Era Ziua Veteranilor de Război. Ploaia venea în rafale, biciuind spinările și nervii celor adunați la Monumentul Eroilor, pentru depunerea de coroane. Îl aduseseră și pe el, ca pe Sfintele Moaște, în costumul lui ponosit, pe care nu-l mai purtase de o veșnicie, părând acum ceva mai slab și mai scund, comparativ cu statura-i impunătoare de odinioară. Oricât încercaseră, nu reușiseră să-l convingă să-și pună ținuta militară de gală. Fusese ferm: „Mi-au pătat personalitatea și calitatea de comandant de mare unitate și, chiar dacă m-au reabilitat ulterior, rana aceea nu s-a închis, încă sângerează; mi-au dat voie să port din nou haina militară, dar eu, acum, nu mai am nevoie de voia nimănui, sunt mai presus de toate acestea. N-am nevoie de nimic de la nimeni, mi-au terfelit gradul de general şi persoana mea. Eu i-am iertat şi las pe Dumnezeu să-i judece. Vin numai pentru că mă rogi tu, Marine, te văd cum ești gata să plângi dacă te-aș refuza, accept, în amintirea copilului de trupă care-ai fost și mi-ai fost drag, dar altfel nu m-ați fi prins voi. Și-apoi, tu știi ce fel de general am fost eu în război, d-ăla cu mantaua, gamela și arma de simplu soldat. Nici pe vremea aia nu acceptam onorurile, ai vrea tu să mă schimbi acum, la un secol de viață! Lasă-mă așa cum sunt, dacă vă convine, bine, dacă nu, lăsați-mă să-mi pasc oile liniștit!”
Fusese surprins când Marin dăduse peste el în satul acela de munte unde se izolase de multă vreme, uitat de lume și, cumva, deasupra ei. Bănuia că i se trage de la tânărul ofițer pe care-l ajutase să-și întocmească un plan de luptă mai acătării, că tare nepriceput mai era. Acela fusese atât de surprins că un biet oier care păștea oile pe dealul pe care el făcea instrucție cu recruţii din unitatea militară învecinată se apropie de el și-i face o temă de luptă, atât pe apărare cât și pe atac, încât nici măcar nu-l băgase în seamă prima dată. Abia când „ciobanul” insistă a doua oară, mai mult, văzând că planul de bătălie pe care i-l înaintase nu părea făcut de un neica-nimeni, ba încă, după ce, urmare a acelui plan, locotenetul fusese ulterior și înaintat în grad și citat pe armată, abia atunci ofițerul intrase la bănuieli și-l întrebă cine este și ce grad avusese. Nu-și dăduse numele, care oricum nu i-ar fi spus nimic, dar fusese nevoit să admită că avusese grad de general de armată. Și ăla cine știe cui o mai fi spus, și uite-l acum, nelalocul lui, într-o adunare de oameni, făcând figurație într-o lume ce-i părea străină, chemat să asiste la ceremonii, un fel de broșă pe care mai marii zilei și-o puneau la piept, să aibă și ei cu ce se mândri, de parcă și ei făcuseră războiul și-și loviseră coatele unii de alții prin tranșee.
Adunarea se mută curând într-o încăpere somptuoasă, ceremoniile de la Monument fuseseră scurtate din pricina ploii. Zâmbea în sinea lui. Îi speriase o ploaie. Pe el nu-l mai speria nimic. Ce-i sunetul ploii pe lângă larma infernală făcută de armele de tot felul, pe lângă tremuratul ce-l apuca de frica proiectilelor vâjâindu-i pe la urechi, care-l părăsise abia la un an după terminarea războiului, când se speria chiar și atunci când auzea deschizându-se un fermoar mai mare, pe lângă transpirațiile care-l năpădeau noaptea, în somn, tulburat de coșmaruri? Măcar de-ar avea garanția că n-a îndurat toate astea degeaba, că lumea va deveni mai bună, că oamenii vor fi învățat și ei ceva... Cum să te mai sperie ploaia care cade curată, când te-ai tăvălit prin noroaiele tranșeelor?
Îl așezaseră într-un loc de onoare, e drept că nu cel mai de onoare, căci importantele oficialități trebuiau și ele onorate. Se simțea stingher și stângaci într-o lume de care parcă nu mai aparținea, de care se desprinsese încetul cu încetul, trăindu-și modest zilele, într-o singurătate deplină și năpădit de tot soiul de amintiri. Acum, îi treceau prin minte, ca într-un film, toate scenele pe care nu le putuse uita, încercând să refacă a mia oară o secvență, să afle dacă ar fi putut schimba cu ceva, în bine, toate deciziile pe care le luase, ordinele de luptă, și ajungea mereu la aceeași concluzie: își făcuse datoria cât putuse de bine, își urmase conștiința, învățăturile și credința și nu, n-ar fi schimbat nimic. Cuvintele pompoase ale celor care țineau discursuri la Ziua Veteranilor ajungeau la el estompate, ca de departe, aproape îi treceau pe lângă urechi. Ce spuneau oamenii aceștia și de ce l-ar fi interesat pe el ce aveau de zis, câtă vreme el fusese acolo, trăise războiul cu toate ororile lui și orice i-ar spune cineva acum, n-ar mai putea schimba nimic din ceea ce i se înfipsese în minte precum lama plugului în pământ, răscolindu-i ființa?
Șirul gândurilor îi fu întrerupt de sonorități cunoscute, cineva îi strigase numele. Își deșiră trupul cu mișcări lente și se îndreptă înspre locul ce-i fusese indicat. Careva îi prinse de piept o medalie. O privea ca pe o ciudățenie, ca pe un apendice inutil, care va sfârși în primul coș de gunoi care-i va ieși în cale după ce va părăsi încăperea. Medalii primise destule, la ce-i folosiseră? Însuși mareșalul își desprinsese din piept propria-i cruce a Ordinului „Mihai Viteazul” și l-a decorat pe el. Când vezi moartea secerând pe lângă tine tineri de numai 22 de ani, fie ei infanteriști, transmisioniști sau chiar intendenți, când știi că tu însuți ai provocat moartea unor ființe umane, cum te mai poate bucura o medalie? Oficialul care-i înmânase medalia îi adresa niște cuvinte care nu ajungeau până la el, zâmbea de complezență, oamenii ăștia făceau cum credeau și ei mai bine, nu-i judeca. Atâta doar că, pentru el, toate acestea semănau cu un joc de copii. Nu te poți supăra pe copii. Îl invitară să ia cuvântul, în aplauzele tuturor. Doamne, ce să le spui? Nu-și pregătise nimic de acasă, dar nici inspirație de spus baliverne nu avea. Merse la microfon și-i întrebă scurt, simplu, stârnind rumoare în sală:
- Pentru ce mă medaliați, de ce mă aplaudați? Sunt un criminal. Și nu sunt cu nimic mai presus decât milioanele care au luptat în război, dintre care cei mai mulți și-au lăsat oasele prin pământuri străine, alții au murit mai târziu ori au fost mutilați, ce merit am eu că am rămas în viață? Și chiar dacă aș avea vreun merit, toate izbânzile mele s-au bazat pe soldați, pe lupta și pe sacrificiul lor, pe suferințele îndurate. Vă mulțumesc! Dar consider că această medalie nu este a mea, ci a tuturor celor pe care i-am condus, mai bine, mai rău, dar cărora - celor mai mulți - nici măcar n-am apucat să le mulțumesc.
Plecase de la tribună și se simțea mai obosit decât un om care trăise o mie de ani. După festivități, a urmat o conferință de presă; protocolul cerea să participe și la aceea, așa încât n-avu încotro și mai suportă. O reporteriță tânără îi ceru, cu voce pițigăiată:
- Domnule general, spuneți-ne povești din război!
Povești?! Poveștile lui erau stropite cu sânge, aveau trupuri sfârtecate și oase zdrobite, conțineau statistici înfiorătoare, nu erau pentru urechile oricui. Îi zâmbi amabil și-o invită la bibliotecă, să citească mai bine din „O mie și una de nopți”, dacă vrea povești. Alții se arătaseră ceva mai preciși, părea că-și făcuseră bine temele, era clar că-i răscoliseră prin biografie și aflaseră despre el o grămadă de lucruri, iar acum voiau confirmări și, dacă s-ar fi putut, amănunte picante. Le răspunse laconic, cu generalități, fără detalii, simțea cumva că, dacă intra în jocul lor, și-ar fi „aruncat mărgăritarele la porci”.
- Ați luptat și pe frontul de Est. Cum a fost la Don?
- Măcel!
Marea tragedie a oștirii române pe frontul din Est, trăită la Cotul Donului de către armata 3 română și în bătălia din Stepa Calmucă de către armata 4 română, începuse în zilele de 19 și 20 noiembrie 1942 și durase până în 24 noiembrie. Diviziile dispuseseră de o forță redusă în infanterie, de insuficiente mijloace radio și mai ales de mijloace foarte reduse de auto-transport, trupele nu erau echipate pentru a face față climei aspre din estul Rusiei, mulți își dăduseră obștescul sfârșit - ce eroic! - din pricina degerăturilor. La finalul acelei bătălii rămăseseră mii de morți și răniți, iar alții fuseseră duși prizonieri în lagărele siberiene. Avea doar o slabă consolare, că mulți dintre subordonații săi de atunci (de la soldat la general) recunoscuseră că au scăpat de moarte sau prizonierat datorită priceperii sale. Cireașa de pe tort fusese când, în urma înfrângerii de pe Don, comandamentul german a aruncat toată vina pe armata română, uitând să menționeze tocmai promisiunile lor, ale nemților, nerespectate.
- Unde v-a plăcut mai mult să luptați, pe frontul de Est sau pe cel de Vest?
- Nu mi-a plăcut să lupt nicăieri, mi-am făcut datoria. Un soldat se duce acolo unde îl trimite guvernul lui. Tot ce pot spune e că mi-am respectat camarazii de arme, dar și adversarii, prizonierii și populația civilă și n-am uitat nicio clipă că am în fața mea oameni. Orice am făcut, orice decizie am luat, am respectat legile războiului și nu m-am descalificat ca om.
- Este adevărat că v-ați riscat viața, dovedindu-vă curajul și omenia, când ați salvat 50.000 de partizani din catacombele Odessei, refuzând să executați ordinul prin care vi se cerea lichidarea acestora, deși vi se adusese la cunoștință că nerespectarea acestui ordin vă va aduce împușcarea pe loc, fără judecată?
- Am refuzat executarea unui ordin abuziv, care contravenea regulilor internaționale ale războiului în ce privește populația civilă. Oricine, în locul meu, ar fi trebuit să facă asta.
- Armata sovietică cum s-a purtat cu armata română, pe frontul de Vest?
- Cât mi-ar plăcea să puneți mâna pe carte și să nu mă mai întrebați! Cum să se poarte? Ca orice mare armată, cu una mai mică. Ne-au folosit și ei cum s-au priceput, uneori au făcut și abuzuri, dar aceste probleme apăreau la nivel de comandamente. Acolo, jos, la nivel de ostași, ele erau aplanate sau chiar inexistente, căci pe ei, soldații de rând, cei care intrau primii în focul luptei, îi unea suferința. De câte ori n-or fi fost nevoiți să se apere unul pe altul, ori să-și împartă ultimele rezerve de pâine, apă și țigări? Ce conta că unul ofta pentru Natașa, iar altul după Marița, oftatul lor apăsa la fel de greu. Toți erau tineri, toți lăsaseră oameni dragi acasă și jucau zilnic loteria vieții și a morții. Cum ar fi fost să se mai încaiere și între ei?
- Cum ați primit vestea terminării războiului?
- Cu bucurie, cum altfel? De bucurie, ostașii români și ruși au descărcat tot armamentul.
- Aveți regrete, domnule general?
- Da. Îmi pare rău și de ultimul fir de iarbă pe care l-am călcat sau care a ars în urma mea, de toate viețile pierdute, chinuite, de toți copiii rămași orfani de război, de toate faptele cu care l-am mâniat pe Dumnezeu.
Reporterița pițigăiată avu iar o curiozitate de can-can:
- Ați iubit, domnule general? Vreau să spun... o femeie...
Asta mai lipsea! O altă rană deschisă, printre atâtea răni. Îi dădu un răspuns ocolitor, cum se pricepu:
- Domnișoară, războiul nu lasă timp sau loc pentru iubire. Iubirile din război sunt, ca și membrele bolnave ale răniților, amputate. Dacă vreți să aveți parte de iubire, băgați-vă mințile-n cap și scoateți-vă de-acolo războiul!
- Se vorbește despre distrugerea elitei armatei române după război. Sunteți dumneavoastră înșivă o victimă. Ce ne puteți spune despre asta?
- Nu se vorbește, este un fapt real. Elita armatei române, care a participat alături de armata sovietică la alungarea fascismului, generali care au luptat și au repurtat victorii au fost judecați drept criminali de război, arestați, întemnițați, decăzuți din drepturi, umiliți. Totul din pricina politizării armatei, căreia eu m-am opus cât am putut. Politica nu are ce să caute în armată! Nu mă consider o victimă, oricum eu am avut mai puțin de suferit decât alții, dar mă consider profund jignit și umilit și, oricât aș încerca, nu pot scăpa de scârba care m-a cuprins de atunci încoace. Asta a fost recunoștința Patriei!
Își amintea de cei 500 de sergenți care fuseseră instruiți în două luni și transformați peste noapte în locotenenți care urmau să preia comanda soldaților rușinoasei Divizii „Tudor Vladimirescu”, alcătuită din rândul prizonierilor de război români, care ar fi urmat, vorba cuiva, „să vândă sânge de frate pe un blid de terci”. Noroc că destinul istoric făcuse ca acea divizie să nu mai intre în luptă, evitând, astfel, fratricidul. Ulterior, această divizie și-a dat tributul de sânge, luptând alături de armata sovietică și cea română, pe frontul de Vest. Măcar asta luptase în război! Dar noua armată, „cu un spirit nou” ce avea să se formeze și să ducă la decimarea celei vechi, instruite, nu luptase nici măcar o clipă pe front. Veniseră niște analfabeți, să educe oameni cu două licențe, indivizi cu trei clase primare, să ridice nivelul cultural al unora care respirau cultură. Căzuse și el în tăvălugul acesta, probabil așa fusese scris, fusese demult și basta!
Nu mai avea chef de răspunsuri la întrebări curioase, așa încât le zâmbi cât putu de amabil și îi anunță că, întrucât se simte foarte obosit, se va retrage.
- Un ultim cuvânt, un sfat, domnule general!
- Vă mulțumesc că m-ați ascultat! Nu sunt în măsură să dau sfaturi unei lumi în care nu mă mai regăsesc, dar fiindcă mi-ați cerut-o... atât vă spun, puneți mâna pe carte, cercetați, căutați adevărul, căci el e unul singur și mai are și obiceiul să nu stea ascuns, nu vă lăsați înșelați de istorii false și, dacă puteți, învățați ceva din experiența celor din trecut, faceți așa încât lucrurile rele să nu se mai repete, iar dacă nu, fiți pregătiți să suportați consecințele! Iar pe mine, vă rog, lăsați-mă să-mi pasc oile, câte zile oi mai avea!
Bătrânul general părăsi adunarea peste care se lăsase o tăcere desăvârșită, simțindu-se mai bătrân și mai singur decât oricând. Aceia care l-au iubit și l-au înțeles își dormeau demult somnul de veci prin pământuri străine. Aceeași întrebare de ani de zile i se învârtea și acum în cap: „A meritat?” „Răspunsul se află numai la Dumnezeu” - își spunea, trăgându-și pașii agale către satul său natal, înspre pământul care, în curând, avea să-l găzduiască și pe el. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului...”**
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 04 aprilie 2021
Textul a primit un premiu special la concursul literar-istoric organizat de Ambasada Federației Ruse la București, iunie 2021
* Documentarea istorico-militară a avut la bază cartea „Generalul Nicolae Dăscălescu - sacrificiu, glorie și supliciu” de Nicolae Dăscălescu (istoric, nepot al generalului cu același nume)
** Psalmul 102, 15
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu