„Se schimbă lumea, asta-i clar” – îmi spuneam în gând, îndepărtându-mă de taraba cu pepeni din dreptul localității Gheorghe Doja.
Cumpărasem doi verzi și unul galben, nu prea mari, pe care mă taxase de 50 de lei, pe cântărite, dar cântarul îl vedea numai el. Nici n-aș fi vrut să-l văd; studiindu-l pe cel care vindea, am înțeles că el îi produce: mâini muncite, noduroase, fața brăzdată înainte de vreme, pielea arsă de soare, negrul de sub unghii, sunt semne că acela care le poartă se face rob pământului. Când cumpăr de la oamenii ăștia niciodată nu mă tocmesc, nu privesc cântarul, nu mă deranjează să mă păcălească, mă fac că nu văd, ba încă le-aș mai da de la mine. Câți ca ei? Și parcă sunt din ce în ce mai rari.
Mă enervează, în schimb, bișnițarii, cei care cumpără ieftin de la cei ca omul acesta, pun prețul de trei ori și te mai și fură la cântar. La ăia chiar mă socotesc, aștept și ultimul bănuț rest, vreau să văd cântarul, ba încă le-aș cere și certificatul de verificare metrologică, dacă mi-aș imagina că au auzit de așa ceva. Dar omul meu nu era dintre ei. După ce mă ajută să-i pun în mașină, după ce îi plătesc cât mi-a cerut, dau să plec. Dar el vrea să întrebe, cum e omul de la țară, care vrea să știe cine i-a stat în față cinci minute, cine a cumpărat de la el, cine i-a pus banii în palmă. „De unde sunteți?” „Din Slobozia”, îi răspund, apoi, fiindcă i-am detectat următoarea întrebare în ochi, adaug: „Și mă duc la Munteni-Buzău.” Omului îi lucesc ochii, pare că se bucură, el știe de ce, o fi având rude pe-acolo, o fi avut vreo mândră prin tinerețe, treaba lui! Eu nu întreb. Dau să plec și mă strigă: „Ei, păi atunci stați așa, să vă dau și eu un bonus! Păi ce, voiați să plecați fără nimic de la mine?” Se repede la tarabă și-mi alege un pepene galben pe care mi-l întinde. Dacă-i bonus, bonus să fie, indiferent ce-am făcut sau ce n-am făcut ca să-l merit! Mai spune ceva gen că mereu cumpăr de la el, ceea ce doar el crede, opresc atât de rar pe acolo, încât m-aș mira să-l fi nimerit de două ori. Dar nu-l contrazic, e bine să creadă, dacă asta se lasă cu bonusuri; mulțumesc așa cum știu că se face la țară, că oamenii mai dau și de sufletul celor duși ai lor: „Bogdaproste!” Asta nu-i place, mă admonestează: „Ete, bodgaproste! Parcă mai mănâncă ei, pe-acolo pe unde sunt, nu mai mănâncă, scorneli de babe!” „Adevărat – zic – nu mai mănâncă, dar noi facem asta să-i mai pomenim...” N-am chef să-i țin cateheză la marginea drumului european, să-i spun că „bogdaproste”, din slavă, se traduce fie prin „Dumnezeu să-i ierte” sau „Dumnezeu să primească/ să fie primit!”, nicidecum prin „Poftă bună la masă, morților!”
Pare că ne-am pus de acord, scap nebătută și cu bonusul neretras. Ne luăm la revedere în mod pașnic, îi urez sănătate, el, mie - drum bun și cam atât. Demarez și mai arunc o privire în oglindă, îl văd mișunând la tarabă. Mireasma pepenilor galbeni umple mașina și eu mă rog pentru adormiții lui, pe care nu-i cunosc, despre care știm amândoi că nu mai mănâncă, dar sufletele lor or fi vrând să-și mai aducă și de ei aminte cineva. Și parcă-l aud pe omul cu pepenii: „Ete, mai vor, nu mai vor nimic!” Poate și asta-i adevărat, poate doar noi (în cazul acesta, el) mai simțim nevoia să ne aducem aminte de ei, într-o zi de vară pe sfârșite, când pepenii încă mai așteaptă la tarabe. Adică de ce n-ar fi un pepene un modest mesager între lumea aceasta și cea de dincolo?
„Se schimbă lumea, asta-i clar. Și totuși, ceva se schimbă, ceva rămâne la fel.”
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 02 septembrie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu