(SAU „SIMFONIA MINCIUNII”)
DE FLORENTINA LOREDANA DALIAN
(18 Decembrie 2025 - Teatrul În Culise)
Caragiale spunea: „Pentru
un român care știe să citească, cel mai greu lucru e să nu scrie!”
Florentina Loredana
Dalian reușește să îl contrazică cu brio pe marele nostru scriitor, dându-ne,
prin piesa „Mariaj în do major”, un text admirabil, transformat de regizorul ultra
inspirat și pretențios Vasile Toma într-un spectacol de o calitate excelentă,
plin de emoție, sensibilitate și dramatism.
Deși în afișul
spectacolului se menționează „comedie romantică”, îndrăznesc să spun că este
mult mai mult decât așa ceva. Spectacolul ne-a oferit și comedie, dar și romantism,
dramă, dar și banal, sugestie, dar, mai ales, ne-a pus în fața unei întrebări
de o profunzime incredibilă: „Ce este dragostea?” O întrebare hamletiană aproape, care se adaugă
permanent celorlalte trei, la fel de incitante, pe care și le-a pus omenirea de-a
lungul timpului: „Cine suntem? „De unde venim? și „Încotro ne ducem?”
Păstrându-ne în
spiritul lui Caragiale, amintesc de încă o întrebare „vitală” pentru
majoritatea, formulată de Woody Allen: Și la ce oră mâncăm?”
Să revenim, însă, la
spectcolul de aseară. Oricât ai fi de „cârcotaș” (eu însumi fiind în această
categorie) nu poți să nu remarci că textul, atât de ofertant, grav și complex,
a generat un spectacol minunat, la care publicul aproape că nu a îndrăznit să
respire. Vasile Toma a reușit (ca de fiecare dată de altfel) să găsească
tempoul potrivit, a îndrumat cei doi protagoniști (extrem de buni) cu mână
sigură, a cizelat fiecare cuvânt, privire sau gest cu o atenție de bijutier și
nu a făcut rabat la nimic: dicție, mișcare, sugestie din priviri, replici acide
dublate de tristeți debusolante pentru personaje, sau aluzii doar din mișcarea
actorilor. Este un dat atât de rar aceast mod de lucru al unui regizor, dăruit
efectiv (până la uitarea de sine aproape) transformării unui text în spectacol,
încât stai și te întrebi de ce nu sunt, nu toți evident, dar mult mai mulți
regizori ca el. Cine merge mai des la teatru știe ce vreau să spun.
Piesa „Mariaj în do
major” s-ar cere abordată din mai multe puncte de vedere: scriitoricesc,
filozofic, teatral. Aleg pentru beneficiul acestei cronici, o trecere în
revistă a mijloacelor teatrale de care m-am bucurat aseară:
1.
Primul
ar fi scrisul scenic. Puțini autori au această ușurință: de a-și
vedea la propriu personajele acționând pe scenă atunci când le scriu replicile.
Am distins clar dorința autoarei de a scrie un text de teatru știind că acesta
va trăi prin personaje.
2.
Al
doilea „plus” derivă din primul: disponibilitatea autoarei de a oferi
substanță, („carne”, cum se spune) personajelor sale, determinând astfel partituri
extrem de solide și ofertante. Această calitate generează veritabile
performanțe actoricești pentru cei doi interpreți.
3.
Eroii
piesei trăiesc, acționerază și au un destin împlinit teatral și existențial.
Totul de desfășoară într-o cameră obișnuită, deși conflictul este unul extrem
de puternic și dramatic: „ora bilanțului” i-aș spune. Momentul în care treci în
revistă ce-ai făcut, ce n-ai făcut, de ce n-ai făcut, sau cum
trebuia să faci ceea ce-ți apare acum ca evident. Când ai mințit, de ce
și cum îți poți suporta prezentul și mai ales viitorul, știindu-te „ștampilat”
de minciună. Teribil moment al adevărului.
4.
Textul
oferă o bucurie reală chiar și numai la lectură și presupun că toată lumea este
de acord că lectura unui text poate genera un efect nescontat de autor:
plictisul. Aseară am avut din plin contrazicerea acestei preconcepții.
Spectacolul este Viu (cu „V„ mare), plin de imaginație, haz (atât cât trebuie).
5.
Spectacolul
de aseară ne-a dovedit, prin regia excelentă, că un mare avantaj al unei trupe
este să aibă un regizor care să-i facă pe actori să-și gândească rolurile.
Având la dispoziție „materia primă” extrem de bună a textului scris de
Florentina Loredana Dalian, echipa a reușit să convingă spectatorii de ceea ce
se petrece sub ochii lor.
6.
Această
însușire o au puține spectacole: de a transpune verosimilul din text pe scenă. Nimic fals, nimic ilogic, nimic
stupid sau de necrezut în acest spectacol. Nu este o copie a realității, așa
cum nici nu trebuie să fie teatrul, ci este un alt univers, posibil și, mai
ales, credibil. Aceasta este una din frumusețile teatrului.
7.
Spectacolul
este plauzibil de la un capăt la altul, nu copiază nimic, nu împrumută nimic,
fiind o construcție dramatică clară și echilibrată, în care ideile, sau
întrebările fundamentale, chiar filozofice, pe care și le pun personajele, fac
casă bună cu rezolvarea scenică avută permanent în vedere.
8.
Dacă
ne gândim că un text își găsește împlinirea adevărată printr-un spectacol,
atunci ar fi de dorit ca mai mulți regizori să se aplece asupra unor asemenea
texte, pline de inedit, substanță și posibiltăți teatrale evidente.
9.
Deși
se menționează în afiș că este o comedie romantică, trebuie să subliniez că,
fără să lipsească aproape deloc, comicul este „bine temperat”, neviolent, fără
vulgaritățile pe care le vedem și auzim din păcate pe alte (prea multe...) scene.
Sunt convins că autoarea a avut în vedere o cugetare a lui Titu Maiorescu din
lucrarea „Comediile Domnului Caragiale”. Acesta afirma: „În spatelele fiecărei
comedii se află o tragedie” Sigur că nu avem de-a face cu o tragedie, dar
cât de ușor au ieșit din spatele replicilor, aparent haioase, dramele prin care
trec personajele! Personaje care ajung spre final să se conformeze unei alte
cugetări a unui alt gigant al teatrului românesc: Camil Petrescu: „Câtă
luciditate, atâta dramă!”
Cei doi interpreți, Magda Băcescu și Ștefan Apostol se achită cu dăruire,
profesionalism și deplină încredere în posibilitățile lor de exprimare scenică,
unei misiuni grele. Orice spectacol cu numai două personaje este dificil, greu
de susținut și, mai ales, în pericol de a plictisi printr-un previzibil
scontat. Nu a fost cazul aseară. Totul a curs frumos, cu scene emoționante în
doi, sau în monoloagele lor, cu priviri, zâmbete, nedumeriri, revolte,
resemnări, sau neînțelegeri profunde, sau aparent superficiale, rezolvate cu
brio. Probabil că aceste două roluri vor deveni adevărate „borne” ale drumului
lor de-aici înainte prin această lume atât de grea a teatrului. Totul a fost
trăit, nejucat, toată emoția a fost generată prin replicile bine spuse, prin
gesturi, priviri, sau pur și simplu pauze.
Scenografia, costumele, sau muzica (bine aleasă) au contribuit și ele la
reușita unui spectacol minunat, echilibrat și mai ales emoționant.
Cu fiecare spectacol pe care-l realizează, regizorul Vasile Toma face un
pas uriaș înainte pe această cale spinoasă a regiei. Se dovedește un fin
bijutier al compoziției actoricești, un maestru al vorbelor bine spuse pe scenă
de către actori, un imaginativ plin de har și cu talentul, atât de rar printre
confrații săi, de a se conforma unui principiu esențial al teatrului, enunțat
de Jean Louis Barrault, care spunea că „Principala menire a teatrului
este să emoționeze.”
Între concepția lui Bertold Brecht cum că „Teatrul trebuie să
demonstreze în primul rând că este teatru.” eu nu am nicio reținere în a mă solidariza
complet cu marele actor francez și cu acest mare regizor român Vasile Toma.
Felicitări întregii echipe!
Constantin Venerus Popa
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Filiala București
Secția Dramaturgie
București, 19.12.2025
P.S Mergeți la acest spectacol fie și numai pentru a afla răspunsul la
teribila întrebare „CE ESTE DRAGOSTEA?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu