Jurnalul

 

-        Nu te amăgi, dragă! Pentru mine, inima n-a fost niciodată altceva decât organul format din două atrii și două ventricule, de-a stânga și de-a dreapta, cu rolul precis de a pompa sângele în corp. Dacă vrei, îți țin o întreagă lecție de anatomie. În fine, presupun că nu vrei...

Îmi spunea toate acestea studiindu-se în oglindă, cu vocea ei ușor guturală, fermă, care nu lăsa loc niciodată la interpretări. Privind-o, ai fi zis că era o mare actriță, o divă a scenelor și ecranelor, așa cum erau divele odinioară, cu aerul acela misterios, de neatins, de râvnit. În realitate, Sidonia Mureșanu (chiar și numele mi se părea a fi de scenă) fusese farmacistă și, în ultimii ani ai carierei sale, încheiați recent, și profesoară la facultate. Adevărul e că, la cei „optzeci de ani fără unul”, așa cum îi plăcea să se alinte, arăta mai bine decât multe femei la cincizeci. Alura îi era dreaptă, suplă, elegantă, părul impecabil și mereu coafat, iar tenul avea încă strălucire. Ridurile, inevitabile, le ascundea sub o tonă de fard. Umbla îmbrăcată elegant chiar și dacă ieșea doar până la piață, mereu pe tocuri cui, refuzând să asculte sfatul medicului, care o somase să renunțe la ele, în favoarea unora mai „așezate”, spre binele coloanei sale vertebrale. „Doctore – îi replicase – mai bine moartă, decât să nu mai fiu femeie!” Sfida toate rigorile modei și cosmeticii impuse femeii trecute de o anumită vârstă: își purta părul lung, negru-pana corbului, se machia strident, cu dermatograf negru și folosea cel mai roșu ruj posibil. Și culmea e că toate acestea nu deranjau, ba, dimpotrivă, îi dădeau aerul unei tinere de „optzeci de ani fără unul”. Exemplare foarte rare – gândeam. De fapt, nu mai întâlnisem pe nimeni ca ea. Mă intriga și mă fascina, totodată.

Insistase să merg cu ea în excursie într-o țară exotică, acolo unde se poate face și plajă, când la noi e ger de crapă pietrele. Nu mă costase nimic, plătise ea totul, trebuia doar să fiu acolo, pentru companie și în situații de urgență. Când i-am cerut să definească situațiile de urgență, mi-a pomenit de una singură: „De-o fi să crăp, pe nepusă masă, în somn – deși, stai liniștită, n-am de gând, dar viața mai face și d-astea câteodată – să nu cumva să mă lași față palidă în fața ălora de la morgă, de la Salvare sau a celor care vor veni să mă vizioneze, din diverse pricini. Mă îmbraci în costumul crem, îmi pui pantofii roșii, cu toc de zece, ciorapii cei mai fini, mă fardezi ca la carte. Ai înțeles? Nu cumva să nu respecți toate astea, că te bântui!” Tot ce speram era să nu fie cazul, îmi luasem gândul de la această idee morbidă și mă bucuram de binefacerile excursiei, încercând să-mi îndeplinesc cât mai conștiincios prima responsabilitate din fișa postului, legată de companie. De fapt, nici măcar nu trebuia să fac vreun efort, eram o companie plăcută – îmi spusese -  altfel nu m-ar fi ales pentru sarcina asta. „N-am suportat proști prin preajmă, cu atât mai puțin proaste, pițipoance, îngrămădite, șifonate, la minte și la haine. De aia, probabil, am și trăit singură, nu m-am măritat, n-am avut copii, n-am apropiat pe nimeni prea mult...” Mi se păruse că zăresc un licăr de tristețe în ochii ei la finalul frazei și o întrebasem dacă regretă. Cred că zisesem ceva de prezența cuiva care să-i bucure sufletul. Atunci a venit replica legată de inimă.

Nu-i cunoșteam povestea, dar ceva mă făcea să n-o cred. Mi se părea nedrept ca o femeie atât de impecabilă la exterior să nu aibă și interiorul la fel de bine „mobilat”. Cu cât încerca să mă convingă de contrariul, cu atât o credeam mai puțin. Purta o mască, gândeam, pe care și-o pusese demult, pentru a se feri de compătimiri sau de alte închipuiri din mintea sa. Încercam să-i dezleg limba, să aflu mai multe.

-        Iubirile tale?

-        Eu n-am avut iubiri, doar amanți. Selectați după criterii exigente: toți, fără excepție,  neapărat mai tineri decât mine, cu cel puțin o zi, înalți, bruneți, viguroși și obligatoriu potenți, inclusiv la portofel.

-        Unde Dumnezeu i-ai găsit?

-        Ți se pare c-aș fi avut vreo problemă cu asta?

-        Ăăă, nu, în fine... Au fost mulți?

-        Cine-i mai știe? Au fost generoși. Asta a contat.

-        Dar geloși?

-        Eh! Mă faci să râd. Care nu-i gelos, mai ales când însoțește un exemplar ca mine? Nu mi-o lua ca pe îngâmfare, dar, crede-mă, n-ai fi vrut să știi cum arătam în tinerețe! Gina Lollobrigida s-ar fi zgâriat pe ochi, și-ar fi jumulit părul și și-ar fi făcut harakiri, dacă mă întâlnea. Norocul ei că nu ne-am intersectat drumurile. Dar, a propos de gelozie, am avut o regulă, de la care n-am făcut rabat: la cel mai mic semn al unei manifestări de genul acesta, le dădeam papucii. După unii chiar mi-a părut extrem de rău. Dar n-am avut ce face. Dacă mă lăsam pradă geloziilor lor, n-aș mai fi, astăzi, cea pe care o vezi.

-        Și totuși, - insist-  ție nu ți-a trasărit inima pentru niciunul?

Se întoarse, enervată, de la oglindă, și-mi dictă, cu degetul arătător îndreptat spre mine:

-        Stai jos și scrie! Azi, prima lecție: despre inimă...

-        Știu, știu, două atrii, două ventricule...

-        Atunci, dacă știi, nu mai pune întrebări stupide! De altfel, – înmuie tonul, maimuțărindu-se și țuguindu-și buzele în oglindă – în curând voi pleca la plajă. Cum îmi stă părul?

-        Bine, ca de obicei.

-        Era o întrebare retorică. Ce ochelari de soare sunt mai potriviți: ăștia, Versace, sau Dolce&Gabana?

-        Tot retorică? Nu văd nicio diferență. Îți stă bine cu oricare.

-        OK. Versace să fie!

-        Dar de ce ai spus că pleci la plajă? Nu mergem împreună, ca până acum?

-        Ah, scuză-mă! Am uitat să-ți zic, azi nu vreau să ies însoțită. Trebuie să fiu singură. Am pus ochii pe un miliardar. În dolari, desigur. Stai liniștită, nu ți-l aduc aici, dacă-i miliardar, ar trebui să aibă un iaht ancorat pe undeva. Ceao!

Ieși, aruncându-mi o bezea din ușă. Prezența ei mă năucea de fiecare dată, dar îmi dădea o stare de optimism pe care, altfel, n-aș fi avut prea multe motive să o am. Discuția avusese loc în sufragerie, închiriase un apartament care mai avea două dormitoare și două băi, plus o terasă destul de mare. „Că doar n-o să stăm ca sărăciile într-o cameră de hotel cu două paturi.” Iar atunci când i-am spus că mi se pare, totuși, o cheltuială cam mare, că e prea scump, replicase, înțepată: „Ți se pare că eu aș fi o femeie ieftină? Sper că nici tu, altfel nu te mai iau.”

Adevărul e că veneam din lumi diferite. Cel puțin ca stare materială. În timp ce eu îmi petrecusem tinerețea prin internate și cămine, mâncând ce se nimerea  prin cantine adeseori insalubre, ea fusese unicul copil răsfățat al unui general, crescuse cu bonă, cu bucătărească, cu grădinar. Și, așa cum se exprima, avea standarde înalte. Ceea ce nu mă deranja de fel. Standardele înalte le avusesem și eu dintotdeauna, doar că nu mereu îmi permisesem să le respect.

Am observat că lăsase lumina aprinsă în dormitorul ei și m-am dus să o sting. Ne amuzam pe tema asta, mă poreclise „salvatoarea resurselor omenirii”, când îi atrăgeam atenția că lumina stă aprinsă degeaba sau că a uitat apa curgând, în baie. Din cadrul ușii, înainte de a acționa întrerupătorul, mi-au picat ochii pe o carte cu copertă vișinie cartonată, aflată pe noptieră, și m-am apropiat, curioasă, să văd ce citește. Discuțiile noastre nu prea se învârtiseră în jurul lecturii, încât îmi lăsase impresia cuiva care n-are printre preocupări acest „viciu”. Cartea nu avea niciun titlu pe copertă, astfel că am deschis-o. Spre surprinderea mea, am dat de un jurnal. Pe prima pagină era caligrafiat frumos: „Jurnalul singurătății.”  L-am închis repede la loc, cu un gest de parcă m-ar fi ars ceva, apoi am privit îngrijorată în jur, ca omul care se știe vinovat de crima de a intra, chiar și fără să vrea, în intimitatea cuiva.

Dar vezi să mai am pace! Vreo două ore, am încercat să-mi ocup timpul cu diverse activități cotidiene: cafeaua, țigara, lenevitul pe terasă, răspuns la e-mailuri, am încercat chiar să citesc, dar frazele fugeau ca animalele hăituite la vânătoare, apoi cădeau ca împușcate, fără să lase vreo urmă în mintea mea. Am recurs apoi la gestul de a face ordine în camera mea, dar mai întâi a trebuit să fac dezordine, căci, din fire, sunt ordonată. Am scos toate hanțele din șifonier și le-am rearanjat, am șters un praf inexistent, dar în tot acest timp îmi sunau în minte două vorbe: jurnalul singurătății. În cele din urmă, n-am mai rezistat și am săvârșit păcatul. Mă încurajam că nu fac niciun rău, că era doar pentru mine și curiozitatea mea, fir-ar ea de curiozitate!, că oricum nu voi sufla o vorbă nimănui, că...

Am stat acolo, jos, lângă patul ei, și am citit. Am aflat ceea ce intuiția îmi spusese din prima: că Sidonia nu era femeia care voia să pară, rece, dură, cu inima tot un sânge, cu atrii și ventricule, de-a stânga și de-a dreapta. Ba, din contră, inima ei tresărise și suferise, iubise și își înăbușise iubirile, suspinele, plecările. „Amanții” ei tineri, bogați, înalți, potenți și milionari nu existaseră nici măcar în imaginația ei. Făcuse obsesii pentru bărbați care, dintr-un motiv sau altul, i se arătaseră într-un nefericit contratimp. Contratimpul iubirii, cum ea însăși îl definea. La sfârșitul lecturii, aveam lacrimi în ochi și un mare nod în gât. Am ieșit pe terasă, mi-am luat o carte în brațe, dar, de data aceasta, nici măcar nu mai intenționam să citesc. O deschisesem la o pagină oarecare și priveam departe către oceanul întunecat, al cărui vaiet răzbea până la mine. Nu-mi aminteam ca vreun roman de dragoste să mă fi tulburat în asemenea măsură precum o făcuse jurnalul ei. Când citești un roman, știi, cel puțin, că e ficțiune, chiar dacă se bazează și pe fapte reale. Dar viața ei interioară cuprinsă între copertele vișinii, raportată la viața exterioară pe care încerca să o afișeze, erau de un tragism tulburător până în măduva oaselor.

Așa m-a găsit Sidonia când s-a întors, târziu, în noapte. Ceva părea schimbat la ea. Ca și când și-ar fi dat masca jos. S-a așezat pe fotoliul din fața mea și și-a aprins o țigară, după ce, mai întâi, a aprins lumina în terasă. Apoi, m-a fixat cu privirea ei albastră, ușor ironică.

-        Ai citit?

-        Da. Îi arăt cartea ca pe o confirmare.

-        Nu mă refeream la hârțoaga din brațele tale. Vezi că o ții invers!

M-am fâstâcit și am întors cartea, gest inutil și absurd, apoi am adăugat, cu voce stinsă:

-        Am citit până mai adineauri, e o carte interesantă. Acum luasem o pauză...

-        Nu face pe toanta cu mine! Te întrebam dacă mi-ai citit jurnalul.

O fi avut camere de luat vederi, și eu, inconștientă, nu m-am gândit la asta. Eram rușinată și îmi venea să sar în ocean. Văzându-mi figura, care probabil indica și disperare și contrariere, a izbucnit în râs.

-        Nu-ți face probleme! Și nu, n-am instalat camere, dacă asta te întrebai. În schimb, am studiat psihologia. Îți imaginezi că, dacă aș fi vrut să ascund ceva, de tine, de oricine, n-aș fi putut-o face? Intenționat l-am lăsat la vedere. Și lumina tot de aia am lăsat-o aprinsă, știam că n-o să te rabde inima și ai să te duci să o stingi. Așa-i că puteam să lucrez la criminalistică?

Am dat să schimb vorba:

-        Cum a fost cu miliardarul?

-        Ești proastă, sau te faci? Care miliardar?! Am stat singură pe plajă, riscând să mă ia poliția, târziu în noapte, la întrebări, ca să-ți dau timp suficient să citești jurnalul și să te mai și instalezi comod pe terasă apoi, cu cartea asta pusă de-a-ndoaselea, să mă păcălești. Nu înțelegi că nu mă deranjează că ai citit și că am vrut să faci asta?

-        OK, am înțeles. Dar asta nu mă face să mă simt mai confortabil că ți-am scotocit prin viață. Te rog să mă ierți. Să știi că n-am să suflu o vorbă nimănui.

-        Chiar mă crezi idioată! Dacă aș fi avut cea mai mică îndoială în ce te privește, n-ai fi văzut nici holograma jurnalului.

-        Totuși,  am o întrebare: de ce ai vrut să citesc?

A tăcut o vreme, până a terminat țigara. A dat să-și aprindă alta, apoi a renunțat, a ridicat din umeri și mi s-a adresat cu voce scăzută:

-        Nu știu. Așa am simțit. Erai curioasă. Te aburisem cu tot felul de povești. Am zis că e corect să știi cu cine ai de-a face, dacă tot stăm zece zile împreună și respirăm același aer. N-aș fi avut nici timp, nici dispoziție să-ți povestesc, iar tu nu ai fi înțeles mare lucru.

-        Când am acceptat să vin cu tine, n-am pus condiția să știu cu cine am de-a face. Îmi era suficient ce știam. Nu erai obligată...

-        Știu. Da, poate a mai fost ceva. Singurătatea e mai puțin apăsătoare când o împărtășești cuiva. Altfel, e o singurătate dublă, înțelege din asta ce vrei. Ești mai singur decât singur. Poate voiam și eu, pentru prima dată, să-mi știe cineva secretele. Să am sentimentul ăla, pe care nu l-am încercat niciodată, că există cineva care știe și înțelege. Care nu te judecă. Care-ți pricepe tainele inimi...

-        Hei, hei, care inimă? Inima e un organ care pompează sângele în corp, format din...

-        Tacă-ți gura! Replica asta e doar a mea. Trebuia s-o înregistrez la OSIM. Îmbracă-te și hai la restaurant, să mâncâm! Am flămânzit toată ziua.

-        Bine, mergem. Și mie mi-e o foame de lup. Ai ceva împotrivă dacă agățăm niște miliardari?

-        Nu, desigur. Cu condiția să aibă și niște iahturi ancorate pe undeva.

 

Florentina Loredana Dalian                

Slobozia, 04 noiembrie 2023

Din volumul „Frumusețe străină”

Ilustrație de Marian Avramescu

Apărut în revista „Literadura” - decembrie 2024