Încotro

În memoria poetului George Mihalcea

Nu știu de ce, poetule, când te-am văzut prima oară,

te-am asemănat unui conte rus;

eu, gură-spartă, ți-am și spus-o.

Nu știu de ce conte și de unde până unde rus.

Poate de la căciula de blană așezată puțin pe o parte,

poate de la ochii tăi verzi adumbriți de cearcănele poeziei.

Mi-am zis, atunci, în gând:

Pe mă-sa, ăsta se crede frumos!

Apoi m-am corectat: Nu, nu se crede, chiar este, și o știe.

Da' las' că-i trece,

frumusețea ne însoțește până la un punct,

după aia pa, pa!

Te-am revăzut după ani,

ascultând cum trimiteai către noi Poezia.

Mă, - zic - ăsta se crede poet!

Nu, nu se crede, chiar este, o știe și bine face.

Dar asta s-ar putea să nu-i treacă;

poezia, ca o a doua piele, lipită pe suflet,

te însoțește toată viața.

Într-o sâmbătă oarecare, printre atâtea râsete,

chipul tău de tragedian s-a apropiat,

mi-ai vorbit; păreai fericit, împăcat și... atât de uman.

Mi-am zis atunci: Ăsta se crede om!

Nu, nu se crede, chiar este,

și nici de asta nu se scapă ușor.

Într-o zi ai plecat și mi-a venit atunci să te-njur:

Pe toți zeii! Cine se crede ăsta de pleacă așa, ca un fur,

noaptea, fără să ne întrebe și pe noi, fără o vorbă, fără un vers?!

Dar nu te-am înjurat, căci mi-am amintit întrebarea ta din poem:

„Încotro s-o mai luăm,/ Doamne al meu?”

și m-am gândit că te-ai dus să-L întrebi...

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 03 ianuarie 2020