Parfumul vechi al singurătății

 

Unele zile cară după ele parfumul vechi al singurătății poetului, al singurătății artistului, al celui mai singur dintre singuri oameni de pe pământ. Și nu pentru că n-ai avea în jur atâtea ființe, nu fiindcă ți-ar fi teamă de întuneric, ci pentru că – mai simplu de-așa nu se poate – a plecat de curând pe drumul său între dealuri sau pe câmpii singurul om care ai fi vrut să rămână, singurul care te-ar fi scos dintre singuri.

Lipsa lui – o nevăzută rană pulsând, plecarea ta – un gol neînceput – două fotografii ce și-ar afla loc într-un vechi album de familie pe care nici praful n-ar îndrăzni să se pună. Când o fiinţă îţi pleacă – din viaţă, din suflet, ori numai până-n oraşul vecin -  rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată. Orice despărțire nedorită te transformă în copilul care așteaptă cu sufletul la geam. Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.

Și totuși, singurătatea e aerul artistului. În lipsa ei, acesta se transformă în trecătorul banal care-a nimerit în gara greșită, care ar fi putut să creeze lumi rămase necunoscute pentru totdeauna. Iată de ce, uneori, îmi pare că arta-i un monstru. Unul care-și acaparează victima, storcându-i ultima picătură de sine. Dar în lipsa acestui monstru, viața însăși ar fi monstruoasă. Iubiți-i, dar, pe artiști, și dați-le dreptul la singurătate! Apoi țineți minte că singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi. Sau o fortăreaţă care se ia cu asalt.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 12/13 iulie 2023

Apărut în revista „Literadura”. Din volumul în luru „Frumusețe străină”