-avea nimic. Stăteam așa și îl priveam, fără să îndrăznesc să mă apropii prea mult, dar, și dacă m-aș fi apropiat, tot aia ar fi fost. Nu mă vedea, nu vedea pe nimeni, în afară de ideea lui fixă și de cine știe ce munte de suferință cărat cu sine o viață-ntreagă. Stăteam nelămurită, nu era locul meu acolo, dar nici să plec nu mă-nduram, omul cu figura banală, ale cărui haine atârnau de parcă nu mai văzuseră de mult apa, săpunul, fierul de călcat, exercita o fascinație magnetică asupra mea și nu știam ce să fac, să tac mai departe, să intru în vorbă cu el, nu mi-ar fi stricat nici mie să mă asigure cineva că nu-i nimic, toate trec cum trece apa asta a Dunării, deși, când te uiți la ea, așa mâloasă cum a ajuns din albastră (dac-o fi avut vreodată culoarea asta), ai zice că stă pe loc.
Am decis să stau nemișcată, ca pomul de-alături, crescut nițel strâmb tot ducându-se după soare, cum naiba să crești strâmb dacă urmezi lumina, asta rămânea un mister nelămurit, dar legea plantelor nu-i pesemne ca a oamenilor, nici invers, făceam parte din decor, mi se părea că sunt camuflată cu rochia mea verde care-și mai sălta când și când poalele animate de briza ușoară, și îmi fixasem privirea departe, la orizont apăruse o barjă cu steag incert, nu puteam să-mi dau seama, dar cu siguranță nici asta nu însemna mare lucru.
Omul meu își continua „poezia”, o ținea pe a lui, mă simțeam hipnotizată de aceleași câteva vorbe repetate obsesiv, deveniseră ca un refren și pentru mine, ca unul din alea de care nu poți scăpa. Ei, la urma urmei, mi-am zis, chiar n-are nimic.
Și tocmai când ajunsesem să mă conving că fie visam, fie trecusem naiba știe cum în alt spațiu, în alt timp, omul mă surprinde cu o mișcare bruscă, ridicându-se în picioare din poziția ghemuită în care îl găsisem. Am tresărit, m-a fixat cu o privire albastră cum trebuie să fi fost Dunărea când o cântau romanticii, mi-a zâmbit nu știu cum, în parte de sus, în parte compătimitor, cu o urmă de gând șugubăț, apoi mi-a zis direct, de parcă mă știa acolo de când lumea: Nu ți-e frică? Ar trebui? – am întrebat pierită și el atunci a râs, cu râsul ăla cristalin venit de departe.
Bhu! – mai face către mine și eu dau să mă sperii și el râde iar, te-ai rătăcit? – întreabă – dau din cap, chiar mă rătăcisem de grup și acum nu mai știam încotro s-apuc, n-are nimic, zice, găsești tu calea, râde iar, după care devine serios. Dar ai fi putut – zice – să te rătăcești în altă parte. Lumea asta nu te lasă! Plecasem și eu într-un loc unde să nu mai văd oameni, să m-adun, să-mi limpezesc gândurile, și-ai apărut tu ca știma apelor de nicăieri. Dar poate-i mai bine c-ai apărut, cine știe ce tâmpenie mi-ar fi trăznit să fac, omul când se știe singur de tot o ia rara pe câmpii sau pe ape. Nu-ți mulțumesc, dar altă dată să nu mai vii, omul simte din când în când nevoia să nu mai vadă alți oameni, înțelegi? Înțelegeam.
Vezi ce faci – mai zice – și ia-o încolo, îmi arată o direcție incertă, oamenii tăi pe acolo s-au dus. Și dispare lent pe cărare, însoțit de foșnetul ierbii și-al frunzelor. N-are nimic, ce să aibă? – mi-am zis.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 15 iulie 2023
Din volumul în lucru „Frumusețe străină”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu