Iubesc luna octombrie. În octombrie, bate vântul și plouă mai mult. Adeseori e înnorat. Frunzele galbene îți foșnesc sub tălpi, iar căderea frunzelor îți umple inima de pace și liniște.
Ieri a bătut vântul, dar azi a plouat. Până seara, deși era liniște, simțeam în respirație amărăciunea ce venea dinspre sol și mirosul umed. Peste noapte, temperatura a scăzut brusc, așa încât m-am răcorit pe balcon. Apoi am intrat.
În camera mea confortabilă se afla un raft lung și lat, plin de cărți. M-am dus spre el și m-am gândit o clipă ce să fac. Nu prea aveam chef să citesc. Mă durea capul și inima-mi bătea cam tare. N-ar fi fost de presupus că o carte ar fi ajutat.
Când m-am trântit pe un scaun, mi-am amintit din nou că Nafisa nu venise pentru carte. Luase exact acum zece zile cartea lui Marquez „Un veac de singurătate”. De atunci, n-o mai văzusem.
Durerea de cap îmi tot creștea. Am luat un medicament și am băut și o cafea amară proaspăt făcută. După aceea, am început să mă fâțâi înainte și-napoi prin cameră.
... În casa de peste drum locuia o rusoaică în vârstă. Murise cu două luni în urmă, iar Nafisa împreună cu familia se mutaseră în apartamentul acesteia. Fiul bătrânei, care locuia în străinătate, le vânduse apartamentul. Tatăl Nafisei era militar și locuia în partea cazonă a orașului, iar ea, dacă nu mă înșel, preda engleza la școală. Probabil auzise de la vecinii ei că am o bibliotecă privată. Ea însăși nu întrebase niciodată despre asta. Când m-a întâlnit pe stradă, doar m-a salutat dând din cap, fără să zică nimic, probabil era incomod să ceară ceva.
- Pot să citesc și eu ceva din cărțile tale? – m-a întrebat odată, când a apărut brusc în fața apartamentului meu.
La început, am fost foarte surprins. Nimeni de aici nu-mi ceruse cărți. Oricum, am invitat-o în casă.
- Ce multe cărți ai!
Se uita roată prin bibliotecă și se bucura precum un copil. Eu stăteam tăcut în fața ferestrei, cu o țigară în gură. Nu voiam să-i răspund. Credeam că atunci va pune mai multe întrebări. Obișnuiam să nu răspund nimănui în timp ce fumam.
- Pot să iau cartea de Jack London? – m-a întrebat.
Am încuviințat din cap, inhalând fumul țigării și întorcându-i spatele. Nafisa a luat cartea și mi-a mulțumit din toată inima.
- Îți mulțumesc mult! O voi citi repede.
Prima ei carte a fost „Martin Eden”. Apoi a început să vină la mine cam la trei-patru zile. Aproape nu comunicam, era un pic confuză, mai ales când a văzut că nu-i acord atenție. Când vedea cât de indiferent fumam la fereastră, punea cu grijă cartea citită pe raft și se grăbea să plece.
În cele din urmă, devenise rutină. Dar ultima dată totul fusese diferit. Nici măcar nu știam de ce. De data aceea, nu mai fumam la fereastră. Dimpotrivă, stăteam pe un scaun și nu-mi luam ochii de la ea. Ea, la fel, nu se grăbea să lase cartea și să plece. A stat în fața raftului mai mult decât de obicei, ca și cum nu s-ar fi putut hotărî ce să aleagă. După o vreme, a luat „Un veac de singurătate” a lui Marquez și a privit-o cu interes, stând în mijlocul camerei.
- Se pare că îți place să citești literatura lumii? – am întrebat pentru prima dată, privind-o de aproape.
Când mi-a prins privirea, s-a înroșit ca o sfeclă.
- Da, citesc adesea literatură străină, a zis, păstrându-și calmul și continuând să răsfoiască paginile cărții.
Poate că nu era atrăgătoare. În orice caz, comportamentul ei politicos, mișcările calme, încrederea și în același timp setea de viață, strălucirea din ochii ei erau extrem de atractive.
- Ai citit toate cărțile astea?
- Aproape, am zis, privind spre dulap.
- Te invidiez, a continuat, închizând cartea și pregătindu-se să plece.
- Nu vrei o cafea? – am întrebat deodată, ridicându-mă când ajunsese lângă prag – Azi e ziua perfectă pentru cafea.
Nafisa a privit pe fereastra deschisă.
- Păi, ... dacă nu te deranjează..., a zis confuză.
- Vrei cu zahăr sau fără?
- Să fie fără zahăr!
De dragul cafelei, mi-am uitat morocănoșenia și timiditatea. Am vorbit cu entuziasm despre cărțile pe care le citisem și autorii preferați. M-a asultat atentă, cu mult interes. Când i-a venit rândul, a vorbit cu plăcere și cu același entuziasm. Ascultând-o, am realizat că eram fascinat de un om care vedea lumea la fel ca și mine, eram ca două picături de apă și că, în sfârșit, am simțit acea dulce desfătare care lipsise în viața mea timp de mulți ani.
Când a plecat, am rămas iar singur cu cărțile mele. Așa cum fusese întotdeauna. M-am înșelat amarnic crezând că inima mea, obișnuită cu singurătatea, va începe din nou să rătăcească prin colțurile sale pustii. Pentru prima dată, m-am simțit profund singur, simțind întunericul acesta umplându-mi cei patru pereți.
Când am ieșit din casă ziua următoare, am întâlnit-o din întâmplare pe Nafisa în drum. Se afla cu sora ei în drumul spre școală. Am salutat-o, ca de obicei, dar ne-am îndreptat în liniște către stația de autobuz. Am vrut să vorbesc, dar apoi m-am mai gândit. Probabil mă simțeam din nou jenat, din pricina oamenilor din jur.
În stație, eu am luat un taxi, iar ea autobuzul. Pe drum, mi-am amintit cartea pe care o luase ultima dată. Apoi am început să mă-ntreb dacă o va citi rapid. În cele din urmă, am decis ferm că va reuși să facă asta.
Au trecut patru zile fără vreo veste. La a cincea zi de absență, Nafisa mi-a spulberat pacea minții și liniștea sufletească. La a șasea, contrar felului meu de a fi, mi-a „cedat” inima și am devenit foarte nervos. Într-a șaptea zi, fumând ca de obicei la fereastră, am ajuns la concluzia că e imposibil să termini de citit cartea aceea a lui Marquez într-o săptămână, și asta mi-a dat convulsii.
Ieri, starea minții mele s-a deteriorat și nu m-am putut concentra la lucrul meu din compania de asigurări. Nu aveam nicio idee cum ai putea citi o carte de 386 de pagini într-un timp atât de lung și mă gândeam întruna la asta. Mi se plimbau și alte gânduri obsesive prin cap. Îmi spuneam că probabil Nafisa nu avusese timp să termine de citit volumul. După un minut credeam că nici măcar nu îi plăcuse cartea și că uitase s-o returneze.
Majoritatea colegilor mei nu erau interesați de citit, cu excepția Feruzei Anvarovna de la Departamentul Managementului de Risc. Avea cam treizeci și cinci de ani, era o femeie sinceră și foarte deșteaptă. La pauză, am vrut s-o întreb despre cartea lui Marquez, care-mi ocupa toată mintea:
- Feruza Anvarovna, am zis intrând – te pot întreba ceva?
Sorta teancuri de hârtii pe birou.
- Desigur, Humayun.
- Câte zile îți ia să citești o carte de trei sute optzeci și șase de pagini?
Feruza Anvarovna s-a gândit puțin.
- Depinde ce fel de carte este. Dacă sunt interesată de ea, o termin de citit în șapte zile. Dacă nu, n-o termin nici într-o lună.
Puțin mai târziu, i-am adresat unuia dintre clienții mei aceeași întrebare.
- Sincer, nu mă interesează cititul cărților, a zis, studiindu-se în oglinda retrovizoare.
Când am ajuns acasă, stăteam în hol, rezemat de perete, fără să intru înăuntru. Asta avea un scop ulterior: dacă Nafisa mă văzuse de la fereastra ei, probabil ar fi venit să schimbe cartea. Am stat așa douăzeci de minute. Dar n-a bătut nimeni la ușă. Dezamăgit, mi-am băgat mâna în buzunarul pantalonilor și am scos pachetul de țigări. Pachetul era aproape gol. Din fericire, mai rămăsese o țigară. Asta m-a ajutat, distrăgându-mi puțin atenția: m-am dus la raftul cărților și am luat câteva de acolo. Una avea două sute cincizeci și patru de pagini, iar alta – o sută optzeci și trei, iar o a treia – o sută douăzeci și patru de pagini. Am păstrat-o pe aceasta din urmă, iar pe restul le-am pus înapoi pe raft. Răsfoind-o de la un capăt la altul, m-am decis să i-o recomand Nafisei data viitoare...
... Tot rătăcind prin cameră, în curând mi-au obosit picioarele. M-am sprijinit de spătarul scaunului. După ce am luat o pastilă, m-a mai lăsat durerea de cap. Dar inima încă îmi bătea nebunește. Mi-am sprijinit capul pe marginea scaunului și am închis ochii pentru o clipă. Imaginea Nafisei zburda prin fața ochilor mei, iar și iar. Și apoi am realizat că tot disconfortul, nervozitatea, starea proastă din ultimele zece zile erau rezultatul așteptării. Eu, care din copilărie eram obișnuit să nu am niciun fel de așteptări, acum așteptam s-o întâlnesc mai mult decât orice. Așteptam nerăbdător s-o revăd, să-mi vorbească din nou, iar vocea ei plăcută să umple camera. De ce m-aș fi mințit? La urma urmei, chiar nu conta cât de mult îi lua să citească romanul lui Marquez.
Când am admis acest lucru, brusc, am început să râd. Râul meu era plin de suferință, dor și tristețe. Am continuat să râd. Vocea mea se auzea din ce în ce mai tare. În momentul acela, s-a auzit o bătaie în ușă. La început, nu i-am dat atenție. Apoi, cineva a bătut din nou. Înainte de a deschide, mi-am încheiat cămașa și mi-am îndreptat cravata. Apoi am deschis. Nasifa stătea în prag, cu o carte în mână.
- De-abia am terminat-o!, mi-a zis, încercând să zâmbească și arătându-mi cartea – Marquez m-a făcut să transpir mult.
Sherzod Artikov – autor și traducere în engleză
2019, October, Uzbekistan
Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 15 februarie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu