Cenușa zăpezii

 

 

Ninsese. Încă ningea. Atât de frumos arătau împrejurimile, altfel anoste, cenușii, încât aveam impresia că nimerisem într-o magie, cu iarnă siberiană, cu sănii trase de cai. Coborâtă din pat, smulsă din vise de soneria ceasului, mă repezisem la fereastră să văd minunea. Am inspirat puternic, privind fulgii și mulțumind pentru atâta frumusețe. O frumusețe pentru care n-am făcut nimic, un dar, o bucurie oferită gratis de spectacolul uluitor al naturii.

Alergând desculță prin casă, în cămașă de noapte, m-am repezit și la fereastra balconului, din partea opusă a apartamentului, să văd și acolo zăpada. Albul cel mai alb mi-a izbit privirea. Doar că acolo, mai erau și altele. Câțiva copaci căzuseră, de la vântul de-aseară, mi-a părut atât de rău pentru ei, unul chiar în parcare. Slavă Domnului că nu pe mașina mea, aflată sub un strat gros de alb! Doi muncitori veniseră să degajeze; în părculețul de sub fereastră, un tătic făcea un imens om de zăpadă pentru puiul lui care se tăvălea de zor. Un vecin dădea zăpada din fața blocului. Ce-ai, domnule, cu ea? Atât de greu puteți suporta frumusețea?

Mă rog, omul chiar întreprindea ceva util. Doar eu sunt defectă. În loc să mă las copleșită de problemele generate de căderea abundentă a zăpezii, să mă duc să dau naibii zăpada de pe mașină, visez la marile capodopere rusești, la mine înfășurată în blănuri, ca o karenină de-mprumut, într-o sanie trasă de cai pe zăpezi nesfârșite, cu el alături. Aici mă împotmolesc oarecum. Treaba cu „el” e mai complicată, fiindcă își poartă zăpezile prin alte meleaguri. Dar, dacă tot am pomenit de Karenina, să zicem că ar putea fi și el vreun Vronski de împrumut. Înalt, frumos, cu părul deschis la culoare, cu ochii precum cenușa unui jar stins. Dar în niciun caz devreme acasă. În schimb, cu o căldură care ar topi toate zăpezile astea și chiar pe cele siberiene.

Decid că e cazul să-mi continui visul acesta inutil ca o sanie fără cai, în căldura patului meu. Apoi, brusc, dau cu ochii de bilețelul care-mi anunța programarea la manichiură. Încerc să mă mint că n-ar fi azi ziua, scotocesc după calendar, însă nu mă mai pot minți. E chiar azi și e fix peste patruzeci de minute. Cineva, de sus, o fi decis că nici măcar de vis n-ar trebui să am parte. Fie! Caut partea bună și o găsesc destul de rapid, cum îmi e felul: de-abia am ocazia să merg pe jos prin zăpadă (nu, mașina n-o mișc până nu dispare zăpada singură! Cine-a pus-o, Ăla s-o dea!), să mă bucur de binefacerile acestei ierni de basm nu doar dincolo de ferestre. Dacă tot pui fereastra între tine și viață, riști să crezi că viața e un vis. Și-apoi, nimeni nu mă poate împiedica să visez și pe scaunul de la manichiură.

Trag de pași către salon, mă duc, mă întorc, mai dau o roată. Nu mă îndur să intru, dar, când se apropie ora, tot o fac. Amăgirea mea de a-mi continua visul s-a dovedit a fi chiar o amăgire. În salonul cosmetic se dezbăteau aprins probleme grave ale omenirii, pe tonalități care te făceau să crezi că se apropie apocalipsa. Cam așa se petrece de obicei în astfel de locuri, nu știu ce sperasem și eu. Regretam că nu mi-am luat de acasă dopurile pentru urechi. Măcar nu m-ar mai fi zgâriat atât de profund vocea țățicăi care ocupa scaunul de la coafură. Nici șanse să scăpăm de ea curând nu erau, venise pentru un permanent de oaie merinos, ăsta ia timp și procedura era abia la început, după cum mi-am dat seama.

Mă resemnez și ascult, fără să vreau, ofurile ofuscatei. Pricep repede că era vorba de bărbatul ei, nenorocitul, care își găsise pe alta, și cum să faci, domnule, așa ceva, la o vârstă ca asta și când ai responsabilități cât casa, acasă, când ai o nevastă bună, care te-a spălat, te-a călcat (nu mă pot abține să gândesc „în picioare”), te-a hrănit până ai făcut o burtă de popă, cu cele mai alese bunătăți, făcute cu mâinile astea două, uite-le (i le arată coafezei, iar eu nu m-am putut abține, m-am întors și le-am privit, n-aș mai fi făcut-o! – atât erau de urâte, strâmbe și butucănoase). Iar sunt rea, dar numai în gând, mă apuc să conversez cu ea în sinea mea: „Femeie, mirarea e că te-a suportat până acum! Eu te-aș fi părăsit și numai pentru vocea asta isterică, ce mi se înfige ca un piron în creierul mic.” Și zice și zice și nu mai tace și eu mă sufoc și mă întreb cu ce am greșit pe ziua de azi. Coafeza o mai încurajează din când în când, cu țîțî-uri și ofof-uri de complezență, pesemne că i-a făcut și ei creierul gelatină, dar ce să faci, clientul nostru, stăpânul nostru.

Eu tac. Matilda tace și ea, cu ochii plecați și cu atenția îndreptată pe unghiile ei, adică ale mele, manevrând cu grijă instrumentele „de tortură”. Când își mai ridică privirea, schimbăm între noi zâmbete semnificative. Pare o ființă de aer, delicată, cu voce joasă, plăcută, altfel nu mă prindea pe scaunul ei, nici dacă mă manichiura gratis și-mi mai dădea și bonus, o cafea. Toxicitatea adandonatei o cuprinde la o vreme și pe cea care o migălea la păr. Face ce face și o determină să spună ca ea, să i se alieze în suferința fără margini pe care ține morțiș să o livreze tuturor neambalată, sau – cum zicea ea – adevărul gol goluț. Aflăm amănunte, uneori intime, de care m-aș fi lipsit bucuroasă, ba încă aș mai fi și plătit-o să tacă. Când povestea se cam termină, căci aflaserăm tot ce era de aflat, se trece la generalități. Bărbații ăștia care sunt așa și pe dincolo, niște porci în ambalaje de zmei, alea și alelalte.

Norocul meu că stau cu spatele și nu o și văd în timp ce își varsă veninul. Norocul Matildei că o acopăr eu și nici ea nu o poate vedea. Dar șansa ei pălește curând. Obidita, după ce terminase toate adjectivele și invectivele, vrea să-și facă aliați. Nu i-a fost suficientă aprobarea coafezei, încât o atacă pe Matilda direct, cu un tupeu frizând nesimțirea. Cu alte cuvinte, cum își permite să nu aibă nicio părere, nicio aprobare, nici un pic de empatie la suferința ei?

-        Dar tu, Matildo, de ce taci, tu n-ai nicio părere?

-        Muncesc, doamnă, mă concentrez aici..., dă să se apere, fără succes.

-        Muncești o laie! Că doar nu rezolvi ecuații! Ce, nu poți să dai din mâini și din gură în același timp?

Matilda încearcă o portiță de scăpare în tăcere, dar norocul ei fugise în lume, precum bărbatul sedusei-abandonate.

-        Hai, zi, tu ce crezi despre asta?

-        Eu cred... că nu contează ce cred. Desigur, îmi pare rău, dar..., a dat să îmblânzească scorpia neîmblânzită.

-        Uite cum îi iei apărarea! Oi fi și tu vr’una d-aia!

O văd cum se schimbă la față și mai face o ultimă încercare de reconciliere:

-        Nu iau apărarea nimănui, doamnă. Nici măcar nu vă cunosc soțul. Dar, în astfel de situații, prefer să-mi țin opinia pentru mine. Nu datorez explicații nimănui.

-        Nu datorezi explicații, așa crezi tu? Dar știi că ai tupeu, fată? Ei bine, află că mie îmi datorezi! Îți sunt clientă fidelă de atâția ani, ți-am adus jumătate din clientela pe care o ai acum și, dacă nu vrei să rămâi fără ea, ai să-ți spui chiar acum părerea!

M-am abținut cu greu să intervin, deși fierbeam, însă nu era treaba mea, clienta mea, și nu voiam să intru în energia acestei femei mai mult decât era cazul. Urmăream numai cu o oarecare curiozitate cum va ieși Matilda din încurcătura cu această ființă toxică ce se purta și cu ea ca o nevastă înșelată. După ce mi-a ciupit ușor o cuticulă, scuzându-se timid, lăsând apoi forfecuța jos, căci mâinile începuseră să-i tremure vizibil, a adăugat cu voce joasă, ușor înecată:

-        Insist să cred că, în astfel de situații, părerea celorlalți nu face doi bani. Totuși, pentru că insitați să o aflați pe a mea, vă voi spune-o. Dar vă previn că nu vă va plăcea. Și vă rog să țineți seama de faptul că nu mă refer la situația dumneavoastră particulară, ci în general.

Pentru că, oricum, Matilda nu mai migălea la ungiile mele, mă întorc și eu, să nu-mi scape spectacolul. Rănita rămăsese cu gura căscată și era numai urechi. Tonul blând și ferm al Matildei o redusese la tăcere, nu era obișnuită, vocea joasă, nețipată, nu era din lumea ei. Tânăra a continuat, fără a mai fi invitată:

-        Am fost întotdeauna de părere că nu poți ține cu forța pe nimeni alături de tine. Și nici nu trebuie să o faci. E un consum inutil de energie, care nu provoacă decât rău. Câtă vreme cei doi se bucură de călătoria împreună, merită făcut orice efort, dar în momentul când țintele lor devin diferite, ar trebui să-și ia frumos la revedere, ca doi călători într-un tren, care coboară în stații diferite, care nu mai au același drum, oricât de multă suferință ar presupune asta, oricâte lucruri ar rămâne în urmă. Dacă nu se poate să rămână prieteni, măcar să nu se dușmănească, apoi să-și vadă fiecare de drumul său.

Matilda vorbise cu calm, dar cu o înflăcărare în priviri. Când a tăcut, și-a lăsat pleoapele în jos, precum se lasă o cortină după terminarea spectacolului. Otrăvita ascultase cu încremenirea omului căruia i se pare de neconceput ce aude. Apoi, a pus verdictul:

-        Ești nebună, fată! Nebună de unde s-au rupt nebunii. Cum poți să spui asemenea prostii?

Și, pentru că nimeni nu mai zicea nimic, iar situația devenise tot mai tensionată, coafeza a intervenit:

-        Matilda are o poveste. Spune-i-o! Să înțeleagă doamna că nu ai nimic cu dânsa și că experiența ta de viață întărește convingerile pe care ți le-ai exprimat.

-        Am fost și eu căsătorită, cu un bărbat pe care l-am iubit mult. Fusese o dragoste de tinerețe, ne știam de copii. După câțiva ani, am observat ceva la soțul meu. Parcă nu mai era el, nimic nu-l mai mulțumea, mai cu seamă la mine, mă evita, evita orice discuție, nu mai făceam dragoste, zăcea cu orele pe canapea, ofta și parcă era mereu cu gândul în altă parte. La început, credeam că greșesc eu cu ceva, că nu fac lucrurile cum trebuie, că poate mă schimbasem. Mi-a luat ceva vreme, dar până la urmă, tot am înțeles. Am înțeles că schimbarea nu era la mine, ci la el. L-am provocat la o discuție și mi-a mărturisit că era îndrăgostit de o femeie. Suferea că e departe de ea, că o vedea prea rar, că trebuia să se ascundă. Suferea și pentru că mă mințea pe mine, care nu-i greșisem cu nimic. Am încercat să mă comport ca o soție adevărată, în fond, soțul meu era bolnav. Bolnav de dragoste. Am încercat să-i fiu aproape și să-l lecuiesc, așa cum faci când are o gripă. Până la urmă, de ce ne considerăm soții bune atunci când le facem ceaiuri și masaje, când îi îndopăm cu medicamente, când mergem cu ei la doctor, dar nu considerăm că trebuie să-i oblojim și atunci când boala lor se adresează inimii, și când zic inimă, nu mă refer la cord. L-am ținut în brațe, l-am mângâiat, am plâns și am oftat cu el. Bărbatul meu era bolnav, iar eu eram sănătoasă și trebuia să fiu acolo pentru el. Am făcut asta vreo jumătate de an, sperând și așteptând să-i treacă. Până când am înțeles că leacul lui nu era la mine și singura vindecare și-ar fi găsit-o în altă parte. Cu tot plânsul din mine, cu toată frumusețea acelor ani în care ne fusese bine, de care mă înduram cu greu, i-am redat libertatea, sperând să aibă parte de ce-i mai bun și că, atunci când își va aminti de mine, să-mi poarte o amintire frumoasă. Să nu credeți că mi-a fost ușor. Dar mult mai greu, de o mie de ori mai greu mi-ar fi fost să-l văd așa, neliniștit, ori să trăiesc într-un compromis continuu, să mă prefac că nu știu de unde vine, cu cine a fost, cum și-a aflat confortul departe de casă, eventual să-mi găsesc și eu o ancoră și să ne întâlnim acasă ca doi străini, ca niște vecini de apartament care nu au nimic în comun, în afară de grija de a nu se deranja prea mult unul pe altul... Desigur, asta e structura mea, nu funcționează la toată lumea..., a mai adăugat Matilda, dând să pară împăciuitoare.

Oaia merinos părea că suferise un șoc, de parcă fusese supusă la o tensiune de 380 de volți. Nici n-ar mai fi avut nevoie de permanent, părul i s-ar fi încrețit, oricum, singur. I-a trântit coafezei banii cu năduf, a așteptat restul până la ultimul leuț, apoi și-a mai vărsat oftica o dată, ducându-se învârtindu-se:

-        Ce proastă ești, Matildo! Doamne, ce proastă! Cum pot fi unele femei atât de proaste?! Sunteți nebune amândouă! N-am să mai calc pe aici niciodată!

Când a venit rândul meu să plătesc, i-am lăsat Matildei ciubuc dublu față de cât îi lăsam de obicei, i-am zâmbit și am asigurat-o că voi încerca s-o ajut să-și recupereze clientela pe care va fi pierdut-o prin curajul de a-și spune adevărul. Adevărul ei care, din nefericire, o lovise crunt pe cea al cărei adevăr se afla într-un alt univers.

Zăpada se mai topise, trăgeam de pași la fel ca atunci când plecasem. Simțeam nevoia să mă debarasez de toată zgura care se prăvălise peste mine în ora aceea. Dar, în același timp, și zâmbeam, cu bucuria atât de rară că ai mai aflat un om care-ți seamănă, că nu ești singura „nebună între nebuni”, cum se exprimase madama, că încă mai sunt oameni frumoși pe pământ, pe care îi afli unde nici nu te-ai aștepta, că, dacă ei ar fi mai mulți, poate lumea aceasta ar deveni mai bună. Și, de ce nu, dacă ne-am înțelege unii pe alții și ne-am iubi cu adevărat, dincolo de orgolii, am putea să ne facem raiul aici, pe pământ, și n-ar mai fi nevoie să murim, ca să-l atingem. Știu că asta e tot din poveștile mele cu zâne, de care nu mă mai vindec. Sau poate nu vreau să mă vindec.

Și eu fusesem judecată și catalogată în fel și chip, pentru tupeul de a mă comporta așa cum îmi dicta sufletul, și nu așa cum „trebuia”. Doar că mie puțin îmi păsase de asta. Mi-am amintit-o pe Natalia, asistenta mea din laboratorul spitalului, pe care bărbatul o aștepta noaptea, la fiecare ieșire din schimbul doi, indiferent că afară ningea, tuna sau că acela fusese convocat la război. Pentru că așa îi impusese ea, altfel, „O lună mănâncă numai pufuleți de la magazinul din colț. Cât despre altele, nu-i mai dau voie nici s-o miroasă.”

Odată, considerând ea că deveniserăm destul de apropiate și prevalându-se de faptul că avea niște ani în plus, iar asta îi oferea drepturi, încercase să mă zgândăre, cu un aer de superioritate:

-        Dar dumneavoastră, doamna inginer, de ce nu vă puneți soțul să vă aștepte la ieșirea din schimb?

-        În primul rând, pentru că soțul meu nu e un obiect, pe care să-l „pun” aici sau dincolo. În al doilea, fiindcă nu consider necesar. De ce să trezesc omul din somn sau să-l deranjez de la meciul de fotbal sau din orice va fi având mai bun de făcut, decât să mă însoțească pe mine de la spital până acasă?

-        Ete, na! Ba să-l deranjați! Că doar nu-i pică nimic. Dar ia spuneți, nu v-ar plăcea să vă aștepte, așa cum mă așteaptă Sandu pe mine?

-        Ba da, mi-ar plăcea, dar nu cum te așteaptă pe tine, adică obligat. M-aș bucura să știu că asta vine de la el, din grijă, din dragoste, din dorința de a mă proteja. Altfel, n-am nevoie. Știu să-mi port singură de grijă câteva sute de metri până acasă.

-        Hm... n-am înțeles niciodată femeile ca dumneavoastră!

-        Nici eu, pe cele ca tine, Natalia. Te rog să vezi de probele alea de sânge, căci se apropie ora să dăm buletinele de analiză!

Uneia ca ea, îi închideam ușor gura, în primul rând pentru că îi eram șefă. Noroc că lucrurile nu stăteau invers.

Când am ajuns acasă, am observat că un zelos turnase cenușă pe scara de la intrare. Să stăm bine, să nu alunecăm, să... Cenușa zăpezii. Cam asta facem și cu viața noastră, turnăm cenușiu peste alb, să ne oferim siguranță. Albul ne sperie, ne duce departe, ne face să ne luăm zborul. Noi nu, noi nu vrem să zburăm, ne sperie albul, dăm slavă cenușii...

Florentina Loredana Dalian             

Slobozia, 26 noiembrie 2023

Apărut în revista „Helis” - decembrie 2024

Din volumul „Frumusețe străină”