Urmărită de revoluții. „Deșteaptă-te, române!”
N-au fost
multe materiile care mi-au dat de furcă (mai bine zis, coșmaruri) în Facultatea
de Inginerie Chimică a Institutului Politehnic pe care am absolvit-o, dar una
mi-a mâncat zilele, mi-a albit părul și m-a „bolnăvit” de-a binelea: Istoria.
(Îți amintești, Aurora Keiser-Panait, tovarășă întru suferință până la un
punct?) De la Revoluția de la pa'șopt mi s-a tras. Profesorul Velicu Rădină m-a
picat de două ori, prima dată având ca subiect această revoluție, zicându-mi că
dacă nu scriam nimic, îmi dădea 4, dar fiindcă am încercat să-l aburesc
literar, mi-a dat 2. Mă, și nici măcar nu eram scriitoare pe vremea aia! Dar
uite cum morbul ăsta îmi dădea târcoale și-mi mai făcea și belele, fără ca eu
să știu. Studiam istoria în anul I, cursul se finaliza cu colocviu (testare
scrisă și orală), iar dacă-l picai, era ca orice alt examen, pe vremea aia,
aveai posibilitatea să-l dai doar de 3 ori, dacă nu-l luai, repetai anul, dar
nu oricum, fiind vorba de anul I, trebuia să dai admitere din nou. A doua oară
mi-a picat Revoluția lui Tudor Vladimirescu, nici pe aia n-am stăpânit-o bine,
cum voia exigentul profesor, așa că m-a picat și atunci. A treia - iar
pașoptiștii. Dar de data asta, mă pregătisem de-o visam, lua-o-ar gaia de
revoluție, încât mi-a dat examenul, deși parcă n-am luat mai mult de 7.
La ieșirea din facultatea noastră din Polizu, era o
librărie, pe dreapta. Obișnuiam să-mi fac cadou câte o carte, după fiecare
examen luat. După „bătălia” de la Istorie (care ar fi putut intra în istorie ca
bătălia din Polizu), m-am abătut prin librărie, conform obiceiului, și mare
mi-a fost bucuria când am dat peste trei volume din „Opere” de Camil Petrescu,
în care se afla romanul „Un om între oameni”. Adică ghici ce? Taman despre
Nicolae Bălcescu și Revoluția de la 1848. Și pentru că eram îndrăgostită de
scrierile lui Camil, și pentru că mă stresasem atât de mult cu revoluția aia,
n-am stat pe gânduri și mi le-am cumpărat. Nu știu nici acum de unde aveam bani
pentru cărți sau cum mă înduram să dau pe ele din puținii mei bani. Dar se pare
că, atunci când era vorba de literatură (nu de istorie, să fim înțeleși!), nu
stăteam prea mult pe gânduri. Nu eram eu scriitoare, dar cititoare am fost de
când îmi aduc aminte de existența mea încă din faza în care începuse să dea
semne de apartenență la o specie inteligentă. De bucurie că luasem nenorocitul
ăla de examen, am scris pe foaia de gardă, cum se poate vedea și în fotografie:
„București, 1 iunie 1988, ziua Marii Victorii în lupta cu Rădină” și mă
semnasem. Mă, victorie, nu glumă! Am înțeles atunci cum trebuie să se fi simțit
Ștefan cel Mare și Sfânt după fiecare victorie împotriva turcilor.
Cum cele trei volume totalizau peste 2.000 de pagini
(aproximativ 700 fiecare) și cum facultatea la care studiam nu-ți dădea timp
pentru lectură atunci când și cât ai fi vrut, cum nici nu-mi plăcea să încep o
carte și s-o las neterminată, am amânat lectura pentru când voi fi avut mai
mult timp (desigur, într-o vacanță) și asta s-a nimerit să fie chiar în vacanța
de iarnă din 1989. Că, de fapt, aici voiam s-ajung. Altă Revoluție!
În anul acela, ne dăduseră mai devreme vacanță, pe 18
decembrie, adică imediat după evenimentele de la Timișoara, despre care noi
auzisem doar vag, fără să credem. Ne-am mirat de vacanța timpurie, dar,
evident, ne-am și bucurat, ca orice student care abia așteaptă să mai „fure”
câteva zile fără studiu. Astfel că, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, mă
aflam acasă, la țară, în camera mea, citind la „cărămizile” Camilpetresciene,
conștiincios, chit că mi se aplecase de atâta „pașopt” de la istorie, dar
într-un fel mă și pedepseam că mă muncisem atâta cu materia aia care, în mod
normal, e ca o poveste frumoasă, pe lângă imposibiliele alea de le învățam noi,
chimii de toate felurile, fizici, matematici, mecanici, electrotehnici, reactoare,
AMC-uri, fenomene de transfer și alte măscări. Ajunsesem la o pagină în care se
descria cum s-a cântat atunci pentru prima dată imnul „Deșteaptă-te, române!”.
Eram emoționată și transpusă în atmosfera revoluționară, când vine bunica din
camera ei unde asculta, împreună cu tanti, la difuzor. Eu nu știam ce ascultă
ele, dar mamaia venise să mă roage să merg să ascult și eu și „să le deștept”,
că ea nu mai înțelegea nimic. Puțin iritată, că mă deranjase din lectură, îmi
iau totuși în serios misiunea de luminare a populației pensionate din casă și
merg în camera lor. Când am intrat pe ușă, la difuzor se cânta „Deșteaptă-te,
române!” Am rămas mască și, de data asta, eu, deșteapta familiei, nu mai
înțelegeam ce se petrece. Adică, cum? Plec din camera mea, unde doar citisem
despre intonarea imnului, intru în camera lor și ce-mi aud urechile? Nu cumva
m-au furat ăia din carte? Nu avusesem halucinații niciodată, dar tot am simțit
nevoia să mă ciupesc. Și tot mi-au dat lacrimile, pentru că eram deja în starea
de revoluție. Ce-a urmat, a urmat. Ulterior, am plecat și eu de-acasă, împreună
cu viitorul meu fost soț, la București, să facem revoluția. Ne-am întors cu
coada între picioare, c-am înțeles că revoluția n-avea nevoie de noi. Dar eu
tot m-am simțit urmărită de revoluții.
Astăzi, în biserica noastră (ca, de altfel, în toate
bisericile ortodoxe), s-a săvârșit slujba de pomenire pentru eroii Revoluției
de acum 30 de ani. Am stat și am cântat Veșnica
lor pomenire, gândindu-mă că numai Dumnezeu a ales ca astăzi să fiu de
partea astălaltă a colivei. Dumnezeu să-i odihnească! Nu vorbim acum nici de
ce, nici cum au murit. Un lucru e clar: cei mai mulți dintre noi, fără să avem
habar de ce se petrece, ne-am dorit libertatea. Asta rămâne. Și amintirea stării
aceleia de euforie, când credeam că, odată cu revoluția, tot răul din lume s-a
sfârșit.
Epilog:
De când am terminat-o de citit, acum 30 de ani, cartea
aceea - „Un om între oameni” - n-o mai deschisesem, n-o mai răsfoisem. Azi,
mi-a venit așa, un gând, ce frumos ar fi să regăsesc paragraful acela cu
„Deșteaptă-te, române!”. Descurajată în
fața celor peste două mii de pagini, după ce am citit la cuprins fără să mă
dumiresc, am început să răsfoiesc la întâmplare. N-a durat mai mult de cinci
minute (la capitolul răbdare, sunt o petardă). Tocmai când mă pregăteam să pun „cărămizile”
la loc pe raft, am dat de pagina respectivă. Și parcă m-am întors în timp, și
parcă timpul a stat în loc și parcă aveam din nou 21 de ani și parcă ascultam
din nou pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!”, un leitmotiv care ni se tot
repetă de ani și noi tot ne mai îndemnăm cu el, da' las' că și de ne-om
deștepta...
Forentina
Loredana Dalian
Slobozia, 22 decembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu