Fotografia

 În revista „Helis”, octombrie-noiembrie 2023

   

         

De unde mama zmeilor apăruseră lacrimile alea și de ce nu eram în stare să le controlez, chiar aici, cățărată pe podiumul amfiteatrului, așezată pe scaunul de la catedră, cu laptopul deschis? Și ce le-aș fi putut explica studenților, dacă m-ar fi văzut? Noroc că încă aveau nasurile băgate în foile de testare, dar nu mai era mult și urma să se termine ora. Și cum poate o fotografie și încă una digitală să stârnească atâta emoție, o stare fizică soră cu febra și lacrimile alea care să te dea de gol? În fond, ce-i o fotografie, decât o adunătură de pixeli? Cum pot pixelii ăia sau chiar cristalele de argint, în cazul fotografiei clasice, să-ți răvășească ființa, să-ți întoarcă sufletul de dos, cu imaginea pe care ți-o înfățișează, cum poate un aparat să surprindă esența celui care-ți zâmbește de pe ecran, de așa manieră încât să șteargă cu tine pe jos, să dea cu impetuozitatea ta de toți pereții? Îmi puneam aceste întrebări fără noimă în timp ce priveam hipnotizată fotografia lui Adam, colegul meu de la catedra de sculptură, ca să ascund față de mine adevărul evident, acela că mă îndrăgostisem prostește de el, cu două zile în urmă, când îi călcasem moșia. El nici măcar n-avusese habar de tot ce se întâmplase. Și când te gândești ce liniștită treceam pe lângă el până atunci, ca de altfel și pe lângă soția lui, profesoară la design vestimentar! Ba chiar îl priveam cu oarecare superioritate, cunoscându-i reputația de Don Juan, ca să-i dau de înțeles că eu n-aș fi vreodată în rând cu mâțele care-i picau ca muștele în plasă. De când îl privisem cu adevărat, acum două zile, și de când mă tot zgâiam fascinată la fotografia lui, viața interioară mi se schimbase radical, adio liniște, adio concentrare, orice! Ar fi trebuit să le predau la istoria artei, dar nu m-am simțit în stare să scot două vorbe, așa că am inventat acest test surpriză ca să mă eschivez, uimindu-mi studenții care știu că nu-i iau niciodată prin surprindere cu astfel de schimbare de program care ține mai mult de toane, decât de programare pedagogică.  

          Săptămâna trecută, la sfârșitul unui curs, Sorina, una dintre cele mai bune studente și frumoasă ca o cadră, mă așteptase plânsă, zicând că vrea să mă roage ceva ce nu îndrăznește să spună nimănui. „Nimănui!” – întărise, cu ochii ei mari, superbi, de culoarea castanelor coapte, înecați în lacrimi. Că mă alesese pe mine nu era de mirare, arătasem o apropiere destul de mare față de ei, le câștigasem încrederea, nu-i judecam în nicio privință, tot ce-mi doream era să fie fericiți și să învețe. Dar mă întrebam ce poate fi atât de grav încât să nu poată fi mărturisit nimănui în afara mea și mai ales cum de aș fi avut eu atâta putere s-o ajut. Mi-a spus jenată, cu vocea pierită că „se întâmplase o dată cu domn profesor” și rămăsese însărcinată. Voia să păstreze copilul, își asuma să-l crească singură, să nu spună cine-i tatăl, să nu aibă nicio pretenție din partea lui, dar i se părea corect ca el să știe, măcar să știe că are un copil, însă n-avea curajul să i-o mărturisească. Mă desemnase pe mine să-i spun, „cu tactul de care dați dovadă în orice împrejurare”, și insitase să-l determin să înțeleagă că el nu va trebui să facă niciodată nimic care să-l pună într-o postură neplăcută, poate doar mai târziu, dacă viitorul copil ar fi dorit să știe cine-i tatăl, să i se arate o dată, dacă asta n-ar fi presupus vreun risc în ce-l privește. Dar dacă nu va dori nici asta, nu e problemă, nu-l va forța cu nimic, va fi mută, va dispărea, însă – mai zisese Sorina – așa i se părea ei „corect și principial”. Niciun bărbat n-ar trebui privat de dreptul acesta.

          Nu-mi luase mult să înțeleg cât de îndrăgostită era Sorina de Adam și cât de nefericită, în același timp. Îmi era atât de milă de ea, mă încerca neputința și frustrarea că n-aveam cum s-o ajut, dar atâta lucru puteam face, să-l informez. A plecat oarecum liniștită după discuția cu mine și după îmbrățișarea pe care i-am dat-o, ca un palid semn al empatiei mele.

          Nu puteam risca o astfel de discuție la facultate, pereții aveau peste tot urechi, în plus, nu eram sigură pe reacția lui și n-aș fi vrut să iasă un tămbălău din asta. Nu pentru el, nu pentru nevastă-sa, ci pentru biata Sorina, care avea o sensibilitate aparte și orice vulgaritate ar fi pus-o la pământ. M-am decis să-l vizitez acasă, profitând de una din cele trei zile în care soția lui era plecată la o conferință, în străinătate. Nu-i spusesem că vreau să mă duc, ar fi insistat să știe motivul, așa că am ales o vizită neanunțată, la o oră la care presupuneam că îl găsesc. Tot ce speram era să nu pic într-un moment... delicat. Dar îmi formulasem o scuză pentru orice eventualitate, ceva legat de un proiect comun al catedrelor noastre.

          Era început de vară, soarele se apropia de asfințit, ziua avea lumina aceea superbă galben-roșiatică, în care toate lucrurile par mai frumoase și te îndeamnă la visare. Când l-am zărit prin gardul de fier, stând în picioare, cu spatele la poartă, singur, am răsuflat ușurată. Speram să-mi deșert cât mai repede vestea, să scap de misiunea incomodă care-mi fusese încredințată, apoi să-l las acolo cu gândurile lui și să dau fuga în primul bar să-mi administrez o tărie, chit că asta nu-mi stătea de fel în obicei. N-a fost să fie cum îmi propusesem. Nu m-a auzit când am intrat, avea căștile în urechi, probabil ascultă Chopin, mi-am zis, îmi amintisem că spusese asta o dată la școală, că nu sculptează decât pe muzica lui. Avea în față un bloc de piatră la care probabil dăltuia de ceva vreme, întrucât începuse să capete contur. Un trup de femeie – cel mai probabil, din câte îmi dădusem seama. Părea total absorbit în ceea ce face, plecat cu totul din lumea asta, doar el cu frumusețea pe care ar fi urmat s-o creeze. Nu m-am îndurat să stric momentul, creatorul de artă e și el un mic dumnezeu, și ar fi o mare impietate să întrerupi un moment de creație. Așteptam să ia o pauză, ca să-l pot aborda, și-n acest timp, neavând ce face, m-am apucat să-l privesc mai atent. N-aș mai fi făcut-o! Privindu-l migălind la femeia lui de piatră, urmărindu-i mișcările, brațele, privindu-i nestingherită trupul de sus până jos, m-a apucat o stare de neliniște ciudată. Nu văzusem niciodată nimic mai senzual, niciun bărbat nu-mi inspirase în același timp atâtea contrarii, și forță și delicatețe, și eleganță și brutalitate, și sfințenie și păcat. Eram cu totul prinsă în plasa acestei masculinități de-a dreptul frustrante pentru orice femeie. Înțelegeam acum magnetismul pe care îl exercita asupra maselor de victime și-mi cășunase un gând neortodox, anume că bărbaților atât de frumoși și de bărbați ar trebui să li se interzică prin lege să se căsătoreasă, ori să se călugărească, ar trebui decretați bun comun al întregii specii feminine, să aibă sute de copii, să împânzească lumea cu urmași asemenea lor. Înțelegeam și de ce Sorina ținea cu tot dinadinsul să păstreze copilul, mai ales dacă acesta ar fi urmat să fie băiat.

          Mai grav era că, privindu-l meșterind la bucata de piatră, aproape ajunsă piesă de artă, mă îndrăgostisem iremediabil de omul din fața mea. Nu m-am simțit în stare să-i vorbesc, să-l privesc în față și să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat. Am fugit speriată, m-am dus direct acasă și i-am căutat cu frenezie fotografiile pe internet. Simțeam o nevoie acută să-l văd, să-l simt, să-l aud. Noroc că fotografiile n-au și voce! Îmi doream cu disperare apropierea lui, dar partea rațională din mine se opunea cu toate argumentele din lume. Dintr-o mie de motive n-aș fi putut să mă arunc în brațele lui Adam și totuși nu exista nimic  să-mi doresc mai mult în clipa aceea.

          Următoarele zile am umblat printre oameni ca un bolnav, vorbeam, zâmbeam, strângeam mâini, îmi beam cafeaua, îmi fumam țigara, dar ceva se schimbase iremediabil în ființa mea. În plus, eram măcinată de sentimentul de vinovăție față de Sorina, căreia-i promisesem solemn și nu reușisem să mă achit de promisiune. Ce-i voi spune? Ce va urma?

 

          Acum stăteam la catedră, privind fascinată fotografia lui, un portret cu lumini și umbre, subjugată de apele gri-verzui ale ochilor, de barba neagră crescută ca de trei zile, de zâmbetul acela irezistibil. Nu mă recunoșteam, fusesem toată viața o femeie rațională, mă rog, oarecum, în plus, aveam o vârstă, nu mai eram la vârsta studentelor mele, când tot ce zboară se mănâncă. Și totuși, iată-mă, nereușind să-mi iau ochii de la această fotografie, neizbutind să-mi mut gândul de la el.

          Nici n-am observat când primul student s-a apropiat cu testul, să-l lase pe catedră. Era Sorina. Am închis clapeta laptopului cu două secunde mai târziu, astfel încât apucase să vadă obiectul fascinației mele și mai ales al lacrimilor care curgeau în voie, fără ca măcar să mă mai străduiesc a le ascunde.

-        Waw! fusese reacția ei. Și-n această exclamație reușise să pună și uimire și dezamăgire și parcă, parcă un pic de compasiune.

-        Sorina, nu e ce crezi!

-        Ba da. Cunosc lacrimile astea, mi-au curs și mie. Și chiar înțeleg, deși credeam că doar la vârsta mea se întâmplă astfel. Sau...?

-        Se întâmplă la toate vârstele, nu doar la 20. La 50 e chiar mai rău, mult mai rău, dar nu-ți pot explica de ce, va trebui să aștepți, ca să înțelegi.

Apoi s-a lăsat tăcerea între noi. Eram datoare cu o explicație, trebuia să i-o dau; timp de două zile, preocupată de problema mea, uitasem de a ei, mult mai gravă, mai importantă. Aștepta, sărmana, un răspuns, cât trebuie să se fi frământat dorind să afle ce a avut de zis „domn profesor” și eu, egoistă, m-am gândit doar la mine și la noua mea situație care mi se pusese de-a dreptul la inimă. Fără vlagă și presată de timp, căci ar fi urmat din clipă în clipă ca și alți studenți să se apropie de catedră, am bâiguit:

-        Sorina, să știi că n-am reușit să-i vorbesc. N-am... aș fi vrut din tot sufletul să te ajut, dar...

Dovedind o stăpânire de sine mult superioară față de a mea, dar cu o mare amărăciune în glas, mi-a replicat:

-        Nicio problemă, doamna profesoară. Vă mulțumesc că ați încercat! De altfel, văzând că nu ziceți nimic, mi-am imaginat că el a reacționat urât și nu aveți curajul să-mi spuneți, așa încât m-am programat la clinică pentru avort.

-        Ai apucat să te duci?

-        Nu. Mâine e ziua.

-        Nu te duce! Te rog!

Mi-a mai aruncat o privire tristă, profund dezamăgită,  în timp ce se îndepărta către ușă.

 

N-am aflat niciodată dacă Adam cel mic s-a născut, Sorina a părăsit în scurtă vreme facultatea, ceea ce mă face să sper că motivul care a determinat-o a fost tocmai faptul că a decis să-i dea viață.

Adam se plimbă cu aceeași dezinvoltură pe holurile Universității, e mai frumos ca oricând, înfloritor, iar eu mă comport în preajma lui ca o studentă în anul I, îndrăgostită lulea de proful de sculptură. El pare că nici măcar nu observă. Problema mea nu e asta, ci faptul că dețin un secret pe care nu am curajul să i-l spun. Dacă acel copil s-a născut, așa cum bine gândise Sorina, el ar avea dreptul să știe, și numai eu i-aș putea spune. Dacă nu, ce rost ar mai avea?      A trecut ceva timp de atunci și încă îmi plimb dilema prin lume.

 

Florentina Loredana Dalian  

Slobozia, 16 iulie 2023

Din volumul în lucru „Frumusețe străină”