Impresii din fotoliul de cititor
„Să scrii ca și când ai vrea să pui balsam pe rănile lumii, să cauți frumosul chiar și acolo unde mulți cred că nu mai există” – este crezul artistic al unui scriitor care face exact ceea ce spune. Este impresia pe care mi-a lăsat-o, un fel de concluzie finală care m-a însoțit după ce am încheiat romanul de peste 300 de pagini scris de Marian Apostol, pe care l-a construit măiestrit, dozând „balsamul” cu precizie inginerească.
Folosindu-se de pretextul unei povești de dragoste - universale, aș zice - în care cei doi, deși se iubesc, nu se înțeleg, aflându-se în imposibilitatea de a-și alinia intențiile către un scop comun armonios, autorul plasează povestea într-un context ce reușește să o scoată din banalitate. Astfel, cei doi se despart, pentru a se reîntâlni la capătul unor călătorii obositoare dar benefice, pe renumitul El Camino, pornind, fără a ști unul de altul, din puncte diferite, și întâlnindu-se în același loc, unul cu profundă semnificație, la umbra rămasă pe zidul unei alte așteptări din alte vremuri.
Autorul însuși este un experimentat „caminard”, experiență care i-a folosit din plin la reperele geografice și istorice ale descrierii traseului, dar fără a plictisi cititorul, presărate, cu rost, pe alocuri, atât cât scrierea să pară veridică. Dar nu acesta este esențialul, romanul nu se înfățișează ca un jurnal de călătorie, ci mai degrabă ca o paralelă interesantă și palpitantă între drumul-drum, străbătut cu piciorul, și călătoria interioară către sine a fiecăruia dintre participanți. Aceștia, mulți și diferiți, de vârste, sexe, culturi, religii și naționalități diverse, sunt aduși la numitorul comun tocmai prin umanitatea lor, prin intenția de a se afla fiecare pe sine, deși motivele începerii drumului erau și ele cât se poate de diferite.
Prin întâlnirile de mai scurtă sau mai lungă durată a acestora pe traseu, autorul subliniază frumosul din oameni, arătând o față a lumii care ar trebui să fie normalitatea, aceea în care peregrinii se sprijină reciproc, sunt amabili unii cu alții, dar totodată fiecare își are propriul său drum pe care, până la urmă, merge singur. Ideea de bază care m-a fascinat citind romanul acesta este aceea că El Camino ar trebui privit ca un fel de viață, la scară mică. Ceea ce se petrece pe Camino, unde pretextul este de a parcurge drumul făcut de Sfântul Iacob, se întâmplă și în viețile oamenilor: întâlniri care lasă urme benefice, urmate de despărțiri , atunci când drumurile nu mai coincid, uneori de reîntâlniri aducătoare de bucurie, gânduri, impresii, vorbe sau chiar tăceri.
Deosebirea dintre Camino și viața de toate zilele este aceea că, în primul caz, nu avem de-a face cu dependențe nesănătoase între oameni, cu „agățări” inutile ale unora de existența celuilalt/ celorlalți, cu reproșuri și încrâncenări, ori alte comportamente aducătoare de umbre, iar nu de lumină. Tocmai de aceea, experiența parcurgerii acestui drum ar trebui să fie benefică protagoniștilor (ceea ce se și întâmplă, de altfel), făcându-i să înțeleagă unde anume greșesc sau au greșit în viața lor, aducând înțelegerea vindecătoare.
Scrierea abundă în considerații de ordin psihologic, de sugestii de vindecare și exprimă clar faptul că nu poți fi bine într-o relație, câtă vreme nu ești bine cu tine și că relația nu are sorți de izbândă „până la capăt”, dacă intri în ea nevindecat (de traume, de așteptări, de iluzii, de programe mentale greșite etc.).
Firul roșu care străbate romanul este credința în Dumnezeu, ideea că nu poti străbate drumul/ Drumul, oricare ar fi el, fără ajutorul Acestuia. Oamenii se roagă, fie în parcursul lor, atunci când dau de greu, fie când întâlnesc o cruce sau o biserică, având conștiința că Dumnezeu se află în toată frumusețea și diversitatea acestei lumi. Uneori, dacă ai privirea deschisă, El ți se poate înfățișa sub forma unui străin care te întâmpină în ușa unui hostel după o zi grea în care ai străbătut pe jos zeci de kilometri, întinzându-ți două mere.
Pe alocuri, suntem extrași din proză prin intermediul poeziilor lui Costel Stancu (strălucită alegere!), prieten al autorului și tovarăș fidel de Camino.
Cititorului i se oferă și o mică porție de fantastic, prin introducerea a două personaje, unul uman, altul canin, protagoniști ai unei scene ce s-ar fi putut transforma într-una de groază, dacă autorul s-ar fi abătut de la crezul său artistic, prin care vrea să arate doar partea bună, frumoasă, luminoasă. Prin scena respectivă ni se sugerează conștientizarea răului din lume, dar se induce în plan subtil ideea că acesta este, în cele din urmă, învins, dacă lumina din oameni e mai puternică decât întunericul, fapt ce, desigur, se poate petrece numai cu ajutorul divin.
Romanul, deși încărcat cu reflecții filosofice, religioase și psihologice, se citește foarte ușor, întrucât partea de aventură este măiestrit îmbinată cu acestea. De aceea, cred că s-ar preta foarte bine la un scenariu de film, unul pe care m-aș bucura să-l văd.
Această carte nu e una pe care s-o uiți ușor, ba chiar te îndeamnă la reflecții asupra propriei ființe și a propriului drum interior către sine și apoi către ceilalți. Drept care ar merita să aibă cât mai mulți cititori, cititori pe care îi merită și care o merită. Felicitări autorului!
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 15 aprilie 2025
* Marian Apostol – „Până la capăt”, roman, Editura „Hoffman”, 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu